Traducerea Cărţii lui Mormon

Joseph Smith a relatat că, în seara zilei de 21 septembrie 1823, în timp ce se ruga în odaia de sus a micuţei case din bârne a părinţilor săi, în Palmyra, New York, a apărut un înger care a spus că se numea Moroni şi care i-a spus lui Joseph: „Dumnezeu [are pentru tine] o lucrare pe care să o [faci]”². El l-a informat pe Joseph că „a fost lăsată o carte, scrisă pe plăci de aur, cuprinzând o relatare despre foştii locuitori ai acestui continent şi despre originea lor”. Cartea putea fi găsită îngropată într-un deal, nu departe de ferma familiei Smith. Aceasta nu era o istorie obişnuită, deoarece conţinea „plenitudinea nepieritoarei Evanghelii… aşa cum a fost dată de către Salvator”³.

Îngerul l-a însărcinat pe Joseph Smith să traducă această carte din limba străveche în care a fost scrisă. Cu toate acestea, tânărul avea foarte puţină educaţie formală şi nu putea să scrie de unul singur o carte, cu atât mai puţin să traducă o carte străveche, scrisă într-o limbă necunoscută, numită în Cartea lui Mormon „[egipteană reformată]”⁴. Soţia lui Joseph, Emma, a afirmat că, în perioada traducerii, Joseph „nu putea nici să scrie, nici să dicteze o scrisoare coerentă şi bine formulată, cu atât mai puţin să dicteze o carte cum este Cartea lui Mormon”⁵.

Joseph a primit plăcile în luna septembrie a anului 1827 şi, în primăvara următoare, în Harmony, Pennsylvania, a început să le traducă în mod serios, avându-i pe Emma şi pe prietenul lui, Martin Harris, drept copişti principali. Transcrierea rezultată în limba engleză, cunoscută drept Cartea lui Lehi şi despre care Joseph Smith a spus că era scrisă pe 116 pagini, a fost mai târziu pierdută sau furată. Drept urmare, Joseph a fost mustrat de Domnul şi, pentru scurt timp, şi-a pierdut capacitatea de a traduce.⁶

În 1829, Joseph a început să traducă din nou şi aproape tot textul actual al Cărţii lui Mormon a fost tradus într-o perioadă de trei luni, între lunile aprilie şi iunie ale acelui an. Copistul lui principal în aceste luni a fost Oliver Cowdery, un învăţător din Vermont, care a aflat despre Cartea lui Mormon în timp ce locuia la părinţii lui Joseph, în Palmyra. Fiind chemat de Dumnezeu într-o viziune, Cowdery a călătorit până în Harmony pentru a-l întâlni pe Joseph Smith şi a afla mai multe. Despre experienţa sa de copist, Cowdery a scris: „Acestea au fost zile de neuitat – faptul că am stat ascultând sunetul unui glas vorbind prin inspiraţia cerului”⁷.

Manuscrisul pe care Joseph Smith i l-a dictat lui Oliver Cowdery şi altor copişti este cunoscut astăzi drept manuscrisul original, din care s-a păstrat aproximativ 28 la sută.⁸ Acest manuscris confirmă afirmaţiile lui Joseph Smith că manuscrisul a fost scris într-o perioadă scurtă şi că a fost dictat dintr-o altă limbă. De exemplu, el include erori care sugerează că cel care a copiat a auzit incorect unele cuvinte şi nu că a citit incorect cuvinte copiate dintr-un alt manuscris.⁹ În plus, în manuscrisul original apar unele construcţii gramaticale care sunt caracteristice mai degrabă limbilor din Orientul Apropiat decât limbii engleze, sugerând că limba de bază a traducerii nu a fost limba engleză.¹⁰

Spre deosebire de majoritatea ciornelor dictate, manuscrisul original a fost considerat de către Joseph Smith ca fiind, de fapt, un produs final. Pentru a ajuta la publicarea cărţii, Oliver Cowdery a făcut o copie scrisă de mână a manuscrisului original. Această copie este cunoscută astăzi drept manuscrisul tipografului. Deoarece, în timp ce dicta, Joseph Smith nu a indicat punctuaţia, cum ar fi puncte, virgule sau semne de întrebare, astfel de semne nu apar în manuscrisul original. Mai târziu, zeţarul a introdus semnele de punctuaţie când a pregătit textul pentru tipar.¹¹ Cu excepţia punctuaţiei, a redactării, a altor elemente legate de tipărire şi a unor corecturi minore necesare pentru a îndrepta greşelile de copiere şi de scriere, copia dictată a devenit textul primei ediţii tipărite a cărţii.¹²

Multe relatări din Biblie arată că Dumnezeu a transmis revelaţii profeţilor Săi în diverse moduri. Ilie a aflat că Dumnezeu nu i-a vorbit prin vânt, foc sau cutremur de pământ, ci printr-un „susur blând şi subţire”¹³. Pavel şi alţi apostoli din vechime au comunicat uneori cu îngeri şi, din când în când, cu Domnul Isus Hristos.¹⁴ În alte rânduri, revelaţia a venit sub forma viselor sau a viziunilor, cum ar fi revelaţia dată lui Petru de a predica neamurilor Evanghelia, sau prin obiecte sacre, cum sunt Urimul şi Tumimul.¹⁵

Joseph Smith se distinge printre profeţii lui Dumnezeu, deoarece el a fost chemat să traducă în limba sa un volum întreg de scriptură care se ridică la un total de peste 500 de pagini tipărite, cuprinzând doctrină care avea să aprofundeze şi să dezvolte înţelegerea teologică a milioane de oameni. Pentru această sarcină monumentală, Dumnezeu a pregătit ajutoare suplimentare, practice, sub forma unor instrumente fizice.

Joseph Smith şi copiştii săi au scris despre două instrumente folosite în traducerea Cărţii lui Mormon. Potrivit celor relatate de martorii care au asistat la traducere, când Joseph se uita în instrumente, cuvintele scripturii apăreau în limba engleză. Un instrument, numit în Cartea lui Mormon „tălmăcitoarele”, este mai bine cunoscut sfinţilor din zilele din urmă ca „Urim şi Tumim”. Joseph a găsit tălmăcitoarele îngropate în deal împreună cu plăcile.¹⁶ Cei care au văzut tălmăcitoarele le-au descris ca fiind o pereche de pietre transparente legate împreună cu un cadru de metal. Cartea lui Mormon se referă la acest instrument, împreună cu platoşa lui, ca fiind un dispozitiv „[ţinut] şi [păstrat] de către mâna Domnului” şi „[transmis] din generaţie în generaţie cu scopul de a tălmăci limbile”¹⁷.

Celălalt instrument, pe care Joseph Smith l-a descoperit în pământ cu ani înainte de a dezgropa plăcile de aur, era o piatră mică, ovală sau „piatră a văzătorului”¹⁸. Tânăr fiind, în timpul anilor 1820, Joseph Smith, la fel ca alţii în zilele sale, folosea o piatră a văzătorului pentru a căuta obiecte pierdute şi comori îngropate.¹⁹ Pe măsură ce Joseph a ajuns să-şi înţeleagă mai bine chemarea de profet, el a descoperit că putea folosi această piatră pentru scopul mai măreţ de a traduce scripturi.²⁰

Se pare că, pentru a-i fi mai uşor, Joseph a tradus deseori folosind doar această piatră a văzătorului, în loc să folosească cele două pietre legate împreună pentru a forma tălmăcitoarele. Aceste două instrumente – tălmăcitoarele şi piatra văzătorului – erau, se pare, interschimbabile şi lucrau atât de asemănător încât, în decursul timpului, Joseph Smith şi asociaţii săi au folosit deseori termenul „Urim şi Tumim” pentru a face referire atât doar la acea piatră, cât şi la tălmăcitoare.²¹ În timpurile străvechi, preoţii israeliţi foloseau Urimul şi Tumimul pentru a-i ajuta să primească mesaje divine. Deşi comentatorii oferă indicaţii diferite despre natura instrumentului, mai multe surse din vechime afirmă că instrumentul includea pietre care luminau sau erau iluminate prin putere divină.²² Mai târziu, sfinţii din zilele din urmă au înţeles că termenul „Urim şi Tumim” se referă exclusiv la tălmăcitoare. Cu toate acestea, se pare că Joseph Smith şi alte persoane au înţeles termenul ca exprimând mai mult o categorie descriptivă de instrumente folosite pentru a obţine revelaţii divine şi mai puţin ca numele unui instrument aparte.

Unii oameni au refuzat să accepte această afirmaţie că, în procesul divin de traducere, se folosesc instrumente fizice, dar astfel de ajutoare care să înlesnească transmiterea puterii şi inspiraţiei de la Dumnezeu sunt în concordanţă cu relatările din scripturi. În afară de Urim şi Tumim, Biblia menţionează alte instrumente fizice folosite pentru a accesa puterea lui Dumnezeu: toiagul lui Aaron, un şarpe de aramă, untdelemn sfinţit pentru ungere, chivotul legământului şi chiar noroi făcut din pământ amestecat cu salivă pentru a vindeca ochii unui orb.²³

În prefaţa ediţiei din 1830 a Cărţii lui Mormon, Joseph Smith a scris: „Vă informez că am tradus [cartea] prin harul şi puterea lui Dumnezeu”. Atunci când a fost supus presiunii pentru a oferi mai multe detalii despre procesul de traducere, Joseph a răspuns în mod repetat că a fost făcută „prin harul şi puterea lui Dumnezeu”²⁴ şi, o dată, a adăugat: „Nu s-a intenţionat să fie dezvăluite lumii toate detaliile legate de apariţia Cărţii lui Mormon”²⁵.

Cu toate acestea, copiştii şi alte persoane care au observat procesul de traducere au lăsat numeroase relatări care oferă o înţelegere suplimentară asupra acestuia. Unele relatări indică faptul că Joseph a studiat caracterele de pe plăci. Majoritatea relatărilor vorbesc despre faptul că Joseph a folosit Urimul şi Tumimul (fie tălmăcitoarele, fie piatra văzătorului) şi multe relatări descriu faptul că a folosit o singură piatră. Potrivit acestor relatări, Joseph aşeza fie tălmăcitoarele, fie piatra văzătorului într-o pălărie în care-şi punea faţa pentru a împiedica lumina care venea din afară şi citea, cu glas tare, cuvintele în limba engleză care apăreau pe acel instrument.²⁶ Procesul descris în acest mod ne duce cu gândul la un fragment din Cartea lui Mormon care vorbeşte despre faptul că Dumnezeu a pregătit „o piatră, care va străluci cu lumină în întuneric”²⁷.

Copiştii care au ajutat la traducere au crezut, fără îndoială, că Joseph traducea prin putere divină. Soţia lui Joseph, Emma, a explicat că ea „scria deseori, zi după zi” la o măsuţă, în casa lor din Harmony, Pennsylvania. Ea l-a descris pe Joseph „stând cu faţa cufundată în pălărie, cu piatra în pălărie, şi dictând ore întregi, între noi neaflându-se nimic altceva”²⁸. Potrivit celor relatate de Emma, plăcile „stăteau adesea pe masă, fără vreo încercare de a le ascunde, înfăşurate într-o pânză de in”. Când a fost întrebată dacă Joseph dicta din Biblie sau dintr-un manuscris pe care îl pregătise înainte, Emma a negat categoric aceste posibilităţi: „Nu avea nici manuscris, nici carte din care să citească”. Emma i-a spus fiului ei, Joseph Smith al treilea: „Cartea lui Mormon este de origine divină – nu am nici cea mai mică îndoială în legătură cu acest fapt. Sunt sigură că niciun om nu ar fi putut dicta scrierea manuscriselor decât dacă acesta era inspirat; căci, atunci când eu slujeam în calitate de copistă a sa, tatăl tău îmi dicta ore întregi; şi, când ne reîntorceam după masă sau după întreruperi, el continua imediat de unde rămăsese, fără să se uite pe manuscris sau să trebuiască să i se citească vreo parte din el”²⁹.

Un alt copist, Martin Harris, a stat de cealaltă parte a mesei la care stătea Joseph Smith şi a scris cuvintele pe care le dicta Joseph. Mai târziu, Harris a relatat că, atunci când Joseph folosea piatra văzătorului pentru a traduce, apăreau propoziţii. Joseph citea, cu glas tare, acele propoziţii şi, după ce scria cuvintele, Harris spunea: „Am scris”. Un asociat care l-a intervievat pe Harris a consemnat spusele acestuia conform cărora Joseph „avea o piatră a văzătorului, cu ajutorul căreia putea să traducă la fel de bine ca şi cu Urimul şi Tumimul şi, pentru a-i fi mai uşor, el folosea atunci piatra văzătorului”³⁰.

În anul 1831, copistul principal, Oliver Cowdery, a mărturisit sub jurământ că Joseph Smith „a găsit împreună cu plăcile, de pe care a tradus cartea, două pietre transparente, asemănătoare cu sticla, montate în arcuri de argint. Privind prin acestea, el putea să citească în limba engleză caracterele egiptene reformate care erau gravate pe plăci”³¹. În toamna anului 1830, Cowdery a vizitat Union Village, Ohio, şi a vorbit despre traducerea Cărţii lui Mormon. Curând după aceea, un locuitor al orăşelului a relatat că traducerea a fost realizată prin intermediul a „două pietre transparente în formă de ochelari prin care traducătorul se uita la inscripţie”³².

Joseph Smith a mărturisit în mod repetat că el a tradus Cartea lui Mormon prin „harul şi puterea lui Dumnezeu”. Copiştii săi au împărtăşit această mărturie. Îngerul care a adus vestea despre o cronică străveche, gravată pe plăci de metal îngropate într-un deal, şi instrumentele divine pregătite în mod special pentru ca Joseph Smith să o traducă, au făcut parte din ceea ce Joseph şi copiştii săi au considerat ca fiind miracolul traducerii. În anul 1832, când el s-a apucat să-şi scrie istoria pentru prima oară, a început promiţând să includă „o relatare a experienţei sale miraculoase”³³. Traducerea Cărţii lui Mormon a fost, cu adevărat, miraculoasă.

Adevărul Cărţii lui Mormon şi originea sa divină pot fi cunoscute astăzi. Dumnezeu ne invită pe toţi să citim această carte, să ne amintim de îndurările Domnului, să cugetăm la ele în inimile noastre şi „să-L [întrebăm] pe Dumnezeu, Tatăl Veşnic, în numele lui Hristos, dacă aceste lucruri nu sunt adevărate”. Dumnezeu promite că, „dacă voi veţi întreba cu inima sinceră, cu intenţie adevărată, având credinţă în Hristos, El vă va arăta adevărul prin puterea Duhului Sfânt”³⁴.