Certitudinea învierii

În perioada Crăciunului, cu câţiva ani în urmă, am mers pe drumurile pe care a mers Isus. Am petrecut câteva ore frumoase în locul în care se spune că ar fi Grădina Ghetsimani şi am încercat să ne imaginăm suferinţele prin care a trecut El înainte de răstignirea şi învierea Sa. Ne aflam lângă locurile în care El Se rugase, fusese luat prizonier, fusese judecat şi condamnat.

În afara zidurilor oraşului, am urcat pe dealul stâncos, încrustat cu mici peşteri care făceau ca vârful lui rotunjit să semene cu un craniu, şi ni s-a spus că acesta era Golgota, locul în care El a fost răstignit. Am coborât, în zigzag, pe partea cealaltă a dealului până la stânca verticală şi am pătruns printr-o deschizătură cât o fereastră mică într-o peşteră tăiată în stâncă, în care se spune că a fost depus trupul.

Am petrecut câteva ore în mica grădină de lângă mormânt şi am fost absorbiţi de povestea din Evanghelie referitoare la înmormântarea şi învierea Lui, care avuseseră loc aici. Am citit, cu atenţie şi pioşenie, despre venirea femeii la mormânt, despre îngerul Domnului care a prăvălit piatra şi despre străjerii care au tremurat de frică.

Aproape că ni-i puteam imagina pe cei doi îngeri, în veşminte strălucitoare, care i-au vorbit Mariei, spunând: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?

Nu este aici, ci a înviat”.

Domnul a prezis: „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învie” (Luca 24:5–7).

Ne-am amintit de dialogul dintre Maria, îngeri şi Domnul:

„«Femeie, pentru ce plângi?». Ea le-a răspuns: «Pentru că au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus»”.

Ea s-a întors şi „a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus.

«Femeie», i-a zis Isus, «de ce plângi? Pe cine cauţi?». Ea a crezut că este grădinarul, şi i-a zis: «Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau».

Isus i-a zis: «Marie!». Ea s-a întors, şi I-a zis în evreieşte: «Rabuni!» adică «Învăţătorule!».

«Nu mă ţinea», i-a zis Isus; «căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, La Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:13–17). …

Uneori sărbătorile noastre legate de unele evenimente notabile par să fie afectate de modul lumesc de abordare a acestora, iar noi nu înţelegem pe deplin semnificaţia motivului pentru care sărbătorim. Acest lucru este adevărat cu privire la Paşte, atunci când sărbătorim prea mult sărbătoarea în detrimentul semnificaţiei profunde a învierii Domnului. Trebuie să fie, într-adevăr, nefericiţi cei care ignoră firea dumnezeiască a lui Hristos, calitatea de fiu a Învăţătorului. Ne pare într-adevăr rău pentru cei care spun că miracolul suprem al învierii este „doar o experienţă trăită de ucenici, nu un eveniment istoric real”.

Noi ştim că acest lucru este adevărat în totalitate. Hristos a vorbit despre Sine, către Nicodim:

„Noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră” (Ioan 3:11).

Iar, apoi, ne amintim că Petru a mărturisit:

„Să se ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele apostolilor 2:36).

„Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit …

Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui” (Faptele apostolilor 3:14–15).

Cu îndrăzneală, Petru şi Ioan au stat în faţa sinedriului şi au rostit din nou:

„S-o ştiţi toţi, şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi …

În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele apostolilor 4:10, 12).

Când sinedriu i-a dat afară pe cei doi apostoli şi le-a poruncit să nu vorbească sau să predea astfel de lucruri în numele lui Isus, ei au răspuns zicând: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu;

căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit” (Faptele apostolilor 4:19–20).

„Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi” (Faptele apostolilor 4:33).

Noi ştim, de asemenea, că învierea este adevărată. Petru cel viu, a spus sinedriului de persecutori:

„Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. …

Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El” (Faptele apostolilor 5:30, 32).

Noi stăm cu înfiorare în faţa marelui Petru, care şi-a primit asigurarea deplină şi care purta cu atâta graţie roba conducerii şi mantia autorităţii, precum şi curajul cuiva inspirat şi încrezător. Câtă putere a ajuns el să aibă când i-a condus pe sfinţi şi a înfruntat lumea plină de toţi persecutorii, necredincioşii şi toate dificultăţile. Şi, după cum a repetat iar şi iar despre cunoaşterea sa absolută, noi slăvim îndrăzneala cu care el a înfruntat gloatele şi prelaţii, autorităţile care voiau să-i ia viaţa şi cu care L-a proclamat cutezător pe Domnul înviat, Domn al Păcii, Cel Sfânt şi Neprihănit, Domn al Vieţii, Domn şi Salvator. Petru era, acum, sigur, de neclintit, neşovăielnic. Ar trebui să dobândim mai multă convingere datorită certitudinii sale. …

Mărturia lui Pavel pare cea mai fermă. El a auzit glasul Hristosului înviat:

„Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”. Iar ca să fie sigur de identitatea Celui care îi vorbea, Saul a zis: „Cine eşti Tu, Doamne?” şi a primit asigurarea: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş” (Faptele apostolilor 9:4–5).

Şi acum, acelaşi Pavel, care şi-a recăpătat puterea, căruia i s-a slujit prin intermediul preoţiei, care şi-a recăpătat vederea, a propovăduit în sinagogi uimind pe evreii din Damasc, „dovedind că Isus este Hristosul” (Faptele apostolilor 9:22)

Iar mai târziu, Pavel a venit la apostoli, la Ierusalim, iar Barnaba, vorbind în numele lui Pavel „le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit, şi cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală Numele lui Isus” (Faptele apostolilor 9:27)

Apoi, Pavel continuă:

„Şi, după ce au împlinit tot ce este scris despre El, L-au dat jos de pe lemn, şi L-au pus într-un mormânt.

Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi.

El S-a arătat, timp de mai multe zile celor ce se suiseră cu El din Galilea la Ierusalim, şi care acum sunt martorii Lui înaintea norodului …

Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus …

Că L-a înviat din morţi, aşa că nu Se va mai întoarce în putrezire” (Faptele apostolilor 13:29–31, 33–34) …

Suntem edificaţi de mărturia profetului modern, Joseph Smith, când a dat asigurări oamenilor cu privire la înviere. Vârstnicul George A. Smith citează ultima declaraţie publică făcută de Joseph Smith în iunie 1844, cu numai câteva zile înainte de cruda sa asasinare:

„Sunt gata să mă sacrific pentru acest popor; căci ce pot face duşmanii noştri? Doar să omoare trupul şi, atunci, puterea lor se va sfârşi. Staţi neclintiţi, prietenii mei. Niciodată să nu vă temeţi. Nu căutaţi să vă salvaţi vieţile, pentru că cel căruia îi este teamă să moară pentru adevăr va pierde viaţa veşnică. Răbdaţi până la sfârşit; şi vom fi înviaţi şi vom deveni ca Dumnezeii, şi vom domni în împărăţii celestiale, principate şi stăpâniri veşnice”.¹

Întrebarea adresată de Iov a fost adresată de milioane de persoane care au stat lângă sicriul cuiva drag: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învie” (Iov 14:14).

Şi, pentru un număr mare dintre ei, răspunsul la întrebare a venit ca o pace mare, dulce, care s-a revărsat asupra lor ca roua din cer. Şi, de nenumărate ori, inimile deznădăjduite de agonia suferinţei au simţit sărutul acelei păci care poate fi simţită, dar nu exprimată.

Şi, când o linişte adâncă a sufletului aduce o caldă asigurare minţilor tulburate şi inimilor îndurerate, aceste nenumărate persoane ar putea repeta împreună cu Iov:

„Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica în urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia” (Iov 19:25–27).

Iov a exprimat dorinţa ca mărturia lui să fie scrisă în cărţi şi cioplită în piatră pentru ca generaţiile de după el să o poată citi. Dorinţa i-a fost îndeplinită, şi a adus pace în sufletele multora când ei au citit puternica lui mărturie.

Şi, în concluzie, permiteţi-mi să citesc viziunea lui Ioan, autorul Apocalipsei:

„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.

Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apocalipsa 20:12–13).

Şi, cum primăvara vie şi înverzită urmează după iarna mohorâtă şi fără viaţă, întreaga natură proclamă divinitatea Domnului înviat, că El a fost Creatorul, că El este Salvatorul lumii, că El este Însuşi Fiul lui Dumnezeu.