Totul este pierdut!

După ce Joseph a adus acasă plăcile de aur, căutătorii de comori au încercat timp de săptămâni întregi să le fure. Pentru a ține cronica în siguranță, a trebuit să o mute dintr-un loc în altul, ascunzând plăcile sub vatră, sub podeaua magazinului tatălui său și în grămezi de cereale. Nu și-a permis să fie niciodată neglijent.

Vecini curioși veneau la casa lui și-l implorau să le arate cronica. Joseph a refuzat întotdeauna, chiar și atunci când cineva s-a oferit să-l plătească. Era hotărât să aibă grijă de plăci, având credință în promisiunea Domnului că, dacă va face tot ce putea, vor fi protejate.¹

Deseori, aceste întreruperi l-au împiedicat să examineze plăcile și să afle mai multe despre Urim și Tumim. Știa că tălmăcitoarele aveau rolul să-l ajute să traducă plăcile, dar nu folosise niciodată pietrele văzătorului pentru a citi o limbă străveche. Era nerăbdător să înceapă lucrarea, dar nu era prea clar pentru el cum să o facă.²

Când Joseph studia plăcile, un proprietar de pământ respectat din Palmyra, pe nume Martin Harris, a devenit interesat de lucrarea sa. Martin era suficient de în vârstă încât i-ar fi putut fi tată lui Joseph și, uneori, îl angaja pe Joseph să-l ajute cu munca la câmp. Martin auzise despre plăcile de aur, dar nu se gândise prea mult la ele până când mama lui Joseph l-a invitat să discute cu fiul ei.³

Când a venit Martin, Joseph era plecat la muncă, așa că a întrebat-o pe Emma și pe alți membri ai familiei despre plăci. Când Joseph s-a întors acasă, Martin l-a apucat de braț și i-a cerut mai multe detalii. Joseph i-a spus despre plăcile de aur și instrucțiunile lui Moroni de a traduce și a publica conținutul lor.

Martin a spus: „Dacă este lucrarea diavolului, nu vreau să am nimic de-a face cu ea”. Însă, dacă era lucrarea Domnului, el își dorea să-l ajute pe Joseph să o proclame lumii.

Joseph l-a lăsat pe Martin să ridice cutia cu încuietoare în care se aflau plăcile. Martin și-a dat seama că era ceva greu acolo, dar nu era convins că era un set de plăci de aur. El i-a spus lui Joseph: „Nu trebuie să mă învinovățești pentru că nu te cred pe cuvânt”.

Când Martin s-a întors acasă, după miezul nopții, a intrat în liniște în dormitorul său și s-a rugat, promițându-i lui Dumnezeu că va da tot ce avea dacă va afla că Joseph înfăptuia o lucrare divină.

În timp ce se ruga, Martin a simțit un glas blând și șoptit vorbind sufletului său. El a înțeles atunci că plăcile erau de la Dumnezeu – și a știut că trebuie să-l ajute pe Joseph să răspândească mesajul lor.⁴

---

Spre sfârșitul anului 1827, Emma a aflat că era însărcinată și le-a scris părinților ei. Trecuse aproape un an de când ea și Joseph se căsătoriseră, iar tatăl și mama ei erau încă supărați. Însă familia Hales a fost de acord să lase tânărul cuplu să se întoarcă în Harmony, astfel încât Emma să poată să nască lângă familia ei.

Deși acest lucru însemna să se despartă de părinții și frații lui, Joseph era dornic să plece. Oamenii din New York încă încercau să fure plăcile, iar faptul de a se muta într-un loc nou i-ar fi oferit pacea și refugiul de care avea nevoie pentru a face lucrarea Domnului. Din păcate, avea datorii și nu avea bani să se mute.⁵

Sperând să-și rezolve problemele financiare, Joseph s-a dus în oraș pentru a-și plăti o parte din datorii. În timp ce se afla într-un magazin, făcând o plată, Martin Harris s-a îndreptat spre el. El a spus: „Domnule Smith, aici sunt cincizeci de dolari. Vi-i dau să faceți lucrarea Domnului”.

Joseph era neliniștit în privința faptului de a accepta banii și a promis că îi va da înapoi, dar Martin i-a spus să nu-și facă griji. Banii erau un dar și le-a cerut tuturor celor aflați în încăpere să fie martori la faptul că i-a dat fără a cere nimic în schimb.⁶

La scurt timp, Joseph și-a plătit datoriile și și-a încărcat căruța. Apoi, el și Emma au plecat spre Harmony ascunzând plăcile de aur într-un butoi cu fasole.⁷

---

O săptămână mai târziu, cuplul a ajuns la casa spațioasă a familiei Hales.⁸ Cu ceva timp în urmă, tatăl Emmei ceruse să vadă plăcile de aur, dar Joseph i-a spus că nu-i putea arăta decât cutia în care le ținea. Fiind supărat, Isaac a ridicat cutia în care erau încuiate plăcile și a văzut cât de grea era, dar, cu toate acestea, a rămas sceptic. El a spus că Joseph nu putea să o țină în casă decât dacă îi arată ce era înăuntru.⁹

Avându-l pe tatăl Emmei prin preajmă, munca de traducere nu părea să fie ușoară, dar Joseph a făcut tot ce i-a stat în putință. Ajutat de Emma, el a copiat multe dintre caracterele necunoscute de pe plăci pe hârtie.¹⁰ Apoi, timp de câteva săptămâni, a încercat să le traducă cu ajutorul Urimului și Tumimului. Acest proces a însemnat că el a trebuit să facă mai mult decât să se uite prin tălmăcitoare. El a trebuit să fie umil și să-și exercite credința în timp ce studia caracterele.¹¹

După câteva luni, Martin a venit în Harmony. El a spus că a fost chemat de Domnul să călătorească până în orașul New York pentru a se consulta cu experți în limbile străvechi. El spera ca ei să poată traduce caracterele.¹²

Joseph a copiat alte câteva caractere de pe plăci, a scris traducerea sa și i-a înmânat-o lui Martin. El și Emma au privit cum prietenul lor se îndrepta spre est pentru a se consulta cu erudiți distinși.¹³

---

Când Martin a ajuns în orașul New York, s-a dus să se întâlnească cu Charles Anthon, profesor de limba latină și greacă la Colegiul Columbia. Profesorul Anthon era tânăr – cam cu cincisprezece ani mai tânăr decât Martin – și era foarte cunoscut pentru că publicase o enciclopedie populară despre cultura greacă și cultura romană. De asemenea, începuse să adune povestiri despre indienii americani.¹⁴

Anthon era un cărturar greu de înduplecat căruia nu-i plăcea să fie întrerupt, însă l-a primit pe Martin și a studiat caracterele și traducerea trimise de Joseph.¹⁵ Deși profesorul nu cunoștea limba egipteană, citise câteva studii despre limbă și știa cum arăta. Examinând caracterele, a văzut câteva asemănări cu limba egipteană și i-a spus lui Martin că traducerea era corectă.

Martin i-a arătat mai multe caractere, iar Anthon le-a examinat. El a spus că acestea conțineau caractere din multe limbi străvechi și i-a dat lui Martin un certificat care să ateste autenticitatea lor. De asemenea, el i-a recomandat să arate caracterele unui alt erudit pe nume Samuel Mitchill, care preda la Colegiul Columbia.¹⁶

Anthon a spus: „El a studiat foarte mult aceste limbi străvechi și sunt sigur că va putea să te ajute”.¹⁷

Martin a băgat certificatul în buzunar, dar când să plece, Anthon l-a chemat înapoi. Dorea să știe cum găsise Joseph plăcile de aur.

Martin a spus: „Un înger al lui Dumnezeu i le-a dat”. I-a mărturisit că traducerea plăcilor va schimba lumea și o va salva de la distrugere. Iar acum, după ce obținuse dovada autenticității, intenționa să-și vândă ferma și să doneze bani pentru a publica traducerea.

Anthon i-a spus: „Permite-mi să văd certificatul”.

Martin l-a scos din buzunar și i l-a dat. Anthon l-a rupt în bucăți și a spus că slujirea îngerilor nu există. Dacă Joseph dorea ca plăcile să fie traduse, putea să le aducă la Colegiul Columbia și să lase un erudit să le traducă.

Martin a explicat că o parte din plăci erau pecetluite și că Joseph nu avea voie să le arate nimănui.

Anthon a spus: „Nu pot să citesc o carte pecetluită”. El l-a avertizat pe Martin că Joseph probabil îl înșela. El a spus: „Ferește-te de oamenii necinstiți”.¹⁸

Martin a plecat de la profesorul Anthon și l-a contactat pe Samuel Mitchill. Acesta l-a primit cu amabilitate pe Martin, i-a ascultat relatarea și a examinat caracterele și traducerea. El nu a putut să le înțeleagă, dar a spus că îi aminteau de hieroglife egiptene și că erau scrierile unei națiuni dispărute.¹⁹

La scurt timp, Martin a plecat din oraș și s-a întors în Harmony, mai convins ca niciodată că Joseph avea plăci de aur străvechi și puterea de a le traduce. El i-a spus lui Joseph despre întrevederile sale cu profesorii și s-a gândit că, dacă unii dintre cei mai educați oameni din America nu au putut traduce cartea, Joseph trebuia să o facă.

Joseph, fiind copleșit de însărcinare, a spus: „Nu pot, pentru că nu sunt învățat”. Dar el știa că Domnul pregătise tălmăcitoarele pentru ca el să poată traduce plăcile.²⁰

Martin a fost de acord. El a planificat să se întoarcă în Palmyra, să-și pună în ordine afacerea și să se întoarcă cât mai repede pentru a sluji în calitate de copist al lui Joseph.²¹

---

În luna aprilie a anului 1828, Emma și Joseph locuiau într-o casă situată de-a lungul râului Susquehanna, nu departe de casa părinților ei.²² Acum fiind spre sfârșitul sarcinii, Emma a slujit adesea în calitate de copist al lui Joseph, după ce el a început să traducă cronica. Într-o zi, în timp ce traducea, Joseph a devenit dintr-o dată palid. El a întrebat: „Emma, Ierusalimul a avut un zid în jurul lui?”

„Da”, a spus ea, amintindu-și descrierile din Biblie.

Joseph a răspuns ușurat: „O, mi-a fost teamă că am fost înșelat”.²³

Emma s-a mirat că lipsa de cunoaștere a soțului ei în ceea ce privește istoria și scripturile nu a încetinit traducerea. Joseph scria cu greu o scrisoare. Cu toate acestea, oră după oră, ea i-a stat aproape în timp ce el dicta cronica fără ajutorul vreunei cărți sau al vreunui manuscris. Știa că numai Dumnezeu putea să-l inspire să traducă în modul în care o făcea.²⁴

După o vreme, Martin s-a întors din Palmyra și a preluat însărcinarea de copist, dându-i Emmei prilejul să se odihnească înainte de nașterea copilului.²⁵ Însă nu a fost ușor ca ea să se odihnească. Soția lui Martin, Lucy, insistase să vină cu el în Harmony și atât Martin, cât și Lucy aveau personalități puternice.²⁶ Lucy era suspicioasă cu privire la dorința lui Martin de a-l sprijini financiar pe Joseph și era supărată că se dusese în orașul New York fără ea. Când i-a spus că se duce în Harmony să ajute la traducere, fiind hotărâtă să vadă plăcile, a decis să-l însoțească.

Lucy își pierdea auzul și, când nu înțelegea ceea ce spuneau oamenii, uneori, credea că ei o criticau. De asemenea, nu avea niciun simț al spațiului personal. După ce Joseph a refuzat să-i arate plăcile, ea a început să caute prin casă, scotocind prin dulapurile, lăzile și cuferele familiei. Joseph nu a avut de ales decât să ascundă plăcile în pădure.²⁷

La scurt timp, Lucy a plecat din casă și s-a stabilit la un vecin. Emma avea din nou lăzile și dulapurile pentru ea, însă acum Lucy spunea vecinilor că Joseph încerca să-i ia banii lui Martin. După câteva săptămâni în care a cauzat doar probleme, Lucy s-a întors acasă, în Palmyra.

Având din nou pace, Joseph și Martin au tradus mai repede. Joseph progresa în ceea ce privește rolul său divin de văzător și revelator. Privind prin tălmăcitoare sau printr-o altă piatră a văzătorului, reușea să traducă chiar dacă plăcile erau în fața lui sau erau înfășurate pe masă într-unul dintre ștergarele de in ale Emmei.²⁸

În lunile aprilie, mai și începutul lunii iunie, Emma a ascultat ritmul cu care Joseph dicta cronica.²⁹ El vorbea încet, dar clar, oprindu-se uneori să aștepte ca Martin să spună „scris”, după ce scrisese ceea ce Joseph îi dictase.³⁰ De asemenea, Emma făcea cu rândul în rolul de copist și era uimită de faptul că, după întreruperi și pauze, Joseph relua întotdeauna de unde rămăsese fără a primi niciun ajutor.³¹

La scurt timp, a sosit momentul ca Emma să nască. Numărul paginilor din manuscris crescuse și Martin era convins că, dacă ar fi putut să o lase pe soția sa să citească traducerea, ea ar fi văzut cât este de valoroasă și nu s-ar mai fi băgat în munca lor.³² El spera, de asemenea, ca Lucy să fie mulțumită de modul în care și-a petrecut timpul și banii pentru a ajuta la dezvăluirea cuvântului lui Dumnezeu.

Într-o zi, Martin i-a cerut lui Joseph permisiunea să ducă manuscrisul în Palmyra timp de câteva săptămâni.³³ Aducându-și aminte cum se comportase Lucy Harris când i-a vizitat casa, Joseph a fost rezervat față de această idee. Cu toate acestea, el voia să-i facă pe plac lui Martin, care îl crezuse atunci când atât de mulți alții se îndoiseră de cuvântul lui.³⁴

Neștiind ce să facă, Joseph s-a rugat pentru îndrumare și Domnul i-a spus să nu-l lase pe Martin să ia paginile.³⁵ Însă Martin era sigur că, dacă le arăta soției sale, lucrurile s-ar fi schimbat, iar el l-a implorat pe Joseph să întrebe din nou. Joseph a făcut-o, dar răspunsul a fost același. Martin i-a cerut a treia oară să întrebe și, de data aceasta, Dumnezeu le-a permis să facă după cum doreau.

Joseph i-a spus lui Martin că poate să ia paginile timp de două săptămâni dacă face legământ să le țină încuiate și să le arate doar anumitor membri ai familiei. Martin a făcut legământ și s-a întors în Palmyra, având manuscrisul la el.³⁶

După plecarea lui Martin, Moroni i-a apărut lui Joseph și i-a luat tălmăcitoarele.³⁷

---

La o zi după plecarea lui Martin, Emma a trecut prin chinurile nașterii și a adus pe lume un băiat. Copilul a fost fragil și bolnav și nu a trăit mult. Pe Emma, chinul a slăbit-o fizic și a devastat-o din punct de vedere emoțional și, o vreme, părea că și ea avea să moară. Joseph a avut mereu grijă de ea și niciodată nu a lipsit mult timp de lângă ea.³⁸

După două săptămâni, sănătatea Emmei a început să se îmbunătățească, iar ea a început să se gândească la Martin și la manuscris. I-a spus lui Joseph: „Mă simt atât de neliniștită, încât nu pot să mă odihnesc și nu mă voi odihni până nu voi afla ceva despre ceea ce face domnul Harris cu el”.

Ea l-a îndemnat pe Joseph să-l găsească pe Martin, dar Joseph nu voia să plece de lângă ea. Ea a spus: „Trimite pe cineva să o aducă pe mama mea și ea va rămâne cu mine cât timp vei fi plecat”.³⁹

Joseph a plecat cu o diligență spre nord. El a mâncat și a dormit puțin în timpul călătoriei, temându-se că L-a mâhnit pe Domnul prin faptul că nu a ascultat când El a spus să nu-l lase pe Martin să ia manuscrisul.⁴⁰

Soarele răsărea când a ajuns la casa părinților săi din Manchester. Familia Smith a pregătit micul dejun și i-a trimis lui Martin o invitație de a li se alătura. La ora opt, mâncarea era pe masă, dar Martin încă nu sosise. În timp ce îl așteptau, Joseph și familia au început să fie neliniștiți.

În cele din urmă, după mai bine de patru ore, Martin a apărut în depărtare, mergând încet spre casă, având privirea în pământ.⁴¹ S-a oprit la poartă și s-a așezat lângă gard cu pălăria trasă pe ochi. Apoi, a intrat și s-a așezat să mănânce în tăcere.

Familia a privit cum Martin și-a luat tacâmurile, ca și cum s-ar fi pregătit să mănânce, după care le-a scăpat. „Mi-am pierdut sufletul!”, a strigat el, punându-și mâinile la tâmple. „Mi-am pierdut sufletul!”

Joseph a sărit în picioare. „Martin, ai pierdut manuscrisul?”

„Da”, a răspuns Martin. „A dispărut și nu știu unde.”

„O, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”, a strigat Joseph, strângându-și pumnii. „Totul este pierdut!”

El a început să meargă înainte și înapoi. Nu știa ce să facă. I-a spus lui Martin: „Du-te înapoi. Caută din nou”.

„Este inutil”, a spus Martin. „Am cercetat fiecare părticică din casă. Am sfâșiat chiar și saltele și pernele și știu că nu este acolo”.

„Să mă întorc cu o astfel de veste la soția mea?” Joseph se temea că vestea îi va provoca multă durere. „Și cum să mă înfățișez înaintea Domnului?”

Mama sa a încercat să-l aline. Ea a spus că, dacă se va pocăi cu umilință, poate Domnul îl va ierta. Dar, în acel moment, Joseph plângea în hohote, fiind furios pe el însuși pentru că nu a ascultat ceea ce Domnul i-a spus prima dată. Tot restul zilei, s-a atins cu greu de mâncare. A rămas peste noapte și a plecat în dimineața următoare spre Harmony.⁴²

Când Lucy l-a privit plecând, inima îi era întristată. Părea că tot ceea ce ei speraseră ca familie – tot ceea ce le adusese bucurie în ultimii ani – dispăruse într-o clipă.⁴³