Eu înjur…

Privirea de pe faţa mamei mele mi-a frânt inima. Şoc. Groază. Dezamăgire. Am putut vedea toate aceste sentimente în ochii ei şi apoi acestea s-au îmbinat într-un singur sentiment – trădare.

În ciuda faptului că ea mă învăţase în cei 15 ani să-L onorez pe Tatăl Ceresc prin vorbe şi fapte, stăteam acolo, vinovat că rostisem un cuvânt urât.

Nu am vrut să înjur. Înainte de acel an, niciodată nu folosisem cuvinte urâte. Dar, în acea vară lucrasem pentru Departamentul de pescuit şi vânătoare al statului Utah şi am preluat acest obicei de la alţi băieţi alături de care lucrasem.

Principala noastră îndatorire era să tăiem brusturi de pe marginea drumurilor. Imediat am hotărât că Arctium minus este o buruiană deosebit de rea. Creşte din plin, aproape oriunde şi omoară majoritatea plantelor. Se lipeşte de orice se aproprie de ea.

Cu lopeţi în mână, ne-am bătut cu această plantă inamic toată vara, până la epuizare – şi folosirea unui limbaj murdar. La început, limbajul colegilor mei mi s-a părut jignitor. Apoi l-am tolerat. În cele din urmă, l-am adoptat. Până la sfârşitul verii, înjuratul se fixase în vocabularul meu, precum se prinde un brusture de blana unui câine.

Totuşi, reacţia mamei mele la scăparea mea m-a convins că trebuie să mă schimb.

Nu a fost uşor. Înjuratul nu este doar o alegere de cuvinte. Este un mod de a gândi. Conversaţiile pe care le avem în vieţile noastre, cuvintele pe care le citim şi imaginile pe care le vedem ne modelează gândurile. Curând, am învăţat că trebuia să schimb lucrurile cărora le dădeam voie să pătrundă în mintea mea, dacă voiam să schimb cuvintele pe care le foloseam.

Din fericire, eram activ în Biserică şi la seminar. Înjuratul îmi îndepărtase gândurile bune dar, fiind într-un mediu în care am fost expus la acele gânduri bune, acestea au putut să prindă din nou rădăcini. M-am concentrat pe studiul scripturilor în fiecare zi şi pe rugăciune. M-am ţinut departe de filme sau programe de televiziune care ar fi putut aduce înapoi acele gânduri rele.

Treptat, am observat că limbajul meu s-a îmbunătăţit. La sfârşitul anului nu mai aveam obiceiul de a înjura.

Din această exeperinţă am învăţat despre puterea cuvintelor. Cuvintele pot crea sau distruge. Ele pot răni sau pot vindeca. Ele pot doborî oameni sau pot planta seminţe ale speranţei şi dragostei.

Mi se pare interesant că Salvatorul Însuşi, Creatorul cerului şi al pământului, este numit şi Cuvântul (vezi Ioan 1:1-4; D&L 93:6-11).

În concluzie: noi devenim mai asemănători Cuvântului atunci când cuvintele noastre Îl onorează şi reflectă gloria Sa.