Învăţăturile lui Joseph Smith despre preoţie, templu şi femei

Restaurarea autorităţii preoţiei a avut loc într-o perioadă de mare agitaţie religioasă în Statele Unite. Această agitaţie a fost în parte rezultatul întrebărilor cu privire la autoritatea divină – cine o avea, cum era obţinută şi dacă era necesară.² La începutul secolului al XIX-lea, majoritatea creştinilor credeau că autoritatea de acţiona în numele lui Dumnezeu rămăsese pe pământ încă din timpul slujirii din viața muritoare a lui Isus. Joseph Smith ne-a învăţat că preoţia lui Hristos a fost pierdută după moartea apostolilor din vechime şi restaurată recent prin slujirea îngerilor. Totuşi, mulţi sfinţi din zilele din urmă au înţeles iniţial conceptul preoţiei dintr-o perspectivă caracteristică acelor vremuri. În anii 1830, în America, cuvântul preoţie era definit ca fiind „oficiul sau caracterul unui preot” şi „ordinul bărbaţilor puşi deoparte pentru oficii sacre”, identificând preoţia cu oficiul religios şi bărbaţii care îl deţineau.³ În mod asemănător, sfinţii din zilele din urmă de la început au gândit că preoţia era, în primul rând, rânduirea la un oficiu ecleziastic şi autoritatea de a predica şi înfăptui rituri religioase.⁴ La fel ca în majoritatea celorlalte confesiuni creştine din acea perioadă, numai bărbaţii sfinţi din zilele din urmă deţineau oficii ale preoţiei, slujeau în misiuni oficiale de prozelitism şi înfăptuiau rânduieli precum botezul şi binecuvântarea Cinei Domnului.

Spre deosebire de conducătorii din multe alte biserici, sfinţii din zilele din urmă rânduiau la preoţie bărbaţi obişnuiţi, după cum erau îndrumaţi prin revelaţie. De-a lungul timpului, s-a stabilit o structură amplă de oficii şi cvorumuri ale preoţiei. De la restaurarea Bisericii, această structură a fost guvernată prin revelaţie sub îndrumarea conducătorilor preoţiei care deţineau „chei”⁵. Cheile Preoţiei lui Melhisedec, pe care Joseph Smith le-a primit de la mesageri cereşti şi le-a dat mai departe altora, au conferit „dreptul la preşedinţie”, dreptul „pentru a administra lucrurile spirituale” şi „dreptul să slujească în toate oficiile din Biserică”⁶.

Înţelegerea sfinţilor din zilele din urmă cu privire la natura preoţiei şi cheilor a crescut în urma revelaţiilor primite de Joseph Smith. O revelaţie din anul 1832 ne-a învăţat că preoţia mai mare sau Preoţia lui Melhisedec deţine „cheia cunoaşterii lui Dumnezeu” şi că „puterea divinităţii se manifestă în rânduielile [preoţiei]”. La fel ca Moise, Joseph Smith a primit sarcina „să sfinţească pe poporul său pentru ca ei să vadă faţa lui Dumnezeu”⁷. În anul 1836, mesageri cereşti i-au conferit lui Joseph Smith cheile preoţiei prin care membrii Bisericii puteau să primească rânduieli în templu.⁸ Într-o revelaţie din anul 1841, Domnul le-a poruncit sfinţilor să construiască un templu în Nauvoo, Illinois, unde urma să reveleze poporului Său „toate lucrurile referitoare la această casă, la preoţia sa”⁹. Rânduielile supreme ale preoţiei aveau să fie înfăptuite în templu şi aveau să ajute la pregătirea bărbaţilor şi femeilor pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu.

Femeile sfinte din zilele din urmă de la începutul Bisericii restaurate, la fel ca alte femei, s-au implicat în noua lor comunitate religioasă. Ele au ratificat hotărâri exprimându-şi votul în cadrul conferinţelor;¹⁰ au mobilat templul cu obiecte confecţionate manual; au preaslăvit alături de bărbaţi în adunări şi coruri; au împărtăşit rudelor şi vecinilor Evanghelia; au ţinut adunări în căminele lor; şi şi-au exercitat darurile spirituale în particular şi în public.¹¹ Primele revelaţii le-au autorizat pe femei să „[explice] scripturile şi [să îndemne] Biserica”¹². Chiar şi aşa, asemenea majorităţii celorlalţi creştini din vremurile acelea, sfinţii din zilele din urmă din primii ani ai Bisericii au rezervat predicile publice şi conducerea doar bărbaţilor.¹³

Progresul rezultat în urma revelaţiilor din Nauvoo le-a oferit femeilor noi ocazii de a participa în Biserică şi a mărit înţelegerea sfinţilor din zilele din urmă cu privire la relaţia eternă dintre bărbaţi şi femei. Organizarea Societăţii de Alinare a femeilor din Nauvoo, în data de 17 martie 1842 a marcat o etapă importantă în acest progres.¹⁴ Dorind să ofere sprijin caritabil bărbaţilor care munceau la construcţia templului, un grup de femei mormone au plănuit organizarea unei societăţi benevole, urmând o practică obişnuită a acelor vremuri.¹⁵ Când i-au prezentat planul lor lui Joseph Smith, el s-a simţit inspirat să facă mai mult decât alte astfel de societăţi. După cum şi-a amintit Sarah Granger Kimball, membră fondatoare a Societăţii de Alinare, profetul le-a spus că avea „ceva mai bun” pentru ele şi că va organiza femeile „în ordinul preoţiei potrivit modelului Bisericii”¹⁶.

Femeile şi-au numit noua organizaţie „Societatea de Alinare”. Aceasta a fost diferită de alte societăţi ale femeilor din vremurile acelea deoarece a fost stabilită de un profet care a acţionat având autoritatea preoţiei pentru a oferi femeilor autoritate, responsabilităţi sacre şi roluri oficiale în cadrul structurii Bisericii, nu în afara ei. Femeile au fost organizate, după cum a consemnat apostolul John Taylor la adunarea fondatoare, „potrivit legii Cerului”¹⁷.

Joseph Smith le-a dat femeilor responsabilitatea de a-i „alina pe cei nevoiaşi” şi „a salva sufletele”¹⁸. El a spus că numirea soţiei sale, Emma Hale Smith, drept preşedintă a Societăţii de Alinare a împlinit o revelaţie care îi fusese dată doisprezece ani mai devreme, în care ea era numită „doamnă aleasă”¹⁹. El a mai declarat Societăţii: „Şi, acum, vă dau vouă cheia, în numele lui Dumnezeu, şi această Societate se va bucura iar cunoaşterea şi inteligenţa se vor revărsa începând de acum”²⁰.

Sarah Kingsley Cleveland, consiliera Emmei Smith, a exprimat faptul că femeile au simţit că fuseseră autorizate în mod divin când ea a spus: „Intenţionăm să acţionăm în numele Domnului”²¹. Emma Smith a chemat fiecare membră a Societăţii să fie „ambiţioasă în a face bine”, declarând că, împreună, aveau să facă „ceva extraordinar”. Ea a anticipat: „Ne aşteptăm la ocazii extraordinare şi chemări urgente”²².

Două aspecte ale învăţăturilor lui Joseph Smith adresate femeilor Societăţii de Alinare sunt necunoscute, poate, de membrii Bisericii de astăzi. Primul este folosirea de către el a unui limbaj aferent preoţiei. Când a organizat Societatea de Alinare, Joseph Smith a vorbit despre „rânduirea” femeilor şi a spus că oficiantele Societăţii de Alinare vor „prezida asupra Societăţii”²³. El a mai declarat: „Acum, vă dau vouă cheia, în numele lui Dumnezeu”²⁴.

Aceste declaraţii arată faptul că Joseph Smith le-a delegat femeilor din Societatea de Alinare autoritatea preoţiei.²⁵ Limbajul folosit de Joseph poate fi înţeles mai bine în contextul istoric. În timpul secolului al XIX-lea, sfinţii din zilele din urmă foloseau termenul chei pentru a face referire deseori la autoritate, cunoaştere sau rânduieli din templu.²⁶ În mod asemănător, mormonii foloseau uneori termenul a rândui într-un sens mai larg, care putea fi deseori înlocuit cu a pune deoparte şi nu se referea întotdeauna la un oficiu al preoţiei.²⁷ Faptele lui Joseph clarifică semnificaţia cuvintelor sale cu privire la aceste lucruri: nici Joseph Smith, nici vreo altă persoană care acţiona în numele lui, nici vreunul dintre succesorii lui nu le-au conferit femeilor Preoţia aaronică sau Preoţia lui Melhisedec, nici nu au rânduit femeile la un oficiu al preoţiei.

În anii care au urmat, cuvinte precum rânduire şi chei au fost definite mai clar, ca atunci când preşedintele John Taylor, care a acţionat fiind numit de Joseph Smith să „rânduiască şi să pună deoparte” pe Emma Smith şi pe consilierele ei, a explicat, în anul 1880, că „rânduirea oferită atunci nu a însemnat că acestor surori le-a fost conferită preoţia”²⁸. Femeile au primit autoritatea de a prezida în organizaţia femeilor şi de a numi oficiante în funcţie de nevoie pentru a conduce organizaţia după modelul preoţiei, inclusiv faptul de a fi conduse de o preşedintă având consiliere.²⁹ La momentul în care preşedintele Taylor a făcut declaraţia de mai sus, erau în funcțiune, de asemenea, organizaţii pentru tinerele fete şi pentru copii conduse de femei. Aceste organizaţii aveau, de asemenea, preşedinţii care acţionau fiindu-le delegată autoritatea preoţiei.

Al doilea aspect al învăţăturilor lui Joseph Smith adresate Societăţii de Alinare care este, poate, mai puţin cunoscut astăzi este acordul său dat femeilor de a participa la oferirea de binecuvântări de vindecare. „În ceea ce priveşte aşezarea mâinilor de către surori”, s-a consemnat într-un proces-verbal al unei adunări a Societăţii de Alinare din Nauvoo, Joseph a spus că „nu este păcat ca cineva s-o facă dacă are credinţă” şi a atras atenţia: „Dacă surorile au credinţă să-i vindece pe cei bolnavi, nimeni să nu protesteze, ci să le lase să facă acest lucru”³⁰. În perioada de la începutul Bisericii, unele femei au oferit astfel de binecuvântări. În acea perioadă, sfinţii din zilele din urmă percepeau darul vindecării în primul rând aşa cum era descris în Noul Testament, ca pe unul dintre darurile Spiritului disponibil credincioşilor prin credinţă. Joseph Smith ne-a învăţat că darul vindecării era un semn care avea să-i însoţească pe „toţi aceia care vor crede, fie bărbaţi, fie femei”³¹.

În timpul secolului al XIX-lea, femeile îi binecuvântau deseori pe cei bolnavi prin rugăciunea rostită cu credinţă şi multe femei au primit binecuvântări ale preoţiei în care li se promitea darul vindecării.³² „Am văzut multe demonstraţii ale puterii şi binecuvântării lui Dumnezeu prin oferirea de binecuvântări celor bolnavi de către surori”, a mărturisit Elizabeth Ann Smith Whitney, care a fost, potrivit relatării ei, binecuvântată de Joseph Smith să îşi exercite acest dar.³³ În legătură cu aceste binecuvântări ale vindecării, preşedinta generală a Societăţii de Alinare, Eliza R. Snow, a explicat în anul 1833: „Femeile pot oferi binecuvântări în numele lui ISUS, dar nu prin virtutea preoţiei”³⁴.

Participarea femeilor la binecuvântările de vindecare a scăzut treptat la începutul secolului al XX-lea, când conducătorii Bisericii au spus că era de preferat să se urmeze îndemnul din Noul Testament şi „să cheme pe presbiterii Bisericii”³⁵. În anul 1926, preşedintele Bisericii, Heber J. Grant, a afirmat faptul că Prima Preşedinţie „nu încurajează chemarea surorilor pentru a oferi binecuvântări celor bolnavi, din moment ce scripturile ne spun să chemăm pe presbiteri, care deţin preoţia lui Dumnezeu şi au puterea şi autoritatea de a sluji celor bolnavi în numele lui Isus Hristos”³⁶. În prezent, Manualul 2 de instrucţiuni al Bisericii – Administrarea Bisericii instruiește că „numai deţinătorii Preoţiei lui Melhisedec pot sluji celor bolnavi şi suferinzi”³⁷.

Joseph Smith a spus că instrucţiunile sale adresate Societăţii de Alinare au fost menite să pregătească femeile să „ajungă în posesia privilegiilor, binecuvântărilor şi darurilor preoţiei”. Acest lucru avea să se împlinească prin rânduielile din templu.³⁸ Aceste rânduieli noi i-au învăţat pe sfinţi despre natura lui Dumnezeu, scopul vieţii, semnificaţia vieţii veşnice şi natura relaţiei oamenilor cu divinitatea. Ele au adus bărbaţii şi femeile într-o legătură de legământ cu Dumnezeu.

Învăţăturile lui Joseph Smith despre rânduielile din templu oferă un context mai larg pentru învăţăturile sale despre preoţie adresate Societăţii de Alinare. Joseph a vorbit despre întemeierea unei „împărăţii de preoţi”³⁹. El mai folosise termeni asemănători înainte când vorbise despre legătura tuturor sfinţilor cu templul.⁴⁰ Această „împărăţie de preoţi” urma să fie formată din bărbaţi şi femei care au făcut legăminte în templu.

În ultimii doi ani din viaţa sa, Joseph Smith a prezentat rânduielile şi legămintele din templu unui grup de bază de bărbaţi şi femei. În luna mai a anului 1842, el a oficiat primele înzestrări din templu – un ritual în care participanţii au făcut legăminte sacre şi au primit instrucţiuni cu privire la planul salvării întocmit de Dumnezeu.⁴¹ Joseph Smith a început să pecetluiască (sau să căsătorească pentru eternitate) soţi şi soţii iar, apoi, până la sfârşitul lunii septembrie 1843, a introdus înzestrarea femeilor. El i-a învăţat pe bărbaţi şi pe femei că, prin primirea rânduielilor în templu, ultima fiind rânduiala pecetluirii, ei intrau într-un „ordin al preoţiei”⁴². Până la momentul morţii sale, el a oferit aceste rânduieli mai multor zeci de bărbaţi şi femei, care s-au întâlnit des pentru a se ruga şi a lua parte la ceremonii în templu, în timp ce aşteptau ca Templul Nauvoo să fie terminat în luna decembrie a anului 1845.

Rânduielile din templu erau rânduieli ale preoţiei, dar ele nu confereau vreun oficiu ecleziastic bărbaţilor sau femeilor. Aceste rânduieli au împlinit promisiunea Domnului că oamenii Săi – femei şi bărbaţi – vor fi „înzestraţi cu putere de sus”⁴³. Acea putere a preoţiei a fost manifestată în vieţile persoanelor în mod individual în multe feluri şi a fost disponibilă membrilor adulţi, indiferent de starea lor civilă. Înzestrarea a deschis calea revelaţiei personale atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. A conferit „credinţă şi cunoaştere” într-o măsură mai mare şi „ajutorul Spiritului Domnului” – putere care i-a întărit pe sfinţi pentru greutăţile prin care urmau să treacă în timp ce aveau să călătorească 2.100 de kilometri prin locuri sălbatice neprimitoare înainte să se stabilească în valea Salt Lake.⁴⁴ I-a pregătit pe membrii înzestraţi să meargă înainte „înarmaţi cu puterea [lui Dumnezeu]… să ducă… veştile foarte mari şi glorioase până la marginile pământului”⁴⁵. Într-adevăr, prin rânduielile din templu, puterea divinităţii s-a manifestat în vieţile lor.⁴⁶

În perioada petrecută în Nauvoo, sfinţii din zilele din urmă au ajuns să înţeleagă că toţi oamenii sunt copiii unor Părinţi Cereşti şi că destinul suprem al femeilor şi bărbaţilor credincioşi este de a deveni ca Ei.⁴⁷ Aceste învăţături au fost însoţite de alte revelaţii despre natura şi scopul etern al căsătoriei. Joseph Smith i-a învăţat pe apropiaţii săi că unirea prin căsătorie înfăptuită şi celebrată cu solemnitate – sau „pecetluită” – prin autoritatea corespunzătoare în templu va dura în eternități.⁴⁸

Aceste revelaţii şi rânduieli au făcut cunoscută o nouă înţelegere a relaţiei interdependente dintre femei şi bărbaţi. Episcopul Newel K. Whitney a spus la scurt timp după ce şi-a primit înzestrarea: „Fără femei, nu pot fi restaurate toate lucrurile pe pământ. Este nevoie şi de bărbaţi, şi de femei pentru a restaura preoţia”⁴⁹. Mary Isabella Horne, membră a Societăţii de Alinare din Nauvoo, şi-a exprimat mai târziu bucuria de a „lucra împreună cu fraţii noştri în clădirea împărăţiei lui Dumnezeu”. Ea a spus: „În toate rânduielile pe care le primim în casa Domnului, atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi, femeia stă lângă bărbat, ceea ce arată că bărbatul nu este fără femeie şi femeia nu este fără bărbat în Domnul”⁵⁰.

Puterea preoţiei conferită în Templul Nauvoo – şi, mai departe, în templele de astăzi – se întinde dincolo de această viaţă, deoarece rânduielile din templu fac posibilă exaltarea copiilor lui Dumnezeu.⁵¹ Joseph Smith ne-a învăţat că rânduielile din templu vor crea „o legătură sudată” între toţi membrii familiei umane, câte o familie pe rând, întinzându-se înapoi în trecut şi înainte în viitor.⁵²

Când un bărbat şi o femeie sunt pecetluiţi în templu, ei intră împreună, prin legământ, într-un ordin al preoţiei.⁵³ Dacă sunt credincioşi legămintelor pe care le fac, ei primesc „onoare, nemurire şi viaţă veşnică”, „[exaltare] şi [slavă] în toate lucrurile” şi „o plenitudine şi o continuare a seminţiei în vecii vecilor”⁵⁴. Unii nu au ocazia de a se căsători în această viaţă şi au parte de relaţii de familie destrămate. Pentru că Dumnezeu este drept, fiecare copil al lui Dumnezeu va avea ocazia, fie în această viaţă, fie în viaţa următoare, de a accepta Evanghelia şi de a primi toate binecuvântările promise (inclusiv căsătoria eternă), cu condiţia să fi fost credincios.⁵⁵

Din unele puncte de vedere, relaţia dintre femeile sfinte din zilele din urmă şi preoţie a rămas deosebit de constantă din vremea lui Joseph Smith. La fel ca la începutul Bisericii, bărbaţii sunt rânduiţi la oficii ale preoţiei, în timp ce atât femeile, cât şi bărbaţii sunt invitaţi să aibă parte de puterea şi binecuvântările preoţiei în vieţile lor.⁵⁶ Bărbaţii şi femeile continuă să oficieze în cadrul rânduielilor sacre din temple la fel cum au făcut-o pe vremea lui Joseph Smith. Joseph ne-a învăţat că bărbaţii şi femeile pot obţine cel mai înalt grad al gloriei celestiale numai intrând împreună într-un ordin al preoţiei prin rânduiala pecetluirii din templu. Sfinţii din zilele din urmă au această înțelegere și astăzi.

Autoritatea preoţiei exercitată de femeile sfinte din zilele din urmă în temple şi în alte locuri rămâne în mare parte nerecunoscută de oamenii din afara Bisericii şi este, uneori, înţeleasă greşit sau trecută cu vederea de cei din Biserică. Sfinţii din zilele din urmă şi alţi oameni deseori echivalează în mod greşit preoţia cu un oficiu religios şi cu bărbaţii care o deţin, ceea ce eclipsează conceptul mai larg al sfinţilor din zilele din urmă cu privire la preoţie.

Încă din vremea lui Joseph Smith, profeţii Bisericii, exercitând cheile preoţiei, au adaptat structuri şi programe într-o lume în care tot mai multe femei au parte de ocazii educaţionale, politice şi economice.⁵⁷ Astăzi, femeile sfinte din zilele din urmă conduc trei organizaţii ale Bisericii: Societatea de Alinare, Tinerele Fete şi Societatea Primară. Ele predică şi se roagă în congregaţii, deţin numeroase poziţii de conducere şi slujire, participă în consilii ale preoţiei la nivel local şi general şi slujesc în multe misiuni de prozelitism pe întreg globul. Prin aceste căi şi prin altele, femeile exercită autoritatea preoţiei deşi nu sunt rânduite în oficii ale preoţiei.⁵⁸ O astfel de slujire şi conducere ar necesita rânduirea la preoţie în multe alte tradiţii religioase.

Preoţia binecuvântează vieţile copiilor lui Dumnezeu în nenumărate feluri. Preoţia definește, dă putere, înnobilează și creează ordinea. În cadrul chemărilor ecleziastice, rânduielilor din templu, relaţiilor de familie şi slujirii discrete, individuale, femeile şi bărbaţii sfinţi din zilele din urmă acţionează în virtutea puterii şi autorităţii preoţiei. Această interdependenţă a bărbaţilor şi femeilor în înfăptuirea lucrării lui Dumnezeu prin puterea Sa este centrală Evangheliei lui Isus Hristos restaurată prin profetul Joseph Smith.