Să alegem calea dreaptă și îngustă în locul celei largi
VârstniculTakashi Wada
din Cei Șaptezeci
Mă aflam la o răscruce de drumuri și exista un singur mod să aflu pe care drum să o iau.
Ilustrații de Chris Ede
Am crescut în Nagano, Japonia, alături de părinții mei. Religia a fost o parte principală a tot ceea ce făcea familia mea. Tatăl meu îngenunchea înaintea altarului budist în fiecare dimineață și seară. Nu m-am gândit la budism ca la o religie – era modul nostru de viață. Mi-ar fi fost mai ușor să rămân budist pentru tot restul vieții mele, dar Dumnezeu mi-a dovedit de multe ori că nu calea cea mai ușoară sau mai populară este mereu cea mai bună.
Carte obișnuită sau carte sfântă?
În adolescența mea, am avut dificultăți cu privire la identitatea mea. Mă întrebam de ce mă aflam pe acest pământ și cine trebuia să devin. Când aveam 13 ani, directorul școlii noastre a dat fiecărui elev câte un exemplar bilingv al Noului Testament, în limba engleză și japoneză. „Nu este în scop religios”, a spus el. „Este o traducere foarte bună, așadar, folosiți-l să studiați limba engleză”. Când l-am deschis, am văzut că făcea trimiteri la versete de citit când te simți singur, ai nevoie de răspunsuri la întrebări sau treci prin momente dificile. Mă regăseam în toate acele situații!
Am citit despre Isus Hristos. „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). „[Ia-ți] crucea și [urmează-Mă]” (Matei 16:24). Cuvintele m-au impresionat, deși nu le înțelegeam. M-am întrebat cine este Isus Hristos și ce înseamnă că El este Salvatorul nostru. Mă întrebam dacă eram singura persoană care simțea o astfel de legătură cu o carte care trebuia să fie o carte obișnuită.
Să fug sau să stau și să ascult?
Câțiva ani mai târziu, am cunoscut câțiva misionari pentru prima oară. Părinții mei mă avertizaseră despre tinerii creștini care umblau prin zonă pentru a propovădui. În timp ce mergeam acasă, un misionar american înalt, cu un zâmbet larg pe chip, m-a oprit. Nu știam ce să fac. Îmi era teamă că va vorbi despre Biserica sa. Dacă ar fi vorbit, aș fi fugit în direcția opusă! Tot ce m-a întrebat era cum să găsească oficiul poștal. I-am spus și, apoi, m-am dus acasă.
În timp ce mă depărtam, am simțit ceva. Dacă mă voi întâlni din nou cu misionarii, mi-am zis, voi vorbi cu ei.
La scurt timp după aceea, m-am întâlnit cu o nouă echipă de misionari. Am fost surprins că Dumnezeu ar asculta și ar răspunde la rugăciunile unui băiat ca mine, până când am citit despre Joseph Smith. Citisem în Noul Testament să mă rog mereu, dar să i Se arate Dumnezeu unui om? Părea atât neobișnuit, cât și firesc. În loc să fug, am stabilit o întâlnire pentru a mi se preda o lecție misionară.
Să vin cu scuze sau să descopăr adevărul?
La o lună după ce m-am întâlnit cu misionarii, m-au invitat să fiu botezat. Nu voiam să-i refuz, dar nu voiam să renunț la tradiția părinților mei și a tuturor celor din jurul meu. Mă aflam la o răscruce de drumuri și exista un singur mod să aflu pe care drum să o iau – trebuia să mă rog, asemenea lui Joseph Smith. L-am întrebat pe Tatăl Ceresc, în numele lui Isus Hristos, dacă lucrurile pe care mi le predicaseră misionarii erau adevărate.
Acela a fost momentul meu de cotitură. Din acel moment, am știut că Evanghelia restaurată este adevărată. Nimeni nu-mi putea lua acea cunoaștere. Știam ce cale să urmez și nimic nu putea schimba acest lucru.
Aveam multe întrebări când eram mai tânăr. Am învățat că sunt un copil al lui Dumnezeu, că El mă iubește, că are un plan pentru mine și că dorește să-mi răspundă la rugăciuni. Acea cunoaștere mi-a schimbat întreaga perspectivă despre viață. Am învățat că cine sunt și ce fac contează.
Să fiu ca ceilalți sau să fiu diferit?
Înainte să învăț că sunt un copil al lui Dumnezeu, am dorit să fiu ca ceilalți. Îmi era teamă să fiu diferit. Dar, după ce am învățat că sunt un copil al lui Dumnezeu, mi-am dat seama că pot fi diferit.
Rugându-mă și dându-mi seama că sunt un fiu al lui Dumnezeu, am dobândit curajul să le explic părinților mei sentimentele mele, dar nu au înțeles pe deplin. Au crezut că mă răzvrăteam și eram prea imatur să iau hotărârea de a fi botezat. Le era jenă că fiul lor practica această religie ciudată, în loc de tradițiile lor. Știam cine eram și ce voiam, dar voiam și să-mi onorez părinții și speram ca și ei să-mi onoreze religia.
Să-mi cinstesc părinții sau să le ignor îngrijorările?
Le-am explicat situația mea surorilor misionare. Ele au avut o idee – puteau veni să discute cu părinții mei pentru a-i ajuta să-și schimbe părerea cu privire la această religie. Le-am spus că-mi era teamă că părinții mei aveau să refuze să discute cu ele. Apoi, una dintre surori a sugerat să postim împreună.
Când nu am luat micul dejun, mama mea și-a făcut griji. „De ce nu mănânci?”, a întrebat ea. Am explicat că țineam post, iar acel lucru a îngrijorat-o și mai mult.
„Mai întâi vrei să te alături acestei religii obscure, iar acum nu mai mănânci. Mă îngrijorezi. Nu-mi vine să cred! O să-i sun pe acei misionari.”
Chiar a sunat surorile misionare și, cumva, au fost invitate la noi acasă la cină!
Am petrecut un timp minunat împreună. Misionarii i-au învățat pe părinții mei imnul „Copil al Domnului” (Imnuri, nr. 191) și l-am cântat împreună. Tatălui meu i-a plăcut. După ce am luat cina cu surorile misionare, niciunul dintre părinții mei nu și-a mai făcut griji cu privire la faptul că eu mă duceam la biserică. Iar eu am simțit că îi puteam cinsti trăind potrivit Evangheliei deoarece cuprindea tot ceea ce mă învățaseră ei. M-am gândit că, dacă i-aș iubi suficient de mult și m-aș purta cu blândețe față de ei, în cele din urmă aveau să înțeleagă. Mama mea s-a botezat la 35 de ani după botezul meu și și-a primit rânduielile din templu acum câțiva ani!
Faptul de a ști că sunt un copil al lui Dumnezeu mi-a influențat viața în multe dintre hotărârile mele. Știu, de asemenea, că dacă urmăm Spiritul și facem ceea ce ne cere Tatăl Ceresc să facem, chiar și când este greu, El ne va binecuvânta. Aceasta este mereu cea mai bună alegere.