Veniţi să-L adorăm – pe El şi planul Său!
Ca multora dintre dumneavoastră, mie şi scumpului meu soţ, Craig, ne place enorm de mult muzica sfântă de Crăciun. Dacă am face o listă cu cântecele noastre preferate, „Veniţi, credincioşi” ar fi în capul listei. Cuvintele sale „[vesele]” şi „[triumfătoare]” ne îndeamnă „[să venim]”, „[să-L privim]” şi „[să-L adorăm]” pe Salvatorul nostru, Isus Hristos – „al îngerilor rege”1. Sunt sigură că, atunci când eram spirite în viaţa premuritoare şi învăţam despre planul salvării, nu numai că L-am privit şi L-am adorat, ci, de asemenea, am strigat de bucurie când s-a oferit voluntar, umil, să fie Salvatorul lumii.2 A spus cu blândeţe, folosind cele mai profunde cuvinte rostite vreodată: „Aici sunt, trimite-Mă pe Mine”3.
La fel ca apostolul Pavel, preşedintele Monson ne-a îndemnat de multe ori să „[fim] întotdeauna gata să [răspundem] oricui [ne] cere socoteală de nădejdea care este în [noi]”4. În timp ce vă împărtăşesc câteva amintiri personale legate de Crăciun, sper că veţi putea vedea motivul pentru care am speranţă în Salvator, în „Dumnezeu [Tatăl nostru etern, care] atât de mult a iubit… lumea, că a dat pe Sigurul Lui Fiu”5 şi în planul perfect şi glorios al fericirii întocmit de Tatăl.
Amintirea legată de Crăciun numărul 1
Când aveam 14 ani, locuiam cu familia mea în Noua Zeelandă. Tatăl meu era tânăr; avea 30 şi ceva de ani când a fost chemat acolo să slujească în calitate de preşedinte de misiune.
A sosit Crăciunul şi cei cinci fraţi ai mei şi cu mine încă ne străduiam să ne adaptăm noii noastre case departe de casă. Pentru mine – o adolescentă imatură – a fost o încercare grea să fiu departe de casă, de prieteni şi de familie. Eram morocănoasă, îmi era dor de locurile, cântecele şi modurile de a sărbători Crăciunul cu care fusesem obişnuită – muzica, luminile, pomul de Crăciun, zăpada şi, în special, familia. Mi-era dor de verişorii iubiţi, de mătuşile şi unchii care ştiam că urma să se întâlnească la bunicul Kjar, în casa lui din oraşul Salt Lake, pentru petrecerea anuală a familiei Kjar.
Era ajunul Crăciunului din anul 1966. M-am alăturat fără nicio tragere de inimă familiei mele şi misionarilor la o seară în familie în casa misiunii, convinsă că această seară avea să fie, cel mult, un înlocuitor slab al petrecerii familiei Kjar de care îmi era atât de dor. Nu-mi amintesc când a sunat telefonul, dar apelul acela mi-a schimbat pe loc sentimentele de adolescentă, umplându-mă de compasiune pentru tăticul meu drag şi de remuşcare pentru că fusesem atât de egoistă mai devreme.
Sunase unchiul Joe să ne spună că bunicul nostru iubit, harnic şi bun, care îşi ţinea legămintele, a suferit un atac de cord şi era la spital, inconştient. În mintea mea s-au perindat amintiri despre acest patriarh căruia îi plăcea să facă poze, să cânte, să se amuze, pe care îl iubeam cu toţii atât de mult! Tata era vizibil afectat după ce a terminat de vorbit la telefon, dar s-a adunat, şi-a ridicat capul şi a depus mărturie fierbinte despre planul Tatălui şi credinţa lui în rolul Salvatorului în acesta. Mărturia lui mi-a atins inima îndurerată.
Din nefericire, bunicul nu şi-a revenit. A decedat în ziua următoare. Era ziua de Crăciun în Noua Zeelandă dar ziua de ajun, ziua preferată a bunicului, în oraşul Salt Lake. A fost prima oară în viaţa mea când am pierdut pe cineva apropiat şi atât de drag. Deşi am plâns pierderea bunicului, am fost binecuvântată şi mângâiată să cunosc gloriosul plan al fericirii. M-am simţit încredinţată că, dacă voi trăi cum a trăit el, îl voi revedea. În acel moment al vieţii mele, nu cred că am înţeles pe deplin rolul vital pe care l-a jucat Salvatorul şi sacrificiul Său ispăşitor în a face posibil ca eu să fiu din nou cu cei dragi într-o zi. Dar am ştiut suficient încât să mă bucur de plan. Am ştiu suficient încât să-L preaslăvesc pe El a cărui naştere o sărbătoream.
De la acel Crăciun, cu mult timp în urmă, am ajuns să învăţ mai multe despre Salvatorul nostru, Isus Hristos. Preşedintele Harold B. Lee ne-a învăţat: „Fiul lui Dumnezeu… a venit aici în calitate de Singurul Fiu Născut pentru a îndeplini o misiune, pentru a fi ca Mielul care a fost înjunghiat, înainte de întemeierea lumii, pentru a înfăptui salvarea întregii omeniri. Prin faptul că Şi-a dat viaţa, El a deschis uşa… şi a propovăduit calea prin care puteam dobândi viaţă veşnică… Acesta a fost Isus în toată grandoarea Sa”6.
Amintirea legată de Crăciun numărul 2
O altă amintire însemnată de Crăciun a avut loc în anul 1984 şi m-a făcut să fiu mult mai recunoscătoare pentru Salvator şi planul glorios al salvării. Aveam 32 de ani, eram căsătorită cu iubitul şi credinciosul meu soţ şi aveam patru copilaşi preţioşi cu vârstele cuprinse între trei şi zece ani. Cu şase săptămâni înainte de Crăciun, am primit o veste de la doctor care ne-a schimbat dramatic viaţa când a pronunţat diagnosticul „cancer”. Craig şi cu mine ne-am uitat unul la altul neîncrezători, amândoi străduindu-ne să nu plângem şi întebându-ne ce ne va rezerva viitorul. Totuşi, următorul sentiment a fost acea dulce „pace… care depăşeşte toată înţelegerea”7 datorită credinţei noastre în Isus Hristos şi în planul Tatălui.
Deşi, în acea perioadă, Craig slujea în calitate de episcop al episcopiei noastre, am hotărât să le spunem numai membrilor familiei pentru a păstra lucrurile cât mai normale pentru copilaşii noştri. În acele şase săptămâni înainte de Crăciun, am condus maşina aproape zilnic prin zăpadă şi gheaţă pentru a primi tratament la spital – în timp ce mamele şi surorile noastre altruiste ne-au ajutat, pe rând, cu treburile casei. A fost o perioadă de grea încercare, însă, când mă gândesc la acel Crăciun, mi-e greu să descriu în cuvinte profunzimea recunoştinţei mele pentru sacrificiul ispăşitor al Salvatorului nostru, Isus Hristos şi „planul milos al Marelui Creator”8.
Înţelegând probabil mai bine decât înţelesesem vreodată cât de fragilă este viaţa, planul Tatălui Ceresc a devenit mai personal ca niciodată. Anul acela, Crăciunul a fost diferit. Cu toate că iubesc tot ce ţine de Crăciun, singurele lucruri care păreau să conteze au fost căsătoria mea eternă, familia mea, credinţa mea în Tatăl meu Ceresc, Isus Hristos şi planul salvării şi mărturia mea despre acestea.
Într-o zi, în timp ce mă odihneam acasă, cu gândul la viitorul celor patru copii ai noştri, am răsfoit revista Prietenul şi am ajuns la o pagină care conţinea un cântec care mi-a atras atenţia. M-am aşezat la pian şi, în timp ce cântam şi simţeam mesajul cântecului pătrunzându-mi în inimă, am plâns. Am ştiut că trebuia să-i învăţ acest cântec nu doar pe cei o sută de copii de la Societatea Primară din episcopia noastră, unde slujeam în calitate de conducătoare a muzicii, dar, mai important, pe cei patru copii preţioşi din căminul nostru.
Cum a-nvăţat Tatăl lumea ce este dragostea?
El L-a trimis pe Fiul Său să ne-aducă pacea.
Cum ne-a-nvăţat Tatăl Ceresc ce cale să urmăm?
El Şi-a trimis Fiul pe-acest pământ ca noi s-aflăm.
Cum a-nvăţat Tatăl lumea jertfa, moartea ce e?
El Şi-a trimis Fiul să moară şi să învie.
Ce cere Tatăl de la noi? Ce spune-n scriptură?
Trăiţi ca Fiul Lui având credinţă, speranţă.
Ce se cere? Să fim ca El. 9
Acest cântec inspirat mi-a dat o idee despre cum să-I arăt Tatălui meu Ceresc recunoştinţa mea pentru Fiul Său şi pentru planul Său. Am simţit că, deşi, poate, nu mi se va permite să-i văd pe copiii noştri mari, dacă ar ajunge să înţeleagă, să ştie şi să trăiască potrivit doctrinei simple dar profunde predate în acest cântec, ar putea deveni ucenici adevăraţi ai lui Isus Hristos.
În anul acela, a existat un spirit special în căminul nostru, care ne-a binecuvântat cu pace şi sentimente de dragoste pe care nu le voi uita niciodată. Am avut impresia că, în timpul acelui Crăciun, copiii noştri au primit o înţelegere extraordinară a lucrurilor sacre. Nu participaseră niciodată la sceneta naşterii Domnului cu atâta reverenţă, uimire şi dragoste excepţionale pentru vârsta lor. Deoarece fuseserăm puşi la încercare şi învăţaserăm din împrejurările dificile, părea că simţeam impresiile spirituale cu mai multă claritate în timp ce reflectam şi mulţumeam pentru Salvatorul nostru, Isus Hristos, şi pentru gloriosul plan al salvării întocmit de Tatăl nostru Ceresc.
De multe ori m-am întrebat cum pot trăi oamenii fără speranţa care vine din înţelegerea planului salvării şi a rolului pe care-l are ispăşirea Salvatorului în acel plan. Cu recunoştinţă, adaug mărturia mea celei a preaiubitului nostru profet, Thomas S. Monson, care a mărturisit cu putere: „Despre El, care ne-a eliberat pe fiecare dintre noi de la moartea veşnică, chiar Isus Hristos, depun mărturie că este un Învăţător al adevărului – însă El este mai mult decât un învăţător. El este exemplul vieţii perfecte – însă El este mai mult decât un exemplu. El este Marele Doctor − însă El este mai mult decât un doctor. El care a salvat «batalionul pierdut» al omenirii este literalmente Salvatorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, Prinţul păcii, Cel Sfânt al lui Israel – chiar Domnul înviat – care a declarat: «Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă; Eu sunt Acela care trăieşte, Eu sunt Acela care a fost ucis; Eu sunt avocatul vostru pe lângă Tatăl»[D&L 110:4].”10.
Când ne gândim la suferinţa Sa incomprehensibilă pentru noi, printre cele mai triste cuvinte pe care le-a rostit Salvatorul vreodată sunt acestea: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”11. Când vin vremuri grele, putem alege să ne îndepărtăm de El şi să ne chinuim singuri sau putem alege să ne întoarcem spre El şi spre planul Tatălui şi vom vedea că nu vom suferi „niciun fel de suferinţe, ci doar [vom fi absorbiţi] în bucuria pentru Hristos”12. Mă rog ca fiecare dintre noi să accepte invitaţia din imnul sacru de Crăciun de a „[veni] să-L adorăm toţi”, pe El şi pe Tatăl nostru Ceresc pentru planul Său glorios şi perfect! În numele lui Isus Hristos, amin.