Să ne susținem convingerile

Imagine

Amber liquid in three of 4 wine glasses. All four glasses have red roses in them.

În Franţa, serviciul militar este obligatoriu. Fratele meu mai tânăr, Loïc, în vârstă de 20 de ani, a decis să meargă la şcoala de ofiţeri pentru a deveni locotenent. La terminarea şcolii, trebuia să participe la o ceremonie de depunere a jurământului pentru noi ofiţeri. Fiecare, pe rând, trebuia să recite sloganul regimentului. Apoi, el trebuia să bea o cupă de şampanie cu un trandafir în interior – consumându-le pe amândouă. Această tradiţie a început cu Napoléon Bonaparte, şi, de atunci, toţi ofiţerii au luat parte la ea.

Loïc i-a spus colonelului că principiile sale religioase nu îi permit să bea alcool. O tăcere de gheaţă a urmat cererii lui Loïc de a se accepta o excepţie. Colonelul s-a ridicat în picioare. În loc să îl oblige pe Loïc să bea şampania, el l-a felicitat pentru păstrarea principiilor în pofida presiunii, spunându-i că este mândru să ureze bun venit acestui bărbat integru în cadrul regimentului său. Ei au înlocuit şampania şi Loïc a participat la ceremonia de depunere a jurământului.

Imagine

Asian woman sitting at a desk looking very sad and emotional. She looks like she is ready to cry.

După terminarea facultăţii, eu şi sora mea, Grace, am lucrat pentru o companie împreună cu alţi membri ai Bisericii. Angajatorii noştri nu erau membri ai Bisericii. Când sora mea s-a logodit, angajatoarea noastră a planificat o petrecere surpriză pentru ea. Am sperat că ea va respecta standardele noastre dar, în loc de aceasta, ea a comandat băutură alcoolică, un dansator şi un film indecent.

Înainte de petrecere, am simţit şoapta Duhului Sfânt în interiorul meu încurajându-mă să îi amintesc şefei noastre despre standardele noastre. Am prins în mână medalionul meu de la Tinerele Fete şi m-am gândit la toate eforturile şi sacrificiile pe care le-am făcut când eram la Tinerele Fete pentru a-mi finaliza progresul personal. M-am rugat să fiu îndrumată să îmi pot susţine convingerile în acel moment. I-am scris angajatoarei mele un mesaj, crezând că s-ar putea simţi jignită. Cu toate acestea, cea mai mare dorinţă a mea era să-L mulţumesc pe Tatăl Ceresc.

Când petrecerea a început, şefa mea nu a vorbit cu mine, nici măcar nu mi-a zâmbit. Cu toate acestea, ea a renunţat la dansator şi la film.

În zilele care au urmat petrecerii, şefa mea nu a vorbit şi nici nu a râs cu mine aşa cum o făcea înainte de petrecere. Cu toate acestea, m-am simţit bine, deoarece am ştiut că Dumnezeu era mulţumit de ceea ce făcusem. După aproximativ o săptămână, relaţia cu şefa mea a revenit la normal. Am ştiut că Dumnezeu îi înmuiase inima şi a ajutat-o să înţeleagă că trăiam conform crezurilor mele.

Imagine

High school sewing class full of young women.

Când aveam aproape 18 ani, am participat la un curs de cusut. Într-o zi, la câţiva metri distanţă de mine, trei fete au început să vorbească vulgar. Nu ştiam dacă să le ignor pentru a evita un conflict sau dacă trebuia să îmi apăr standardele şi să le cer să înceteze. În cele din urmă, le-am spus cât de frumos am putut: „Scuzaţi-mă, puteţi, vă rog, să vă controlaţi limbajul?”.

Cea mai mare dintre fete s-a holbat supărată la mine şi spus: „Vorbim cum vrem”.

I-am spus: „Dar trebuie neapărat să înjuraţi? Mă deranjează”.

Ea a spus: „Atunci nu asculta”.

Am început să mă supăr şi am spus: „Este dificil să nu ascult când voi vorbiţi atât de tare”.

„Este problema ta”, a spus ea.

Am renunţat. Eram frustrată din cauza fetelor, dar şi mai frustrată din cauza mea. Nu îmi venea să cred că am permis tonului meu să devină conflictual. Fetele au continuat să înjure şi, acum, eram toate supărate.

După ce m-am calmat, am văzut că fetele aveau probleme cu maşina lor de cusut. Ştiam care era problema, deoarece avusesem aceeaşi problemă mai devreme. Prin urmare, le-am arătat cum să o rezolve. Am văzut cum s-a schimbat expresia de pe faţa fetei celei mai mari. „Hei”, a spus ea, „ne pare rău”. Nu îmi venea să cred – îşi cerea scuze. „Şi mie îmi pare rău”, i-am spus eu. „Nu trebuia să mă supăr aşa de tare.”

M-am întors la maşina mea de cusut şi nu am mai auzit nicio înjurătură. Acea experienţă m-a învăţat că este posibil ca vorbele noastre să nu poată schimba atitudinea altora, însă adeseori amabilitatea şi slujirea o pot face.

M-am alăturat Bisericii când aveam 19 ani, fiind al doilea dintre cei trei fii şi singurul sfânt din zilele din urmă din familie. La puţin timp după ce am fost botezat, am început să simt dorinţa de a sluji în misiune. După un an, Spiritul mi-a spus că ar trebui să mă duc. Am vorbit cu mama mea, care a simţit că nu era bine să mă duc în misiune. Am amânat un an, dar dorinţa de a sluji în misiune nu m-a părăsit niciodată. În timpul acelui an, am studiat scripturile, am economisit bani, mi-am pregătit actele, am făcut toate analizele medicale şi – după ce toate celelalte lucruri au fost îndeplinite – am aşteptat chemarea Domnului. La scurtă vreme, am primit chemarea de a sluji în Misiunea Campinas, Brazilia.

Părinţii mei continuau să se opună. Am postit şi m-am rugat, în mod deschis, spunându-I Tatălui Ceresc toate temerile mele. L-am rugat să înduioşeze inima tatălui meu de pe pământ. A făcut acest lucru. Spre surprinderea mea, tatăl meu a participat la petrecerea de rămas bun pe care prietenii mei au pregătit-o pentru mine în sâmbăta premergătoare plecării mele. Iar, luni, tatăl meu m-a dus la aeroport.

În timpul misiunii, am simţit dragostea lui Dumnezeu în timp ce predicam Evanghelia. Mama mea nu a încetat să fie mamă şi, când m-am întors acasă, ea a fost prima persoană care m-a îmbrăţişat.

Am învăţat că slujirea într-o misiune este mai mult decât o datorie; este un privilegiu şi o perioadă minunată de dezvoltare şi învăţare.

Imagine

High school classroom. Oriental students

În calitate de boboc la cea mai bună universitate din ţară, am simţit că trebuia să dau tot ce aveam mai bun. Am fost persecutat şi am început să-mi pun la îndoială credinţa în Evanghelie în timp ce mulţi dintre profesorii mei explicau ceea ce ei afirmau a fi „realitatea”. Mulţi dintre colegii de clasă erau afectaţi. Acest mediu a îngreunat păstrarea valorilor creştine. M-am gândit să renunţ, dar am decis că era mai bine să rămân. Motivul meu a fost acela că existau doar câţiva studenţi care au reuşit să fie admişi la această universitate şi, printre aceştia, erau doar câţiva sfinţi din zilele din urmă, prin urmare, trebuie să rămân pentru a apăra adevărul.

Profesorul meu de biologie, un ateu autodeclarat, a predat materia fără nicio credinţă în vreun Creator Suprem. Cu toate acestea, cu cât auzeam mai mult, cu atât mai mult ştiam că există o Fiinţă Supremă – Dumnezeu, Tatăl nostru – care a creat toate lucrurile. Ceilalţi au susţinut că această idee nu are niciun sens. Discuţiile noastre au devenit mai intense. Eram nerăbdător să-mi ridic mâna şi să explic că eu cred că Dumnezeu este Creatorul.

A sosit timpul să putem comenta. La mine la facultate, era normal ca oamenii să aplaude, să strige sau să protesteze faţă de cei care îşi prezentau ideile. Am fost curajos și am spus clar celeilalte părți: „Poate că faptul de a crede în Dumnezeu nu are sens pentru voi, în acest moment, dar va veni ziua în care totul va avea sens pentru voi la fel de clar precum are pentru mine acum”.

De atunci, nu mi s-a mai adresat niciun cuvânt de protest când mi-am apărat crezurile. Din acel moment, am progresat din punct de vedere educaţional, social şi spiritual. Am început să devin activ în cadrul activităţilor studenţeşti şi am fost ales în câteva funcţii din cadrul facultăţii.

Am învăţat că, dacă apărăm adevărul chiar şi numai odată, acest lucru are o influenţă mare asupra deciziilor noastre viitoare.