Astăzi, lumea are nevoie de pionieri

Pentru mulţi, călătoria pionierilor din anul 1847 nu a început în Nauvoo, Kirtland, Far West sau New York, ci în Anglia, Scoţia, Scandinavia sau Germania. Copiii mici nu puteau înţelege pe deplin credinţa puternică care i-a motivat pe părinţii lor să lase în urmă familia, prietenii, confortul şi siguranţa.

Un copil mic poate a întrebat: „Mamă, de ce plecăm de acasă? Unde mergem?”.

„Veniţi, voi cei preţioşi; mergem spre Sion, cetatea Dumnezeului nostru”.

Între siguranţa de acasă şi promisiunea privitoare la Sion se aflau apele periculoase şi învolburate ale Atlanticului. Cine poate descrie teama care a cuprins inima oamenilor în timpul acelor traversări periculoase? Îndemnaţi de şoaptele Spiritului, susţinuţi de o credinţă simplă, dar de neclintit, acei pionieri sfinţi s-au încrezut în Dumnezeu şi s-au îmbarcat pentru călătorie.

În cele din urmă, ei au ajuns la Nauvoo, doar pentru a se pregăti să facă faţă încă o dată dificultăţilor călătoriei. Pietre funerare din roci şi salvie au marcat mormintele de-a lungul drumului de la Nauvoo până la oraşul Salt Lake. Acesta a fost preţul pe care unii dintre pionieri l-au plătit. Trupurile lor se odihnesc în pace, dar numele lor nu vor fi uitate niciodată.

Boii obosiţi mergeau încet, roţile căruţelor scârţâiau, oamenii curajoşi trudeau, tobele de război se auzeau şi coioţii urlau. Însă, pionierii inspiraţi de credinţă şi forţaţi să meargă înainte în momente grele şi-au continuat călătoria. Deseori ei cântau:

Aceşti pionieri şi-au amintit cuvintele Domnului: „Poporul Meu trebuie încercat în toate lucrurile pentru ca el să fie pregătit să primească slava pe care o am pentru el, chiar slava Sionului”².

Trecerea timpului ne estompează amintirile şi diminuează aprecierea noastră pentru cei care au mers pe calea durerii, lăsând în urmă o cărare marcată de lacrimi şi morminte fără nume. Dar cum rămâne cu încercările din zilele noastre? Nu mai sunt drumuri anevoioase de urmat, munţi greu de urcat, prăpăstii de traversat, căi de pregătit sau râuri de traversat? Sau există o nevoie continuă de acel spirit pionieresc care să ne conducă departe de pericolele care ameninţă să ne scufunde şi care să ne conducă spre un Sion al siguranţei?

În deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial standardele cu privire la moralitate au scăzut din ce în ce mai mult. Numărul crimelor creşte continuu; oamenii din societate nu se respectă unii pe alţii. Mulţi se află într-o decădere progresivă, căutând plăceri de moment în timp ce sacrifică bucuriile eternităţii. În acest mod pierdem pacea.

Am uitat de modul în care grecii şi romanii s-au impus magnific într-o lume barbară şi de modul în care s-a încheiat acel triumf – de faptul că lenea şi slăbiciunea au dus la decăderea lor. În final, mai mult decât libertate, ei şi-au dorit siguranţă şi o viaţă confortabilă şi au pierdut totul – confort, siguranţă şi libertate.

Nu cedaţi în faţa ispitelor lui Satana; ci, rămâneţi fideli adevărului şi apăraţi-l. Dorinţele nesatisfăcute ale sufletului nu vor fi satisfăcute de o căutare fără de sfârşit a bucuriei printre senzaţii tari şi păcate. Păcatul niciodată nu duce la virtute. Ura nu va aduce niciodată dragoste. Laşitatea nu oferă niciodată curaj. Îndoiala nu inspiră niciodată credinţă.

Unii consideră că este greu de rezistat la remarcile batjocoritoare şi jignitoare ale celor nechibzuiţi, care ridiculizează castitatea, onestitatea, şi supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu. Dar lumea, totdeauna, a considerat supunerea faţă de principii ca fiind lipsită de importanţă. Când Noe a fost instruit să construiască o corabie, poporul lipsit de înţelepciune, s-a uitat la cerul fără nori şi apoi a râs şi a vorbit despre credincioşi într-un mod care a arătat dezaprobare şi lipsă de respect – până când ploaia a venit.

Avem nevoie să trecem prin astfel de experienţe neplăcute în mod repetat? Vremurile se schimbă, dar adevărul rămâne neschimbat. Când nu reuşim să învăţăm din experienţele din trecut, suntem condamnaţi să le repetăm cu toată durerea, suferinţa şi chinul pe care îl presupun. Nu avem înţelepciunea de a ne supune Lui, Cel care cunoaşte de la început sfârşitul – Domnul nostru, care a creat planul salvării – şi nu şarpelui, care dispreţuieşte frumuseţea acestui plan?

Un dicţionar defineşte cuvântul pionier ca fiind „o persoană care merge înainte pentru a pregăti sau deschide calea pentru ca alţii să o urmeze”³. Putem să ne lăsăm inspiraţi de curajul şi fermitatea care i-a caracterizat pe pionierii unei generaţii trecute? Putem noi, în realitate, să fim pionieri?

Ştiu că putem. O, cât de mult este nevoie astăzi de pionieri!