Sunt mormonii creştini?

Erudiţii au confirmat de mult timp faptul că înţelegerea cu privire la Dumnezeu pe care o aveau primii creştini s-a schimbat în mod considerabil de-a lungul secolelor. Înţelegerea cu privire la Dumnezeu a primilor creştini a fost mai personală, mai antropomorfă (considerând că El are trup) şi mai puţin abstractă decât cea care a apărut mai târziu din crezurile scrise în următoarele câteva sute de ani. Schimbarea ideologică semnificativă, care a început în secolul al II-lea d.H., după pierderea autorităţii apostolice, a rezultat dintr-o contopire conceptuală a doctrinei creştine cu filosofia greacă³.

Sfinţii din zilele din urmă cred că această contopire dintre teologia creştină de la începuturi cu filosofia greacă a fost o eroare gravă. Cea mai importantă dintre doctrinele pierdute în acest proces a fost natura Dumnezeirii. Adevărata natură a lui Dumnezeu Tatăl, a Fiului Său, Isus Hristos, şi a Duhului Sfânt a fost restaurată prin intermediul profetului Joseph Smith. Prin urmare, sfinţii din zilele din urmă cred că Dumnezeu Tatăl este o Fiinţă întrupată, acesta fiind un crez în acord cu însuşirile atribuite lui Dumnezeu de mulţi dintre primii creştini⁴. Acest crez al sfinţilor din zilele din urmă diferă de crezurile apărute după perioada descrisă în Noul Testament.

Oricare ar fi diferenţele doctrinare care există între sfinţii din zilele din urmă şi membrii altor religii creştine, rolurile pe care sfinţii din zilele din urmă le atribuie membrilor Dumnezeirii corespund în mare măsură cu opinia altora din lumea creştină. Sfinţii din zilele din urmă cred că Dumnezeu este atotputernic, atotştiutor şi iubitor faţă de toţi oamenii, şi ei se roagă la El în numele lui Isus Hristos. Ei Îl recunosc pe Tatăl ca fiind Fiinţa supremă pe care ei o preaslăvesc, pe Fiul ca Domn şi Mântuitor şi pe Duhul Sfânt ca mesager şi revelator al Tatălui şi al Fiului. Pe scurt, sfinţii din zilele din urmă nu acceptă crezurile apărute după perioada descrisă în Noul Testament, ci, în devotamentul şi preaslăvirea lor zilnică, se bazează profund pe fiecare membru al Dumnezeirii, aşa cum au făcut primii creştini.

O altă premisă folosită în argumentul privind faptul că sfinţii din zilele din urmă nu sunt creştini este că Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu îşi are originea în bisericile creştine de astăzi: sfinţii din zilele din urmă nu sunt catolici, ortodocşi sau protestanţi. Sfinţii din zilele din urmă cred că prin slujirea îngerilor a fost restituită sau adusă înapoi pe pământ autoritatea preoţiei de a acţiona în numele lui Dumnezeu şi a fost conferită lui Joseph Smith. Aceasta este Biserica „restaurată” şi nu „reformată” a lui Isus Hristos. Faptul că sfinţii din zilele din urmă cred într-un creştinism restaurat explică de ce, începând cu anii 1830 până în prezent, atât de mulţi sfinţi din zilele din urmă s-au convertit de la alte confesiuni creştine. Aceşti convertiţi nu au considerat că au părăsit turma creştină; ei sunt pur şi simplu recunoscători să afle mai multe despre Biserica restaurată a lui Isus Hristos şi să facă parte din ea; ei cred că Biserica restaurată oferă plenitudinea Evangheliei Domnului şi că este o Biserică creştină mai completă şi mai bogată din punct de vedere spiritual, organizatoric şi doctrinar.

Membrii bisericilor care au la bază Crezul, deseori, consideră în mod greşit că toţi creştinii au fost de acord întotdeauna şi că trebuie să cadă de acord asupra unei colecţii de crezuri istorice statice şi monolitice. După cum au admis mulţi erudiţi, creştinii s-au contrazis în mod viguros, de-a lungul secolelor, în legătură cu fiecare problemă de teologie şi activitate religioasă, ceea ce a dus la crearea multor confesiuni creştine⁵. Deşi doctrina Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este diferită de cea a multor biserici creştine care au la bază Crezul, ea coincide cu creştinismul de la începuturi. O persoană care Îl iubeşte, Îl preaslăveşte şi Îl urmează pe Hristos cu sinceritate, trebuie să aibă libertatea de a se bucura de înţelegerea doctrinei în acord cu ceea ce îi dictează conştiinţa, fără să fie etichetată ca necreştină.

O a treia justificare adusă drept argument pentru a-i eticheta pe sfinţii din zilele din urmă ca fiind necreştini are de-a face cu credinţa lor în posibilitatea de a primi noi scripturi. Pentru cei care aduc acest argument, a fi creştin înseamnă a accepta principiul sola scriptura (scripturii unice) sau faptul că Biblia este suficientă. Dar, a afirma că Biblia este singurul şi ultimul cuvânt al lui Dumnezeu – mai precis, ultimul cuvânt scris al lui Dumnezeu – înseamnă a susţine mai mult despre Biblie decât susţine Biblia despre ea însăşi. În niciun loc Biblia nu proclamă faptul că toate revelaţiile de la Dumnezeu vor fi adunate într-un singur volum care să fie închis pentru totdeauna şi că nu va putea fi primită nicio altă revelaţie scripturală⁶.

Mai mult decât atât, nu toate bisericile creştine sunt sigure de faptul că creştinismul trebuie definit ca fiind credința într-o scriptură considerată a fi completă.⁷. De fapt, argumentul prin care se exclud religiile care nu cred într-o scriptură considerată a fi completă pare a fi utilizat în mod selectiv pentru a exclude faptul că sfinţii din zilele din urmă sunt numiţi creştini. Nicio ramură a creştinismului nu se limitează în întregime la textul biblic în luarea deciziilor doctrinare şi în aplicarea principiilor biblice. De exemplu, romano-catolicii, apelează la tradiţia bisericii şi la magisteriu (însemnând învăţători, inclusiv papi şi consilii) pentru răspunsuri. Protestanţii, în special evanghelicii, apelează la lingvişti şi erudiţi în domeniul scripturilor pentru a primi răspunsuri, precum şi la consiliile bisericeşti şi cultele apărute după perioada descrisă în Noul Testament. Pentru mulţi creştini, aceste consilii şi culte sunt la fel de canonice precum însăşi Biblia. Pentru a stabili doctrina şi pentru a înţelege textul biblic, sfinţii din zilele din urmă apelează la profeţi în viaţă şi la scripturi suplimentare – Cartea lui Mormon, Doctrină şi legăminte şi Perla de mare preţ.

Împreună cu Vechiul şi Noul Testament, Cartea lui Mormon depune mărturie, fără echivoc, despre Isus Hristos. Un fragment din Cartea lui Mormon spune că aceasta „[va] confirma adevărul” conţinut de Biblie „şi [va] face cunoscut tuturor neamurilor, limbilor şi popoarelor că Mielul lui Dumnezeu este Fiul Tatălui cel Veşnic şi Salvatorul lumii; şi că toţi oamenii trebuie să vină la El, altfel ei nu vor putea fi salvaţi”⁸. În cele peste șase mii de versete cuprinse în Cartea lui Mormon, se face referire la Isus Hristos de aproape patru mii de ori şi Îl găsim în peste o sută de nume diferite: „Iehova”, „Emanuel”, „Mesia cel Sfânt”, „Mielul lui Dumnezeu”, „Mântuitorul lui Israel” şi aşa mai departe⁹. Cartea lui Mormon este, într-adevăr, „Un alt testament al lui Isus Hristos”, după cum scrie pe coperta acesteia.

Convertiţi din întreaga lume continuă să se alăture Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, în parte datorită caracterului său distinctiv din punct de vedere doctrinar şi spiritual. Acest caracter distinctiv este rezultatul cunoaşterii restaurate pe acest pământ, împreună cu puterea Duhului Sfânt prezent în Biserică datorită autorităţii preoţiei restaurate, cheilor, rânduielilor şi plenitudinii Evangheliei lui Isus Hristos. Roadele Evangheliei restaurate sunt evidente în vieţile membrilor săi credincioşi.

Deşi membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu doresc absolut deloc să compromită caracterul distinctiv al Bisericii restaurate a lui Isus Hristos, ei doresc să lucreze împreună cu alţi creştini – şi cu oameni de toate credinţele – pentru a identifica şi remedia multe dintre problemele morale şi familiale cu care se confruntă societatea. Sfinţii din zilele din urmă aduc o contribuţie importantă interacţiunii dintre creştini. Nu există niciun motiv întemeiat pentru care credinţele creştine să se excludă unele pe altele, ţinând cont că nu a existat niciodată o nevoie mai urgentă de unitate în proclamarea divinităţii şi învăţăturilor lui Isus Hristos.