Îmbrăţişarea unui tată

Familia mea urma să plece de la o petrecere, dar eu mai voiam să mă dau cu patinele cu rotile. Tatăl meu m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat dacă voiam să mai stau pentru ca el să mă ducă să mă dau cu patinele cu rotile.

„Nu!”, am răspuns eu cu furie.

„Poţi să ai încredere în mine”, a spus el.

Ceilalţi voiau să plece, aşa că ne-am urcat în maşină. La zece minute după aceea, am avut un accident de maşină. În mod miraculos, eu am supravieţuit, dar tatăl meu a murit. Acel „nu!” a fost ultimul lucru pe care i-l spusesem, iar el a fost ultima persoană pe care am îmbrăţişat-o vreme de mulţi ani de atunci încolo.

În următorii 11 ani, viaţa mea a mers din ce în ce mai rău. Mi-am pierdut încrederea în mine însumi şi am început să nu mai am încredere în nimeni. Viaţa mea era atât de nefericită încât, într-o zi, la vârsta de 18 ani, mă luptam împovărat de o deznădejde copleşitoare, implorându-L pe Dumnezeu să-mi arate calea către o viaţă fericită.

O săptămână mai târziu, m-au abordat doi misionari. Aceştia mi-au arătat o carte şi mi-au spus că trebuie să mă rog pentru a dobândi o mărturie despre adevărul ei. Ceea ce-mi cereau ei părea un lucru mic, dar rănile provocate de decesul tatălui meu erau adânci, iar eu am considerat că întâlnirea mea cu misionarii era o simplă coincidenţă şi nu un răspuns din partea unui Dumnezeu care mă iubeşte.

Totuşi, am citit din Cartea lui Mormon şi m-am rugat pentru a primi un răspuns – deşi nu cu intenţie adevărată. La urma urmei, aceasta ar fi însemnat că trebuia să am încredere în Dumnezeu, să Îl accept şi să Îi accept răspunsul. Era mai uşor să accept criticile uşor de găsit despre Biserică. Şi descoperisem, de asemenea, că atât de multe dintre marile personalităţi istorice, despre care învăţasem în timpul şcolii, nu erau perfecte. Dacă Joseph Smith era exact ca ele?

Totuşi, în cele din urmă, am fost botezat şi confirmat. Ştiam că aveam nevoie de îndrumare în viaţa mea şi îmi plăceau Biserica şi membrii ei. Dar, acum, îmi dau seama că m-am alăturat Bisericii fără a avea o mărturie adevărată, una pe care să o simţi arzând în piept. Convingerea pe care o aveam rezultase din faptul că îmi dădusem seama că argumentele aduse de cei care discreditau Biserica erau superficiale. Însă, fiind încă neîncrezător, am ajuns la un punct în care simţeam că menţinerea acelei convingeri era un lucru copleşitor. Făcusem cunoştinţă cu Biserica din cauza lipsei mele de încredere şi a nefericirii mele, iar acum, începeam să revin la aceeaşi stare.

Aşadar, am luat o hotărâre esenţială: Mă voi ruga dar, de data aceasta, o voi face aşa cum a îndemnat Moroni, având „credinţă în Hristos”, „intenţie adevărată” şi „inima sinceră” (Moroni 10:4). În ziua pe care o alesesem, am postit şi m-am rugat să primesc îndrumare. Am petrecut acea zi cugetând la tot ce se întâmplase.

În acea noapte, am îngenuncheat lângă patul meu. Aplecându-mi capul, L-am întrebat pe Tatăl Ceresc despre adevărul Cărţii lui Mormon. În minte mi-au revenit toate îndoielile pe care le avusesem. Am închis ochii, mi-am încleştat mâinile mai strâns şi am întrebat din nou – cu sinceritate, cu intenţie, cu credinţă în Salvatorul nostru.

Lumea părea să fi stat în loc. Am simţit o căldură şi m-am simţit înconjurat de lumină. Tânjisem după acest lucru 11 ani, iar acum eram, în sfârşit, îmbrăţişat din nou de un tată – un Tată Ceresc. În sfârşit, găsisem pe cineva în care să pot avea încredere. „Da”, am spus cu lacrimi curgându-mi pe obraz, „am încredere în Tine”.