Primele ramuri din România

În vara anului 1899, Mischa Markow s-a confruntat cu o hotărâre importantă. Markow, un misionar sfânt din zilele din urmă care vorbea mai multe limbi și avea un tată sârb și o mamă româncă, dorea să răspândească Evanghelia în Europa de Est, dar fusese izgonit atât din Serbia, cât și din Ungaria din cauza restricțiilor cu privire la libertatea religioasă. În luna iulie a anului 1899, el s-a întâlnit în Istanbul cu Ferdinand Hintze, misionarul care îl botezase, s-a sfătuit cu el în legătură cu locul în care să meargă în continuare și s-a hotărât să încerce să predice în România.

În apropiere de Constanța, el l-a botezat pe Argir Dimitrov și, împreună, au călătorit la București. Timp de aproape șase luni, ei au predicat fără mare succes până când, într-o noapte de decembrie, Markow a avut un vis vizionar despre o familie căreia îi putea propovădui. „Am luat câteva broșuri cu mine”, a scris el mai târziu, „și m-am dus imediat la acea familie”.

El a găsit o femeie în vârstă și pe cele trei fiice ale ei – exact cum văzuse în visul său. Mama, Johanna Hinz, i-a spus că citise o carte scrisă împotriva lui Brigham Young și a sfinților din zilele din urmă. „Pe primul mormon care va veni în casa mea”, jurase ea, „îl voi da afară”. Totuși, ea i-a oferit lui Markow ocazia de a-i explica crezurile lui din Biblie și, curând, ea s-a convertit. O ramură mică s-a format repede, desfășurând adunări în casa familiei Hinz, cu o frecvență neregulată, pentru a evita să atragă atenția. Totuși, după câteva luni, poliția secretă a început să se infiltreze în adunări și, la scurt timp, Markow a fost arestat, interogat și alungat.

După ce a predicat pentru scurt timp în Sofia, Bulgaria, Markow a călătorit la Temesvár, Ungaria (acum Timișoara, România). Acolo, el a găsit un grup care căuta mai mult adevăr și, la scurt timp, peste 30 de oameni s-au alăturat Bisericii. Înainte de a fi constrâns să plece din nou, în luna martie a anului 1901, Markow i-a chemat pe Franz Kotje și Matthau Sadorf să conducă mica ramură în absența sa. În anul 1903, Markow a predicat din nou pe teritoriul de astăzi al României. În timp ce călătorea spre Rusia, el s-a oprit la Brassó, Ungaria (acum Brașov, România). S-a dus la primarul orașului, și-a anunțat intențiile și i s-a dat voie să predice timp de cinci săptămâni. În timpul șederii sale, o femeie pe nume Anna Wachsmann a devenit interesată de Evanghelie și, mai târziu, s-a alăturat Bisericii. După ce a plecat, Markow a informat despre întâmpinarea călduroasă pe care o primise de la Wachsmann și de la alții din Brașov și alți misionari au mers curând în oraș. Deși legea locală interzicea botezurile neautorizate, misionarii au început să țină ore de predare a Bibliei.

În luna octombrie a anului 1903, Helene Bammer (mai târziu Bernhardt) a început să participe la cursuri împreună cu părinții ei. Doi ani mai târziu, misionarii au început să facă botezuri și o ramură mică s-a înființat. Totuși, chiar și după ce s-a alăturat Bisericii în anul 1906, Helenei i s-a cerut prin lege să participe la clasele de confirmare luterană. În timpul unei clase, cursanții au fost rugați să scrie un fragment preferat din Biblie și să-l împărtășească pastorului. Pastorul a fost intrigat de faptul că Helene cunoștea bine scripturile și era sinceră în rugăciune și a întrebat-o de unde învățase aceste lucruri. Helene a declarat cu mândrie că era membră a Bisericii și că a învățat toate acestea de la misionari.

Pastorul s-a înfuriat când a aflat aceste lucruri. Helene a scris: „Deodată, prietenia lui s-a schimbat în furie”. După adunare, pastorul le-a spus altora, inclusiv proprietarului magazinului la care ea lucra, că era membră a Bisericii. Proprietarul magazinului a hărțuit-o pe Helene din cauza crezurilor ei până când, în cele din urmă, ea a renunțat. „Aceasta a fost cea mai dificilă bătălie a mea de dragul credinței mele”, și-a amintit Helene.

Imagine

Ramura Brașov

Lupta împotriva prejudecăților și opoziția din exterior împotriva sfinților de pe teritoriul de astăzi al României a continuat. Până în anul 1914, a rămas doar ramura Brașov. „Anii lungi și mohorâți au început acum pentru noi toți”, a scris Helene mai târziu. În calitate de președintă a Societății de Alinare a ramurii, ea a purtat, în următoarele două decenii, cea mai mare parte a responsabilității menținerii ramurii. Istoria ramurii Brașov din anul 1933 scrisă de Helene este ultima înregistrare cunoscută a membrilor din România timp de 60 de ani.