Pacea şi violenţa în secolul al XIX-lea printre sfinţii din zilele din urmă

În primele două decenii după organizarea Bisericii, sfinţii din zilele din urmă au fost deseori victime ale violenţei. În anul 1830, la scurt timp după ce Joseph Smith a organizat Biserica în New York, el şi alţi membri ai Bisericii au început să se stabilească în zone aflate la vest, precum Ohio, Missouri şi Illinois. De nenumărate ori, sfinţii au încercat să-şi construiască o comunitate a Sionului în care să poată să-L preaslăvească pe Dumnezeu şi să trăiască în pace şi, în mod repetat, și-au văzut speranţele spulberate deoarece au fost alungaţi cu forţa şi în mod violent. În anul 1833, gloatele i-au alungat din ţinutul Jackson, Missouri; în anul 1839 au fost alungaţi din statul Missouri, după ce guvernatorul statului a emis un ordin la sfârşitul lunii octombrie a anului 1838 potrivit căruia mormonii trebuiau să fie alungaţi din stat sau „exterminaţi”⁴ şi, în anul 1846, au fost alungaţi din oraşul lor Nauvoo, Illinois. După ce au fost alungaţi din Nauvoo, sfinţii din zilele din urmă au călătorit cu dificultate, traversând Marile Câmpii pentru a ajunge în Utah.⁵

Pe măsură ce sfinţii din zilele din urmă se confruntau cu aceste dificultăţi, ei au căutat să trăiască potrivit revelaţiilor date lui Joseph Smith, care îi sfătuia să-şi trăiască religia în pace cu aproapele lor. Cu toate acestea, duşmanii lor din Ohio, Missouri şi Illinois respingeau crezurile religioase şi practicile sociale şi economice diferite ale sfinţilor. De asemenea, ei se simţeau ameninţaţi de numărul tot mai mare al sfinţilor, ceea ce însemna că mormonii puteau să controleze tot mai mult alegerile locale. Acei duşmani i-au atacat pe sfinţi, mai întâi verbal, apoi fizic. Conducători ai Bisericii, inclusiv Joseph Smith, au fost unşi cu smoală şi acoperiţi cu pene, bătuţi şi închişi pe nedrept. Alţi membri ai Bisericii au fost, de asemenea, victime ale unor crime violente. În timpul celui mai scandalos incident, cel puţin 17 bărbaţi şi băieţi, cu vârste cuprinse între 9 şi 78 de ani, au fost măcelăriţi în masacrul de la Hawn’s Mill.⁶ Unele femei sfinte din zilele din urmă au fost violate sau supuse altor abuzuri sexuale în timpul persecuţiilor din Missouri.⁷ Justițiarii nelegiuiți şi gloatele au distrus locuinţe şi au furat bunuri.⁸ Mulţi dintre oponenţii sfinţilor s-au îmbogăţit dobândind pământ şi proprietăţi care nu le aparţineau lor de drept.⁹

Alungarea a cel puţin 8.000 de sfinţi din zilele din urmă din Missouri¹⁰, care a avut loc în timpul iernii, a sporit suferinţa miilor de refugiaţi cărora le lipseau mâncarea şi adăpostul corespunzătoare şi care erau uneori expuşi epidemiilor.¹¹ În luna martie a anului 1839, când Joseph Smith, fiind închis în Liberty, Missouri, a aflat despre suferinţa sfinţilor din zilele din urmă exilaţi, el a spus: „O Dumnezeule, unde eşti Tu?” şi s-a rugat: „Aminteşte-Ţi de sfinţii Tăi suferinzi, O, Dumnezeul nostru”¹².

După ce sfinţii au fost alungaţi din Missouri, iniţial au fost bine primiţi de oamenii din statul învecinat, Illinois, şi au găsit pace pentru o vreme în Nauvoo. Totuşi, în cele din urmă, s-a iscat din nou un conflict, pe măsură ce persoane care nu erau membre ale Bisericii şi membri care au părăsit Biserica şi-au reînnoit atacurile împotriva Bisericii. Joseph Smith şi fratele lui, Hyrum, au fost martirizaţi în mod brutal de o gloată într-o închisoare din Illinois în pofida promisiunii guvernatorului statului că cei doi fraţi vor fi protejaţi cât timp erau reţinuţi.¹³ Optsprezece luni mai târziu, începând cu friguroasa lună februarie a anului 1846, mare parte dintre sfinţi au plecat din Nauvoo din cauza presiunilor mari. Ei s-au stabilit în tabere temporare – în ceea ce am numi astăzi tabere de refugiaţi – pe câmpiile statelor Iowa şi Nebraska. Se estimează că unul din doisprezece sfinţi au murit în aceste tabere pe parcursul primului an.¹⁴ Unii dintre cei mai bătrâni şi săraci au rămas iniţial în Nauvoo şi au sperat să se alăture mai târziu grupului principal de sfinţi. Dar o gloată i-a alungat cu forţa din Nauvoo în luna septembrie a anului 1846 şi, apoi, a profanat templul.¹⁵ O persoană care nu era membră a Bisericii a trecut prin taberele sfinţilor și, la scurt timp după aceea, a scris: „Înfricoşaţi şi chinuiţi de frig și de arsuri de soare, care se succedau pe măsură ce zilele și nopțile se scurgeau cu greu, erau, aproape cu toţi, victime afectate de boală… Ei nu puteau veni în întâmpinarea micilor nevoi ale bolnavilor lor; nu aveau pâine să liniştească plânsetele nestăpânite de foame ale copiilor lor”.¹⁶ Amploarea acestor acte de violenţă împotriva unui grup religios era fără precedent în istoria Statelor Unite.

Conducătorii şi membrii Bisericii au încercat în repetate rânduri să obţină despăgubiri de la autorităţile locale şi ale statului; când aceste petiţii au eşuat, ei au apelat fără succes la guvernul federal pentru a corecta nedreptăţile din trecut şi pentru a primi mai multă protecţie.¹⁷ Sfinţii din zilele din urmă şi-au amintit mult timp persecuţiile pe care le-au îndurat şi lipsa de voinţă a autorităților guvernamentale de a-i proteja sau de a-i judeca pe atacatorii lor. Deseori, ei s-au plâns că au avut parte de persecuţii religioase într-o ţară care promitea libertate religioasă.¹⁸ Din pricina acestei persecuţii îndelungate, începând cu anul 1838, câţiva dintre sfinţi au răspuns în unele situaţii într-un mod defensiv şi, uneori, prin represalii pe cont propriu.

În societatea americană din secolul al XIX-lea, violenţa din cadrul comunităţii era un lucru obişnuit şi deseori tolerată. O mare parte din violenţa comisă de sfinţii din zilele din urmă şi împotriva lor era în acord cu tradiţia americană de justițiarism extrajudiciar, existentă în acele vremuri, potrivit căreia cetăţenii se organizau pentru a lua justiţia în mâinile lor atunci când credeau că guvernul fie era represiv, fie nu îşi făcea datoria. Justițiarii atacau în general grupurile minoritare sau pe cei pe care îi percepeau a fi răufăcători sau de neacceptat din punct de vedere social. Astfel de acte erau uneori stârnite de retorica religioasă.¹⁹

Existenţa miliţiilor formate din membri ai comunităţilor a contribuit, de asemenea, la această cultură de justițiarism. Congresul a dat o lege în anul 1792 care cerea ca toţi bărbaţii apţi fizic, cu vârste cuprinse între 18 şi 45 de ani, să facă parte dintr-o miliţie locală.²⁰ În timp, miliţiile s-au transformat în Garda Naţională, dar, în perioada de început a Americii, acestea erau deseori insubordonate şi comiteau acte de violenţă împotriva persoanelor sau grupurilor pe care le percepeau ca fiind duşmani ai comunităţii.

Între anii 1830 şi 1840, comunităţile sfinţilor din zilele din urmă din Ohio, Missouri, Illinois şi Utah se aflau în regiunile de graniţă din vestul Statelor Unite, acolo unde violenţa din cadrul comunităţilor era ușor permisă.

Actele izolate de violenţă comise de unii sfinţi din zilele din urmă pot fi, în general, considerate ca făcând parte dintr-un fenomen mai larg de violenţă comisă în zonele de graniţă ale Americii din secolul al XIX-lea.²¹ În anul 1838, Joseph Smith şi alţi membri ai Bisericii au fugit de gloatele din Ohio şi s-au mutat în Missouri, unde sfinţii din zilele din urmă se stabiliseră deja. Joseph Smith a crezut că opoziţia venită din partea dizidenților Bisericii şi a altor persoane potrivice a slăbit şi, în cele din urmă, a distrus comunitatea lor din Kirtland, Ohio, unde, în urmă cu doar doi ani, ei construiseră un templu cu mari sacrificii. Conducătorii Bisericii au observat, până în vara anului 1838, o intensificare a unor ameninţări similare împotriva obiectivului lor de a crea o comunitate paşnică în Missouri.

În comunitatea sfinţilor din zilele din urmă din Far West, câţiva conducători şi membri au înfiinţat un grup paramilitar, cunoscut sub numele de daniţi, al cărui obiectiv era să apere comunitatea de atacurile dizidenților şi sfinţilor din zilele din urmă excomunicaţi, precum şi ale altor persoane din Missouri. În general, istoricii sunt de acord că Joseph Smith a încuviinţat organizaţia daniţilor, dar că, cel mai probabil, nu era informat în legătură cu toate planurile lor şi nici nu a aprobat toate activităţile lor. Daniţii au intimidat membrii care s-au despărțit de Biserică şi alte persoane din Missouri; de exemplu, ei au avertizat pe unii dintre membrii care s-au despărțit de Biserică să părăsească ţinutul Caldwell. În toamna anului 1838, pe măsură ce tensiunile au culminat cu ceea ce acum este cunoscut sub numele de Războiul mormon din Missouri, daniţii au fost, se pare, încorporaţi în cadrul miliţiilor alcătuite în mare parte din sfinţi din zilele din urmă. Aceste miliţii s-au confruntat cu oponenţii lor din Missouri, lucru ce a dus la moartea unor persoane din ambele tabere. În plus, justiţiarii mormoni, inclusiv mulţi daniţi, au atacat două oraşe despre care se credea că erau centre ale activităţilor anti-mormone, arzând case şi furând bunuri.²² Deşi existenţa daniţilor a fost de scurtă durată, acest lucru a contribuit la apariţia unui mit de durată şi foarte exagerat despre o societate secretă a justițiarilor mormoni.

După ce s-au mutat în Illinois, ca rezultat al celor întâmplate în Missouri, sfinţii din zilele din urmă au creat o miliţie numeroasă, aprobată de stat, numită Legiunea Nauvoo, pentru a se proteja. Această miliţie era temută de multe persoane care îi considerau pe sfinţii din zilele din urmă duşmani. Dar legiunea evita să atace sau să se răzbune; nu a acţionat nici în cazul crizei care a dus la uciderea lui Joseph Smith şi a fratelui său, Hyrum, de către o gloată în luna iunie a anului 1844 şi nici după aceste crime. Când guvernatorul statului Illinois a cerut ca legiunea să fie desfinţată, sfinţii s-au supus acestei instrucţiuni.²³

În Utah, agresiunea sau represaliile sfinţilor din zilele din urmă împotriva celor pe care îi percepeau ca fiind duşmanii lor au avut loc, cel mai des, în primul deceniu după stabilirea lor acolo (1847-1857). Pentru mulţi, traumele persecuţiilor din trecut şi călătoria dificilă prin Munţii Stâncoşi încă erau prezente şi personale. Pe măsură ce încercau să-şi clădească un cămin în deşertul Utah, sfinţii au avut parte de conflicte neîntrerupte. Mulţi factori au lucrat împotriva succesului eforturilor sfinţilor din zilele din urmă în Utah: tensiunile cu indienii americani, care au fost strămutați din cauza colonizării şi extinderii mormone, presiunea venită din partea guvernului federal al Statelor Unite, mai ales după anunţul public în anul 1852 privind practicarea căsătoriei pluraliste, revendicări de pământ nesigure şi o creştere rapidă a populaţiei. Conducătorii comunităţii erau apăsaţi de povara permanentă a responsabilităţii, nu doar pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, ci şi pentru supravieţuirea fizică a oamenilor. Mulţi dintre aceşti conducători, inclusiv preşedintele Bisericii şi guvernatorul local, Brigham Young, au deţinut în acelaşi timp oficii ecleziastice şi civile.

Asemenea altor colonişti din regiunile de graniţă, sfinţii din zilele din urmă au ocupat teritorii deja locuite de indienii americani. Istoria tragică a anihilării multor triburi indiene şi a devastării altora de către coloniştii imigranţi europeni şi de către armata şi aparatul politic al Statelor Unite a fost bine documentată de istorici. De-a lungul secolului al XIX-lea, coloniştii, inclusiv câţiva sfinţi din zilele din urmă, au maltratat şi au ucis indieni în numeroase conflicte, forţându-i să părăsească pământuri fertile şi să se mute în rezervaţii.

Spre deosebire de majoritatea americanilor, sfinţii din zilele din urmă îi considerau pe indieni a fi un popor ales, israeliţi ca şi ei, care erau descendenţi ai popoarelor din Cartea lui Mormon şi, drept urmare, moştenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu. În calitate de preşedinte al Bisericii, de guvernator teritorial şi reprezentat al relaţiilor cu indienii, Brigham Young a întreprins o politică de pace pentru a-i ajuta pe mormoni să se stabilească în zone în care trăiau indieni. Sfinţii din zilele din urmă au învăţat limbile indienilor, au stabilit relaţii comerciale cu ei, le-au predicat Evanghelia şi, în general, au căutat să se înţeleagă bine cu ei.²⁴ Totuşi, această politică nu a fost pusă în practică în mod uniform şi consistent.²⁵

Buna înţelegere dintre sfinţii din zilele din urmă şi indieni era atât o normă, cât şi un ideal. Totuşi, uneori membrii Bisericii au avut conflicte violente cu indienii. Aceste două culturi – cea europeană şi cea a indienilor americani – aveau concepţii foarte diferite privind modul în care să fie folosit pământul şi proprietatea şi nu erau în acord una cu cealaltă. Deseori, mormonii îi acuzau pe indieni de furt. În acelaşi timp, indienii credeau că mormonii aveau responsabilitatea de a împărţi bunurile şi animalele crescute pe pământurile triburilor indiene. În zonele în care s-au stabilit mormonii, experienţele precedente ale indienilor cu europenii au constat în interacţiuni reciproc benefice cu vânători de recompense şi comercianţi, oameni care erau doar în trecere prin zonă sau care stăteau acolo pentru scurt timp, spre deosebire de mormoni, care doreau să stăpânească pământul permanent. Aceste neînţelegeri au dus la conflicte şi violenţă între cele două populaţii.²⁶

La sfârşitul anului 1849, tensiunile dintre indienii Ute şi mormonii din Utah Valley s-au intensificat după ce un mormon a ucis un Ute cunoscut sub numele de Bătrânul Episcop, pe care l-a acuzat că i-a furat cămaşa. Apoi, mormonul şi cei doi prieteni ai lui au ascuns cadavrul victimei în râul Provo. Detaliile crimei au fost, cel mai probabil, ascunse, cel puţin la început, lui Brigham Young şi celorlalţi conducători ai Bisericii. Totuşi, coloniştii de la Fort Utah au raportat alte probleme pe care le aveau cu indienii, inclusiv faptul că aceştia au tras cu arme în colonişti şi că le-au furat animale şi recolte. Brigham Young i-a sfătuit să aibă răbdare, spunându-le: „Îngrădiţi-vă locul pentru a vă ocupa de treburile voastre şi lăsaţi-i pe indieni să se ocupe de ale lor”²⁷. Cu toate acestea, tensiunile au crescut la Fort Utah, în parte deoarece mormonii de acolo au refuzat să-i dea pe mâna tribului Ute pe cei implicaţi în uciderea indianului numit Bătrânul Episcop sau să plătească compensaţii pentru moartea lui. În iarna anilor 1849-1850, o epidemie de pojar s-a răspândit de la coloniştii mormoni la taberele indienilor Ute, ucigând mulţi indieni şi intensificând tensiunile. În cadrul unui consiliu al conducătorilor Bisericii ţinut în oraşul Salt Lake, la data de 31 ianuarie 1850, conducătorul din Fort Utah a raportat faptul că acţiunile şi intenţiile tribului Ute deveneau tot mai agresive: „Ei spun că intenţionează să ne vâneze vitele şi să meargă să-i adune pe ceilalţi indieni şi să ne ucidă”.²⁸ Ca răspuns la această situaţie, guvernatorul Young a autorizat o campanie împotriva tribului Ute. În luna februarie a anului 1850, o serie de bătălii a dus la moartea a mai multor indieni Ute şi a unui mormon.²⁹ În aceste cazuri şi în altele, câţiva sfinţi din zilele din urmă au comis acte excesiv de violente împotriva localnicilor.³⁰

Cu toate acestea, în mare parte, sfinţii au avut relaţii mult mai amiabile cu indienii decât coloniştii din alte regiuni din vestul Americii. Brigham Young s-a bucurat de prietenia mai multor conducători ai indienilor americani şi i-a învăţat pe oamenii săi să trăiască în pace cu vecinii lor indieni ori de câte ori era posibil.³¹ Câţiva indieni făceau distincţia dintre „mormoni”, pe care îi considerau prietenoşi, şi alţi colonişti americani, care erau numiţi „muricani”.³²

La mijlocul anilor 1850, o „reformă” din cadrul Bisericii şi tensiunile dintre sfinţii din zilele din urmă din Utah şi guvernul federal al Statelor Unite au contribuit la crearea unui sentiment că sunt asediaţi şi au reînnoit sentimentul că sunt persecutaţi, ceea ce a dus la câteva întâmplări violente comise de membri ai Bisericii. Fiind îngrijorat de lipsa de preocupare spirituală, Brigham Young şi alţi conducători ai Bisericii au oferit o serie de cuvântări în care îi chemau pe sfinţi să se pocăiască şi să-şi reînnoiască angajamentele spirituale.³³ Mulţi au depus mărturie că au devenit persoane mai bune datorită acestei reforme.³⁴

Americanii din secolul al XIX-lea erau obişnuiţi cu limbajul violent, atât cu cel religios, cât şi de altă natură. De-a lungul secolului, cei care promovau renaşterea religioasă au folosit expresii dure pentru a-i încuraja pe cei neconvertiţi să se pocăiască şi a-i îndemna pe cei care nu mai erau spirituali să se schimbe.³⁵ Uneori, de-a lungul reformei, preşedintele Young, consilierul său, Jedediah M. Grant, şi alţi conducători au propovăduit folosind o retorică aprinsă, avertizând împotriva relelor celor care au părăsit Biserica sau a oponenţilor ei. Citând fragmente din Biblie, mai ales din Vechiul Testament, conducătorii au propovăduit că anumite păcate erau atât de grave, încât sângele făptașului trabuia vărsat pentru a primi iertare.³⁶ Astfel de predici au dus la creșterea tensiunilor dintre sfinţii din zilele din urmă din Utah şi numărul relativ mic de locuitori care nu erau mormoni, inclusiv oficialii numiţi de guvernul federal.

La începutul anului 1857, preşedintele Statelor Unite, James Buchanan, a primit rapoarte de la unii dintre oficialii federali, care pretindeau că guvernatorul Young şi sfinţii din zilele din urmă din Utah se răzvrăteau împotriva autorităţii guvernului federal. Un memoriu rău intenţionat scris de adunarea legislativă din Utah şi trimis guvernului federal i-a convins pe oficialii federali că informaţiile erau adevărate. Preşedintele Buchanan a decis să-l înlocuiască pe Brigham Young din funcţia de guvernator şi, în ceea ce a devenit cunoscut ca fiind Războiul din Utah, a trimis o armată în Utah pentru a-l însoţi pe înlocuitorul său. Sfinţii din zilele din urmă s-au temut că armata care se apropia – pentru început, aproximativ 1.500 de soldaţi, mulţi alţii urmând să ajungă ulterior – avea să producă aceleaşi jafuri ca cele din Missouri şi Illinois şi să-i alunge din nou din căminele lor. În plus, Parley P. Pratt, un membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, fusese ucis în Arkansas în luna mai a anului 1857. Vestea crimei – precum şi ştirile din ziarele din partea de est a Statelor Unite, care sărbătoreau crima – a ajuns în Utah la sfârşitul lunii iunie a anului 1857.³⁷ Pe măsură ce aceste evenimente se desfăşurau, Brigham Young a declarat legea marţială în teritoriu, le-a cerut misionarilor şi coloniştilor din zonele limitrofe să se întoarcă în Utah şi a început pregătirile pentru a se opune armatei. Predicile sfidătoare oferite de preşedintele Young şi de alţi conducători ai Bisericii, combinate cu sosirea iminenetă a armatei, au creat o stare de frică şi suspiciune în Utah.³⁸

La apogeul acestei tensiuni, la începutul lunii septembrie a anului 1857, o filială a miliţiei locale din sudul statului Utah (compusă în întregime din mormoni), împreună cu câţiva indieni pe care i-a recrutat, au asediat un convoi de căruţe al unor emigranţi care călătoreau din Arkansas spre California. Pe măsură ce convoiul de căruţe călătorea la sud de oraşul Salt Lake, emigranţii au avut altercaţii verbale cu mormonii de acolo privind locul în care puteau să-şi lase vitele să pască. Unii membri ai convoiului de căruţe s-au înfuriat pentru că le-a fost greu să cumpere proviziile şi grânele de care aveau nevoie de la coloniştii locali, care fuseseră instruiţi să păstreze grânele pe timp de război. Ofensaţi, unii dintre emigranţi au ameninţat că se vor alătura trupelor care urmau să vină pentru a lupta împotriva sfinţilor.³⁹

Deşi unii sfinţi au ignorat aceste ameninţări, alţi conducători locali şi membri din oraşul Cedar, Utah, au îndemnat la violenţă. Isaac C. Haight, un preşedinte de ţăruş şi conducător al miliţiei, l-a trimis pe John D. Lee, un maior al miliţiei, să conducă un atac asupra convoiului de emigranţi. Când preşedintele a prezentat acest plan consiliului său, alţi conducători s-au opus şi au cerut ca el să anuleze atacul şi să trimită în schimb un mesager călare la Brigham Young în oraşul Salt Lake pentru a primi îndrumare. Dar oamenii pe care Haight i-a trimis să-i atace pe emigranţi şi-au dus planurile la bun sfârşit înainte de a primi ordinul de a nu ataca. Emigranţii au ripostat şi a urmat un asediu.

De-a lungul următoarelor zile, situaţia a devenit tot mai tensionată, iar miliţia mormonă a plănuit şi a executat în mod deliberat un masacru. Ei i-au ademenit pe emigranţi din zona împrejmuită de căruţele lor arătându-le un steag alb care semnala un armistiţiu fals şi, fiind ajutaţi de indienii tribului Paiute, pe care îi recrutaseră înainte, i-au măcelărit pe emigranţi. Între primul atac şi măcelul final, acest masacru a luat vieţile a 120 de bărbaţi, femei şi copii într-o vale numită Mountain Meadows. Doar copii mici – cei despre care se credea că erau prea mici pentru a putea spune ce s-a întâmplat – au fost cruţaţi. Mesagerul s-a întors la două zile după masacru. El avea cu el o scrisoare de la Brigham Young care le spunea conducătorilor locali să „nu se amestece” cu emigranţii şi să le permită să treacă prin sudul statului Utah.⁴⁰ Membrii miliţiei au încercat să-şi acopere crima punând întreaga vină pe seama indienilor tribului Paiute, dintre care unii erau, de asemenea, membri ai Bisericii.

Doi sfinţi din zilele din urmă au fost, în cele din urmă, excomunicaţi din Biserică pentru că au luat parte la masacru şi un juriu format şi din sfinţi din zilele din urmă a pus sub acuzare nouă bărbaţi. Doar un participant, John D. Lee, a fost condamnat şi executat pentru crimă, ceea ce a dus la răspândirea unor zvonuri şi acuzaţii false că masacrul a fost ordonat de Brigham Young.

Recent, Biserica a făcut mari eforturi pentru a afla tot ce se poate despre masacru. La începutul anilor 2000, istorici ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă din cadrul Departamentului de Istorie a Bisericii au cercetat arhivele de-a lungul Statelor Unite pentru a căuta documente istorice; de asemenea, toate documentele Bisericii despre masacru au fost oferite pentru a fi cercetate. Cartea care a rezultat, publicată de Oxford University Press în anul 2008, avându-i ca autori pe Ronald W. Walker, Richard E. Turley Jr. şi Glen M. Leonard, a concluzionat că, deşi modul necumpătat de a predica despre străini al lui Brigham Young, George A. Smith şi al altor conducători a contribuit la o atmosferă ostilă, preşedintele Young nu a ordonat masacrul. Mai degrabă, confruntările verbale dintre persoanele din convoiul de căruţe şi coloniştii din sudul statului Utah au creat o mare agitaţie, mai ales în cadrul contextului Războiului din Utah şi al altor evenimente potrivnice. O serie de decizii tragice luate de conducătorii locali ai Bisericii – care, de asemenea, deţineau importante funcţii de conducere pe linie civică şi în cadrul milițiilor în sudul statului Utah – au dus la masacru.⁴¹

În afară de masacrul de la Mountain Meadows, câţiva sfinţi din zilele din urmă au comis alte acte violente împotriva unui număr mic de dizidenți şi străini. Unii sfinţi din zilele din urmă au comis acte de violenţă în afara legii, mai ales în anii 1850, atunci când frica şi tensiunile predominau pe teritoriul statului Utah. Este posibil ca retorica aprinsă a conducătorilor Bisericii îndreptată împotriva dizidenților să-i fi făcut pe acei mormoni să creadă că astfel de fapte erau justificate.⁴² În general, făptaşii acestor fărădelegi nu erau pedepsiţi. Cu toate acestea, multe dintre acuzaţiile pentru astfel de violenţe sunt nefondate, iar cei care scriau împotriva mormonilor i-au învinuit pe conducătorii Bisericii pentru multe infracţiuni nerezolvate sau decese suspecte care au avut loc în perioada de început a statului Utah.⁴³

În secolul al XIX-lea, multe persoane îi caracterizau în mod nedrept pe sfinţii din zilele din urmă ca fiind nişte oameni violenţi. Totuşi, ca şi astăzi, majoritatea sfinţilor din zilele din urmă din secolul al XIX-lea trăiau în pace cu vecinii şi familiile lor şi căutau să aibă pace în comunităţile lor. Călătorii din secolul al XIX-lea au scris adesea despre pacea şi ordinea care predominau în comunităţile mormone din Utah şi din alte părţi.⁴⁴ Totuşi, faptele câtorva sfinţi din zilele din urmă au provocat moarte şi răni, au dăunat relaţiilor din rândul comunităţii şi au stricat percepţia potrivit căreia mormonii erau oameni paşnici.⁴⁵

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă condamnă cuvintele şi faptele violente şi îşi afirmă angajamentul de a răspândi pacea în întreaga lume. Vorbind despre masacrul de la Mountain Meadows, preşedintele Henry B. Eyring, pe atunci membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, a spus: „Evanghelia lui Isus Hristos, conform căreia noi trăim, se opune total uciderii cu sânge rece a bărbaţilor, femeilor şi copiilor. În mod sigur, ea încurajează pacea şi iertarea. Ceea ce s-a făcut aici cu mulţi ani în urmă de către membri ai Bisericii noastre reprezintă o abatere cumplită şi nejustificată de la învăţăturile şi conduita creştină”.⁴⁶

De-a lungul istoriei Bisericii, conducătorii Bisericii au propovăduit că faptul de a urma calea uceniciei creştine înseamnă a urma o cale a păcii. Vârstnicul Russell M. Nelson, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a făcut o legătură între credinţa în Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă şi eforturile lor energice de a-şi iubi aproapele şi de a trăi în pace cu toată lumea: „Speranţa lumii este Prinţul păcii… Acum, ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, ce aşteptă Domnul de la noi? Ca Biserică, noi trebuie «să [renunţăm] la război şi [să proclamăm] pace». Ca persoane, trebuie «să urmărim lucrurile care duc la pace». Trebuie să fim împăciuitori în esența noastră”⁴⁷.