Misionari seniori: doriţi, binecuvântaţi şi iubiţi

Experienţele cuplului Malmrose ne demonstrează unele dintre principiile pe care mulţi oameni nu le înţeleg, despre cuplurile de misionari seniori care slujesc în misiuni.

• Există două tipuri de misiuni. (1) Preşedintele Bisericii cheamă cupluri de misionari seniori să slujească ori de acasă, ori departe de casă. (2) Un preşedinte de ţăruş cheamă cupluri de misionari care deservesc Biserica să slujească o parte din timpul lor, de la 8 ore la 32 de ore pe săptămână, pentru îndeplinirea nevoilor locale sau regionale. De obicei, ei trăiesc şi slujesc la nivel local, dar uneori pot sluji departe de casă.

• Preşedinţii de misiune sunt încurajaţi să găsească misionari seniori care pot îndeplini nevoile din misiunea lor şi cuplurile îşi pot indica preferinţele. „Nu spunem că aceste cupluri îşi pot selecta şi alege propriile însărcinări misionare”, a explicat vârstnicul Jeffrey R. Holland, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. „O chemare, totuşi, este o chemare… [Dar] vorbim cu aceşti misionari seniori despre preferinţele lor în slujire şi se acordă importanţă faptului de a-i lăsa să slujească unde şi cum doresc să slujească”.¹

• Preşedinţii de misiune se sfătuiesc cu aceste cupluri despre modul în care pot să-şi folosească cel mai bine îndemânările şi capacităţile. „Pentru a avea cea mai însemnată experienţă în calitate de cuplu de misionari seniori”, spune preşedintele Robinson, „trebuie să aveţi ocazia să lucraţi în domeniile care vă pasionează şi în care aveţi nivelul de abilitate care vă face să simţiţi că aveţi ceva de oferit.”

De exemplu, preşedintele Robinson ştia că vârstnicul Malmrose vorbeşte limba franceză, ceea ce era util, pentru că mulţi africani vorbesc limba franceză. „Mi l-am imaginat pe el implicat în călătorii şi în a-i ajuta pe misionari să obţină vize”, spune preşedintele Robison. „Însă, când a ajuns aici, am simţit că acest lucru nu era cu adevărat potrivit pentru el. Aşa că l-am invitat să-şi folosească deprinderea în calculatoare. El ne-a economisit ore după ore. Vârstnicul Malmrose îi ajută, de asemenea, pe misionari, mai ales pe cei care vorbesc limba franceză, să pregătească nume şi să facă munca din templu pentru familiile lor. Sora Malmrose, o asistentă medicală calificată, a fost desemnată să lucreze cu medicul misiunii şi cu infirmiera.

Asemenea cuplului Malmrose, şi alte cupluri descoperă că atunci când se încred în Domnul, El pregăteşte calea. Acest lucru li s-a întâmplat lui Alvin şi Corazon Rieta din Kawit, Cavite, din Filipine.

Imagine

the Rietas serve in the Philippines

„Cu doi ani înainte să luăm hotărârea de a sluji, am început să facem planuri fixe pentru afacerea familiei”, explică vârstnicul Rieta. „Fiica şi fiul nostru absolviseră facultatea şi puteau prelua afacerea, dar ne întrebam cine avea să rezolve problemele de afaceri şi cum aveau să reacţioneze clienţii noştri la planurile noastre.

Sora Rieta era îngrijorată, de asemenea, să plece de lângă mama ei în vârstă. „Mi-a fost teamă că o vom pierde cât timp vom fi plecaţi” spune ea. „De asemenea, mă simţeam nepotrivită pentru încercarea de a propovădui Evanghelia.”

Ei s-au sfătuit cu episcopul lor şi cu un cuplu care slujise recent în Davao. „Cu toţii au depus mărturii puternice despre faptul că Domnul va îndruma fiecare cuplu să ştie cum să rezolve problemele de acasă, ale familiei şi fondurile pentru misiunea lor” spune sora Rieta.

„Când am căutat îndrumare”, spune vârstnicul Rieta, „temerile noastre au fost înlăturate – afacearea noastră a mers bine în pofida provocărilor, clienţii noştri şi-au exprimat bucuria şi sprijinul şi membrii familiei noastre s-au apropiat unul de celălalt îngrijind-o pe mama noastră bolnavă. Am început să înţelegem că Domnul ne va ajuta cu adevărat”.

Cuplul Rieta slujeşte acum sprijinind membrii şi conducerea în Misiunea Cagayan de Oro, Filipine.

Unele cupluri se gândesc la limitările fizice, însă nu şi Keith şi Jennilyn Mauerman din Utah, S.U.A. Cu ani în urmă, la patru luni după ce s-au căsătorit în Templul Los Angeles California, Keith a fost înrolat şi trimis pe câmpul de luptă. În calitate de conducător al unui grup de militari aeropurtaţi, el mergea înaintea soldaţilor când o mină îngropată în pământ a explodat. Şi-a pierdut ambele picioare. Când a ajuns înapoi acasă, Jennilyn s-a grăbit să-l ajute.

„Am ştiut că nu trebuia să-mi fac grij”, a spus Keith, „pentru că avem o căsătorie eternă. Soţia mea m-a sprijinit tot acest timp. Şi mă sprijină şi acum în fiecare zi”.

Imagine

the Mauermans serving in military relations

Când sora Mauerman s-a pensionat, ei au hotărât să slujească în misiune. Dar avea să fie o problemă faptul că vârstnicul Mauerman avea ambele picioare amputate? „Întotdeauna există lucruri pe care nu le pot face”, spune el, „dar sunt atât de multe lucruri pe care le pot face, ştiam că există un loc pentru noi”.

Când îşi completau formularele de recomandare, el a bifat căsuţa care indica faptul că el slujise în armată. La scurt timp au primit un telefon de la Biroul Relaţii Militare al Bisericii. „Aveam un card ID care ne permitea să intrăm în bazele militare, aşadar ne-au cerut permisiunea să ne recomande să slujim în misiune de relaţii militare.”

Cuplul Mauerman a fost chemat să slujească la o bază militară din Carolina de Nord, S.U.A. Vârstnicul Mauerman îşi aminteşte: „Pe plăcuţa de la poartă era scris «Baza Bragg, Casa celor aeropurtaţi». Când paznicul ne-a întâmpinat cu motto-ul aeropurtătorilor, «Până la capăt!», aceasta a fost prima dată când l-am auzit după mulţi ani. M-am simţit ca acasă, deşi niciodată nu fusesem la Baza Bragg. Ştiam că ni se potrivea perfect chemarea şi că Domnul este grijuliu cu mine”.

„Am ţinut lecţii despre modul în care putem să ne bizuim pe forţele proprii şi să devenim rezistenţi şi despre întărirea căsătoriei”, spune sora Mauerman. „Iniţial, nu doream să ne împărtăşim povestea, dar ne-am dat seama că faptul de a o împărtăşi a însemnat totul. Soldaţii împreună cu soţiile lor s-au uitat la noi şi ne-au spus: «Dacă voi o puteţi face, şi noi putem»”.

Cuplul Mauerman a avut parte de o experienţă atât de bună în Carolina de Nord încât au cerut să slujească din nou. Astăzi, ei călătoresc în jur de 64 de kilometri de la casa lor din Orem la oraşul Salt Lake, de două ori pe săptămână, pentru a sluji în Biroul Relaţii Militare al Bisericii. Ei predau, de asemenea, cuplurilor de misionari seniori la Centrul de pregătire a misionarilor din Provo, unde descoperă că fiecare grup include pe cineva care a biruit obstacole pentru a putea sluji.

Fiind chemaţi să slujească în Misiunea Cuiabá, Brazilia, Randy şi Lou Ellen Romrell din Utah erau îngrijoraţi. Deşi vârstnicul Romrell slujise în Brazilia ca misionar cu timp deplin, nu mai ştia să vorbească atât de bine limba portugheză. Şi sora Romrell nu vorbea limba portugheză. Studiul şi efortul depus, în cele din urmă, l-au ajutat pe vârstnicul Romrell să-şi redobândească abilitatea de a vorbi limba portugheză şi pe sora Romrell să progreseze. Acelaşi lucru l-a făcut şi un ukulele.

„De fapt nu plănuiam să-l aduc”, spune sora Romrell, „dar vârstnicul Romrell a fost inspirat să-l aducă şi este minunat să vedem ce a făcut. Când îi învăţăm pe simpatizanţi şi lucrăm la reactivare şi înfrăţire, este distractiv să-l folosim pentru a-i face pe oameni să intoneze imnuri. Noi învăţăm limba şi imnurile aduc un spirit puternic”.

Imagine

the Romrells playing a ukulele

Deşi abilitatea ei de a vorbi limba portugheză este încă în curs de dezvoltare, ea este deja fluentă în muzică. „Muzica îi aduce pe oameni împreună” spune ea. „Chiar dacă nu pot înţelege tot ce se spune în timpul unei vizite, când cântăm, suntem uniţi”. Fiind invitat să vorbească în şcoli despre sărbătoarea americană Ziua recunoştinţei, cuplul Romrell a cântat imnuri de recunoştinţă – acompaniat de ukulele. Şi sora Romrell foloseşte, de asemenea, un instrument mai tradiţional, pianul, pentru a acompania imnurile la Biserică.

Şi limba portugheză? „Chiar dacă nu eşti fluent, să înveţi doar câteva cuvinte ajută”, spune ea. „Doar să saluţi şi să întâmpini oamenii are o influenţă foarte puternică. Arătaţi-le că învăţaţi. Faceţi lucrurile simplu şi bazaţi-vă pe Spirit.” Şi Spiritul, desigur, este o altă limbă pe care toată lumea poate s-o împărtăşească.

Paul şi Mar Jean Lewis din Utah, deja au slujit în trei misiuni împreună (Templul Palmyra New York; Templul Hong Kong China; şi în cadrul seminarelor şi institutelor în Croaţia, Serbia şi Slovenia). Ei se pregăteau să slujească încă într-una, când preşedintele lor de ţăruş i-a întrebat: „Aţi fi dornici să slujiţi chiar aici în ţăruşul nostru, sprijinind misiunea din care facem parte?”.

Imagine

the Lewises serving at home

„Suntem de curând aici, aşadar aceasta era o ocazie minunată”, spune sora Lewis. „Slujim alături de vârstnicii tineri şi surorile misioanare tinere, avem o legătură de aproape cu preşedintele de misiune, mergem la adunările de district şi de zonă şi lucrăm alături de conducătorii muncii misionare la nivel de episcopie.” Ei vizitează, de asemenea, pe simpatizanţi şi pe cei care sunt mai puţin activi.

„Ne-am întâlnit cu oameni minunaţi pe care altfel nu i-am fi întâlnit niciodată” spune sora Lewis, „inclusiv unii care au devenit inactivi. Să-i vedem că se întorc, primesc rânduieli şi merg la templu este o binecuvântare minunată.”

„Multe cupluri, când se gândesc la a sluji în misiune, sunt îngrijorate cu privire la ce vor face în privinţa casei şi maşinii lor sau la ce evenimente din cadrul familiei lor vor lipsi”, spune vârstnicul Lewis. „Am putut să trăim în propria casă şi să ne conducem propria maşină. Suntem încurajaţi să mergem la activităţile în familie, cât timp acestea nu împiedică îndeplinirea reponsabilităţilor misionare. Şi am putut fi prezenţi chiar şi la naşterea unui nepot.”

Pe de altă parte, Jill şi Kent Sorensen, care sunt din acelaşi ţăruş, spun că unul dintre cele mai bune moduri de a-i întări pe membrii familiei lor a fost faptul că slujeau departe de casă. Sora Sorensen spune: „Una dintre scuzele principale pe care cuplurile le menţionează pentru că nu merg sunt nepoţii, copiii căsătoriţii cu probleme, fiice care aşteaptă copii, părinţii în vârstă – şi altele. Familia este o prioritate şi îi simţiţi lipsa în fiecare zi. Dar faptul de a merge în misiune transmite un mesaj puternic că şi munca misionară este importantă.”

De altfel, vârstnicul Sorensen spune: „sunt atât de multe moduri în care putem ţine legătura acum încât puteţi să vă vedeţi tot timpul”.

Călătoria misionară a cuplului Sorensen a început în urmă cu trei ani, când episcopul lor i-a rugat să găzduiască seri la gura sobei lunare pentru cuplurile care se gândeau să slujească în misiune. „După ce am discutat despre aceasta în mod constant”, spune sora Sorensen, „trebuia să mergem şi noi!”. Dânşii au primit chemarea să slujească în Insulele Cook, unde au slujit bunicii lui Jill în urmă cu 50 de ani.

Imagine

the Sorensons teaching Bible classes

Astăzi, printre alte responsabilităţi, dânşii sunt rugaţi să predea lecţii din Biblie în şcoli.

„Noi spunem despre Hristos că El este stânca”, spune vârstnicul Sorensen. „Dăm cursanţilor o piatră mică şi îi încurajăm să rămână fermi în credinţa lor în Hristos precum stânca. Acum, oriunde mergem, oamenii spun: «Fermi precum stânca!» atunci când ne văd.”

Dacă vă gândiţi să slujiţi în misiune cu timp deplin sau să slujiţi ca misionari care deservesc Biserica, toate cuplurile menţionate v-ar adresa întrebarea pe care preşedintele Robinson a adresat-o lui Gerald şi Lorna Malmrose: „Puteţi să veniţi şi să ajutaţi?”. Şi ei vă vor spune că, indiferent de modul în care veţi participa, această promisiune este sigură: Este nevoie de dumneavoastră, puteţi să contribuiţi şi veţi fi binecuvântaţi şi veţi fi iubiţi.