Martiriul: profetul şi-a pecetluit mărturia cu propriul sânge

În luna augsut 1842, Joseph Smith spunea: „În prezent, am sentimentul că, întrucât Domnul Atotputernic m-a apărat până astăzi, El va continua să mă păzească, prin credinţa şi rugăciunile unite ale sfinţilor, până când voi împlini în întregime misiunea mea în această viaţă şi voi stabili foarte ferm dispensaţia plenitudinii preoţiei în ultimele zile, astfel încât toate puterile pământului şi ale iadului nu o vor putea birui niciodată.”⁴

În luna octombrie 1843, profetul spunea: „Eu provoc toată lumea să distrugă lucrarea lui Dumnezeu; şi profeţesc că nu vor avea niciodată putere să mă omoare până când lucrarea mea nu este împlinită şi eu nu sunt pregătit să mor.”⁵

În luna mai 1844, profetul spunea: „Dumnezeu mă va apăra până când misiunea mea va fi terminată.”⁶

În luna iunie 1844, profetul spunea: „Nu consider că viaţa mea este preţioasă. Sunt gata să mă sacrific pentru acest popor, căci ce pot face duşmanii noştri? Doar să omoare trupul şi, atunci, puterea lor se va sfârşi. Staţi neclintiţi, prietenii mei; niciodată să nu vă temeţi. Nu căutaţi să vă salvaţi vieţile, pentru că cel căruia îi este teamă să moară pentru adevăr, va pierde viaţa veşnică. Menţineţi-vă cu credinţă până la sfârşit şi vom fi înviaţi şi vom deveni asemănători Dumnezeilor şi vom domni în împărăţii celestiale, principate şi stăpâniri veşnice.”⁷

În zorii zilei de 27 iunie 1844, în închisoarea Carthage, Joseph Smith, într-o scrisoare adresată Emmei Smith, scria în grabă: „Sunt foarte resemnat cu soarta mea, ştiind că sunt justificat şi am făcut tot ce se putea face. Transmite dragostea mea copiilor şi tuturor prietenilor mei…; şi cu privire la acuzaţia de trădare, ştiu că nu am comis niciuna şi că ei nu pot proba nimic de felul acesta, astfel încât să nu ai teamă că ni se poate întâmpla vreun rău din acest motiv. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. Amin.”⁸

Wilford Woodruff, al patrulea preşedinte al Bisericii, îşi amintea: „[Joseph Smith] a petrecut ultima iarnă a vieţii sale, cam trei sau patru luni, cu Cvorumul celor Doisprezece învăţându-i. Nu erau doar câteva ore în care le slujea învăţându-i rânduielile Evangheliei; el a petrecut zi după zi, săptămână după săptămână şi lună după lună, învăţându-i pe ei şi pe alţi câţiva lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu.”⁹

Wilford Woodruff a spus despre adunarea ţinută de Joseph Smith cu apostolii, în luna martie 1844: „Îmi amintesc ultima cuvântare pe care [Joseph Smith] ne-a ţinut-o înaintea de moartea sa… El a stat în picioare în jur de trei ore. Camera era plină ca de un foc mistuitor, faţa lui era clară ca chihlimbarul şi era îmbrăcat cu puterea lui Dumnezeu. El ne-a explicat îndatoririle noastre. El ne-a explicat plenitudinea acestei măreţe lucrări a lui Dumnezeu; în remarcile sale către noi, el a spus: «Îmi fuseseră pecetluite asupra capului meu fiecare cheie, fiecare putere, fiecare principiu al vieţii şi al salvării pe care Dumnezeu le-a dat vreodată vreunui bărbat care a trăit vreodată pe faţa pământului. Şi aceste principii şi această preoţie şi putere aparţin acestei măreţe şi ultimei dispensaţii pe care Dumnezeu din ceruri a început să o stabilească pe pământ. Acum», a spus el, adresându-se Celor Doisprezece, «am pecetluit asupra capetelor voastre fiecare cheie, fiecare putere, fiecare principiu pe care Domnul le-a pecetluit pe capul meu». Şi, continuând, el a spus, «Am trăit atât de mult – până în prezent – am fost în mijlocul acestui popor şi în această mare lucrare şi muncă de mântuire. Am dorit să trăiesc, ca să văd acest templu construit. Dar n-am să trăiesc să-l văd terminat; dar voi îl veţi vedea – îl veţi vedea»…

După ce ni s-a adresat în acest mod, el a spus: «Eu vă spun că greutăţile acestei împărăţii sunt acum pe umerii voştri; trebuie să duceţi această responsabilitate în toată lumea şi, dacă nu o faceţi, veţi fi condamnaţi».”¹⁰

Membri ai Cvorumului celor Doisprezece au consemnat: „Noi, Cei [Doisprezece]… am fost prezenţi la un consiliu care a avut loc, în ultima parte a lunii martie care a trecut [1844], în oraşul Nauvoo…

În acest consiliu, Joseph Smith părea oarecum abătut şi şi-a luat libertatea să-şi deschidă inima faţă de noi… «Iubiţi fraţi, Domnul mi-a ordonat să grăbim lucrarea în care suntem angajaţi… Un eveniment important este pe punctul de a avea loc. Ar putea fi faptul că duşmanii mei mă vor omorî. Şi, în caz că o vor face, şi eu nu v-am conferit cheile şi puterea care sunt asupra mea, ele vor fi pierdute de pe pământ. Dar, dacă pot reuşi să vi le confer, atunci nu are importanţă dacă devin victimă în mâna ucigaşilor, dacă Dumnezeu va permite aceasta, şi eu pot pleca din această viaţă cu toată plăcerea şi satisfacţia, ştiind că lucrarea mea este realizată şi că este pusă temelia pe care împărăţia lui Dumnezeu urmează a se ridica în această dispensaţie a plenitudinii timpurilor.

Pe umerii Celor Doisprezece trebuie să rămână responsabilitatea conducerii acestei Biserici de acum înainte până când voi veţi numi alţii care să vă urmeze. Duşmanii voştri nu vă pot omorî pe toţi deodată iar, dacă unul dintre voi ar fi omorât, voi vă puteţi aşeza mâinile asupra altora şi completa cvorumul vostru. Astfel aceste chei şi această putere pot să fie perpetuate pe pământ»…

Niciodată nu vom uita sentimentele sale sau cuvintele spuse de el cu această ocazie. După ce a vorbit astfel, el a continuat să se plimbe prin cameră, spunând: «Deoarece am transferat povara de pe umerii mei, mă simt uşor ca o plută. Simt că sunt liber. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această eliberare».”¹¹

Parley P. Pratt, membru al Cvorumului Celor Doisprezece, scria: „Acest om mare şi bun a fost inspirat, înainte de moartea sa, să-i cheme pe Cei Doisprezece laolaltă, din timp în timp, şi să-i instruiască în toate lucrurile cu privire la împărăţie, rânduieli şi guvernarea de către Dumnezeu. El menţiona, deseori, că el punea baza, dar rămânea ca Cei Doisprezece să termine construirea împărăţiei lui Dumnezeu… El spunea, «Nu ştiu de ce; dar, datorită unor motive, sunt constrâns să grăbesc pregătirile mele şi să confer Celor Doisprezece toate rânduielile, cheile, legămintele şi rânduielile de pecetluire ale preoţiei şi astfel să fixez un model pentru toate lucrurile cu privire la sanctuar [templu] şi înzestrările care se fac înăuntrul lui».

Făcând aceasta, el se bucura foarte mult; deoarece, spunea el, Domnul este pe punctul să pună povara pe umerii voştri şi să mă lase să mă odihnesc puţin şi, dacă mă omoară, continua el, împărăţia lui Dumnezeu va înainta, pentru că am terminat acum munca ce îmi fusese dată, încredinţându-vă vouă toate lucrurile pentru clădirea împărăţiei potrivit viziunii cereşti şi a modelului care mi-a fost arătat din cer.”¹²

Brigham Young, al doilea preşedinte al Bisericii a spus: „Joseph ne-a conferit toate cheile şi puterile aparţinând apostolatului, pe care el însuşi le-a deţinut înainte de a muri şi niciun om sau grup de oameni nu se poate interpune între Joseph şi Cei Doisprezece în această lume sau în lumea care va veni. Deseori, Joseph a spus Celor Doisprezece: «Eu am pus temelia şi voi trebuie să clădiţi deasupra, pentru că pe umerii voştri se sprijină împărăţia».”¹³

După cum este consemnat în Doctrină şi legăminte 135:1–6, John Taylor, în timp ce slujea ca membru în Cvorumul Celor Doisprezece, a scris: „Pentru a pecetlui mărturia acestei cărţi şi a Cărţii lui Mormon, anunţăm martiriul lui Joseph Smith, profetul, şi al lui Hyrum Smith, patriarhul. Ei au fost împuşcaţi în închisoarea din Carthage, la 27 iunie 1844, în jurul orei cinci după amiază, de către răufăcători înarmaţi – cu feţele vopsite în negru – între 100 şi 200 de persoane. Hyrum a fost împuşcat primul şi a căzut uşor, exclamând: Sunt un om mort! Joseph a sărit pe fereastră şi a fost împuşcat mortal în încercarea sa, exclamând: O, Doamne, Dumnezeul meu! Ei au fost, amândoi, împuşcaţi, într-un mod brutal, după ce au murit şi amândoi au primit patru gloanţe.

John Taylor şi Willard Richards, doi dintre Cei Doisprezece, au fost singurele persoane în cameră, în momentul acela; primul a fost rănit într-un mod sălbatic cu patru gloanţe, dar s-a vindecat între timp; al doilea, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, a scăpat, fără a avea măcar o gaură în îmbrăcămintea sa.

Joseph Smith, profetul şi văzătorul Domnului, a făcut pentru salvarea oamenilor din această lume mai mult decât orice om care a trăit în ea, cu excepţia unică a lui Isus… În scurtul timp de douăzeci de ani, el a făcut să apară Cartea lui Mormon, pe care a tradus-o prin darul şi puterea lui Dumnezeu, şi prin intermediul lui, s-a publicat pe două continente; a trimis plenitudinea Evangheliei nepieritoare, conţinută de ea, în cele patru colţuri ale pământului; a făcut să apară revelaţiile şi poruncile care compun această carte, Doctrină şi legăminte, şi multe alte documente şi instrucţiuni înţelepte în folosul copiilor oamenilor; a adunat multe mii de sfinţi din zilele din urmă, a stabilit un oraş mare şi a lăsat o faimă şi un nume care nu pot pieri. A fost mare, în viaţă şi după moarte, în ochii lui Dumnezeu şi ai poporului său; şi, ca cei mai mulţi dintre unşii Domnului din timpurile străvechi, a pecetluit misiunea şi lucrările sale cu propriul lui sânge; şi la fel a făcut şi fratele său, Hyrum. În viaţă nu au fost despărţiţi şi în moarte nu au fost separaţi!

Când Joseph s-a dus în Carthage pentru a se preda oficialităţilor potrivit pretinselor cerinţe ale legii, cu două sau trei zile înainte de asasinarea sa, el a spus: «Mă duc ca un miel la masacru; dar sunt calm ca o dimineaţă de vară; am o conştiinţă liberă de orice păcat faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii. Voi muri nevinovat şi se va spune despre mine – a fost omorât cu sânge rece». În aceeaşi dimineaţă, după ce Hyrum fusese gata să meargă – să spunem noi la masacru? Da, pentru că aşa a fost – el a citit următorul paragraf, spre sfârşitul capitolului al doisprezecelea din Eter, Cartea lui Mormon, şi a îndoit pagina în acest loc:

Şi s-a întâmplat că eu m-am rugat Domnului ca El să le dea neamurilor har, pentru ca ei să poată avea caritate. Şi s-a întâmplat că Domnul mi-a spus: Dacă ei nu au caritate, nu are importanţă pentru tine, tu ai fost credincios; de aceea veşmintele tale vor fi curăţate. Şi deoarece tu ai văzut slăbiciunile tale, tu vei fi întărit într-atât, încât tu vei sta în locul pe care l-am pregătit în locaşurile Tatălui Meu. Şi acum, eu… îmi iau rămas bun de la neamuri; da, şi, de asemenea, de la fraţii mei pe care îi iubesc, până când ne vom întâlni înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, unde toţi oamenii vor şti că veşmintele mele nu sunt pătate cu sângele vostru. [Eter 12:36–38.] Testatorii sunt acum morţi şi testamentul lor este în vigoare.

Hyrum Smith împlinise patruzeci şi patru de ani în februarie 1844 şi Joseph Smith treizeci şi opt de ani în decembrie 1843; de aici înainte numele lor vor fi înregistrate printre martirii religiei; şi cititorii din fiecare naţiune îşi vor aminti că, pentru apariţia Cărţii lui Mormon şi a acestei cărţi a Bisericii, Doctrină şi legăminte, pentru salvarea lumii corupte, a fost necesar cel mai bun sânge din secolul al nouăsprezecelea; şi că, dacă focul poate distruge un copac verde pentru slava lui Dumnezeu, cât de uşor va arde copacii uscaţi pentru a purifica via de corupţie. Ei au trăit pentru slavă; ei au murit pentru slavă; şi slava este răsplata lor veşnică. Din veac în veac, numele lor vor fi transmise urmaşilor ca pietre preţioase pentru cei sfinţiţi.”¹⁴

Brigham Young a declarat: „Deşi duşmanul a avut puterea să-l omoare pe profetul nostru, adică, a omorât trupul său, Joseph, cu siguranţă, a îndeplinit tot ceea ce a plănuit să îndeplinească în timpul vieţii sale. Eu ştiu în mod precis că el a făcut astfel.”¹⁵

Brigham Young, de asemenea, a spus: „Cine l-a salvat pe Joseph Smith din mâinile duşmanilor săi până în ziua morţii sale? Dumnezeu l-a salvat; Joseph a fost aproape de moarte de nenumărate ori, astfel încât, în măsura îngăduită cunoştinţelor umane, nu putea exista posibilitatea ca el să fie salvat. Când a fost în închisoare în Missouri şi nimeni nu se aştepta ca el să scape vreodată din mâinile lor, eu am avut credinţa lui Avraam şi le-am spus fraţilor că, aşa cum Domnul trăia, el va scăpa din mâinile lor. Deşi el profeţise că nu va trăi peste vârsta de 40 de ani, cu toate acestea noi, toţi, nutream speranţa că avea să fie o falsă profeţie şi că urma să-l ţinem pentru totdeauna cu noi. Credeam că prin credinţa noastră se va anula profeţia lui, dar greşeam – în cele din urmă, el a căzut ca martir pentru religia sa. Am spus că acum este în regulă; acum mărturia are putere deplină; el a pecetluit-o cu sângele său.”¹⁶

Wilford Woodruff a mărturisit: „Obişnuiam să am anumite sentimente cu privire la moartea sa şi la modul în care i-a fost luată viaţa. Simţeam că, dacă… Joseph ar fi putut să-şi îndeplinească dorinţa, ar fi condus pionierii pe drumul spre Munţii Stâncoşi. Dar, de atunci, m-am împăcat în întregime cu faptul că ceea ce s-a întâmplat a fost conform programului lui Dumnezeu, că i s-a cerut, în calitatea sa de conducător al acestei dispensaţii, ca el să pecetluiască mărturia sa cu sângele său şi să meargă de aici în lumea spiritelor, deţinând cheile acestei dispensaţii, pentru a deschide misiunea care acum se realizează pe calea predicării Evangheliei «spiritelor din închisoare».”¹⁷

Joseph F. Smith, al şaselea preşedinte al Bisericii a spus: „Ce ne învaţă martiriul [lui Joseph şi al lui Hyrum Smith]? Marea lecţie că «unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut» (Evrei 9:16) pentru a avea valabilitate. Şi mai mult, că sângele martirilor este, cu adevărat, sămânţa Bisericii. Domnul a îngăduit sacrificiul pentru ca mărturia acestor bărbaţi virtuoşi şi neprihăniţi să fie o mărturie împotriva unei lumi vicioase şi nedrepte. Şi, în afară de acestea, ei au fost exemple de dragostea minunată despre care vorbeşte Mântuitorul: «Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi». (Ioan 15:13.) Ei au manifestat această dragoste minunată faţă de sfinţi şi faţă de lume; deoarece ei, amândoi, au înţeles şi şi-au exprimat convingerea, înainte de a începe călătoria spre Carthage, că merg spre moartea lor… Curajul lor, credinţa lor, dragostea lor pentru oameni au fost fără margini şi ei au dat tot ce au avut pentru poporul lor. Asemenea devotament şi dragoste au lăsat, fără îndoială, în minţile acelora care s-au bucurat de tovărăşia Spiritului Sfânt, convingerea că aceşti oameni adevăraţi şi buni erau, într-adevăr, slujitorii autorizaţi ai Domnului.

Acest martiriu a fost întotdeauna o sursă de inspiraţie pentru oamenii Domnului. I-a ajutat în încercările lor personale; le-a dat curaj să urmeze un drum drept, să cunoască adevărul şi să trăiască potrivit lui şi acest martiriu trebuie să fie totdeauna o amintire sacră pentru sfinţii din zilele din urmă care au învăţat adevărurile mari pe care Dumnezeu le-a revelat prin intermediul slujitorului său, Joseph Smith.”¹⁸

George Albert Smith, al optulea preşedinte al Bisericii, a declarat: „Joseph Smith şi-a îndeplinit misiunea şi când a sosit momentul în care era faţă în faţă cu moartea, el a spus: «Mă duc ca un miel la masacru; dar sunt calm ca o dimineaţă de vară. Am o conştiinţă liberă de orice păcat faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii. Dacă îmi vor lua viaţa, voi muri nevinovat, şi sângele meu va striga din pământ pentru răzbunare, şi se va spune despre mine, «A fost omorât cu sânge rece» [vezi D&L 135:4.] Lui nu i-a fost teamă să stea înaintea scaunului plăcut de judecată al Tatălui nostru şi să răspundă pentru faptele făcute în trup. Lui nu i-a fost teamă să facă faţă acuzaţiei adusă împotriva lui, şi anume, că el înşela oamenii şi proceda nedrept faţă de ei. Lui nu i-a fost teamă de rezultatul misiunii din viaţa sa şi de triumful final al lucrării despre care ştia că era de origine divină şi pentru care şi-a dat viaţa.”¹⁹

Gordon B. Hinckley, al cincisprezecelea preşedinte al Bisericii, a mărturisit: „Atât de sigur era [Joseph Smith] de cauza pe care o conducea, atât de sigur era de chemarea divină care i-a fost dată, încât el le-a pus mai presus de valoarea propriei sale vieţi. Având previziunea morţii sale apropiate, el s-a predat singur celor care urmau să-l dea, fără apărare, în mâinile gloatei. El a pecetluit mărturia sa cu sângele vieţii sale.”²⁰