Manifestul și încetarea căsătoriilor pluraliste

La începutul anilor 1840, timp de jumătate de secol, membrii Bisericii au considerat căsătoria pluralistă ca fiind o poruncă de la Dumnezeu, un lucru necesar care a ajutat la „[creșterea]” unei posterități neprihănite pentru Domnul.² Deși nu li se cerea tuturor membrilor Bisericii să practice căsătoria pluralistă, cei care făceau acest lucru credeau că vor fi binecuvântați deoarece luau parte. Între anii 1850 și 1880, mulți sfinți din zilele din urmă au trăit în cadrul familiilor pluraliste ca soți, soții sau copii.³

În multe părți ale lumii, poligamia era acceptată din punct de vedere social și permisă din punct de vedere legal. Dar, în Statele Unite, majoritatea oamenilor credeau că practica era greșită din punct de vedere moral. Aceste obiecții au dus la eforturi legislative de a opri poligamia. Începând cu anul 1862, guvernul Statelor Unite a promulgat o serie de legi menite să-i oblige pe sfinții din zilele din urmă să renunțe la căsătoria pluralistă.⁴

Dat fiind aceste măsuri, sfinții din zilele din urmă susțineau că practicarea căsătoriei pluraliste era un principiu religios protejat de constituția Statelor Unite. Biserica a clădit o apărare legală puternică care a ajuns tocmai până la Curtea Supremă a Statelor Unite. În cazul Reynolds versus Statele Unite (1879), Curtea Supremă s-a pronunțat împotriva sfinților din zilele din urmă: crezurile religioase erau protejate de lege, dar practicile religioase nu erau. Potrivit opiniei curții, căsătoria era un contract civil reglementat de stat. Monogamia era singura formă de căsătorie aprobată de stat. Curtea a explicat: „Poligamia a fost mereu considerată un lucru odios în rândul națiunilor nordice și vestice din Europa”⁵.

Sfinții din zilele din urmă doreau în mod sincer să fie cetățeni loiali ai Statelor Unite, despre care credeau că este o națiune fondată cu ajutor divin. Dar, de asemenea, ei acceptau căsătoria pluralistă ca fiind o poruncă de la Dumnezeu și credeau că erau privați de Curte în mod inechitabil de dreptul lor de a urma poruncile lui Dumnezeu.

Confruntându-se cu aceste sentimente de loialitate contradictorii, conducătorii Bisericii au încurajat membrii să se supună lui Dumnezeu și nu oamenilor. Mulți sfinți din zilele din urmă au pornit pe o cale a nesupunerii față de lege începând cu anii 1880, continuând să trăiască potrivit poruncii căsătoriei pluraliste și să înfăptuiască noi căsătorii pluraliste.⁶ Guvernul federal a reacționat prin adoptarea de legi cu pedepse mai mari.

Între anii 1850 și 1896, Utah era un teritoriu al guvernului Statelor Unite, ceea ce însemna că oficialii federali din Washington, D.C. exercitau un control mare asupra problemelor locale. În anul 1882, Congresul Statelor Unite a aprobat legea Edmunds, care pedepsea concubinajul ilegal (interpretat ca fiind situația în care un bărbat locuiește cu mai mult de o soție) cu șase luni de închisoare și cu o amendă de 300 de dolari. În anul 1887, Congresul a aprobat legea Edmunds-Tucker pentru a pedepsi și Biserica, nu doar pe membrii acesteia. Legea a dizolvat corporația Bisericii și dicta ca proprietățile Bisericii care valorau mai mult de 50.000 de dolari să fie cedate guvernului.

Această opoziție a guvernului a întărit hotărârea sfinților de a se opune unor legi pe care ei le considerau nedrepte. Bărbații care practicau poligamia s-au ascuns, uneori timp de mai mulți ani, mutându-se dintr-o casă în alta și stând la prieteni și rude. Alții și-au schimbat numele și s-au mutat în alte zone din sudul statului Utah, în Arizona, în Canada și în Mexic.⁷ Mulți au scăpat de acuzări; mulți alții, când au fost arestați, au pledat vinovați și au acceptat amenzile și închisoarea.

Această campanie împotriva poligamiei a creat mari probleme în comunitățile mormone. Plecarea soților a lăsat soțiile și copiii să aibă grijă de ferme și afaceri, ducând la scăderea veniturilor și permițând recesiunii economice să apară. Campania a pus, de asemenea, la încercare familiile. Noile soții pluraliste au trebuit să trăiască departe de soții lor, căsătoriile lor secrete fiind cunoscute doar de câteva persoane. Femeile însărcinate alegeau deseori să se ascundă, uneori în locuri îndepărtate, în loc să riște să primească o citație pentru a depune mărturie la tribunal împotriva soților lor. Copiii trăiau cu teama că familiile lor aveau să fie despărțite sau că ei aveau să fie forțați să depună mărturie împotriva părinților lor. Unii copii s-au ascuns și au trăit folosind alte nume.⁸

În pofida nenumăratelor dificultăți, mulți sfinți din zilele din urmă erau convinși că această campanie împotriva poligamiei era utilă pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu. Ei au depus mărturie că Dumnezeu îi făcea pe oamenii Săi de legământ să fie umili și îi purifica așa cum făcuse în alte perioade. Myron Tanner, un episcop din Provo, Utah, a simțit că „mâna opresiunii, îndreptată asupra părinților, face mai mult să-i convingă pe copiii noștri despre adevărul mormonismului decât orice altceva”⁹. Încarcerarea „de dragul conștiinței” s-a dovedit a avea efect edificator pentru mulți. George Q. Cannon, un consilier din Prima Președinție, a ieșit întinerit după cele cinci luni petrecute în penitenciarul Utah. El a scris: „Celula mea părea un loc ceresc și am simțit că îngeri au fost acolo”¹⁰.

Biserica a terminat și a dedicat două temple în timpul campaniei împotriva poligamiei, o realizare remarcabilă.¹¹ Dar, pe măsură ce presiunea din partea guvernului federal s-a intensificat, multe aspecte esențiale ale guvernării Bisericii au fost limitate și nesupunerea față de lege părea să nu fie o soluție pe termen lung. Între anii 1885 și 1889, majoritatea apostolilor și președinților de țăruși se ascundeau sau erau în pușcărie. După ce agenții federali au început să confiște proprietățile Bisericii în temeiul legii Edmunds-Tucker, gestionarea Bisericii a devenit tot mai dificilă.¹²

După două decenii în care au căutat să negocieze o schimbare a legii sau să evite consecințele dezastruoase, conducătorii Bisericii au început să cerceteze și alte moduri de a reacționa. În anul 1885 și anul 1886, ei au întemeiat așezări în Mexic și Canada, care se aflau în afara jurisdicției legii Statelor Unite, în care familiile poligame puteau trăi în pace. Sperând că adoptarea unei poziții moderate avea să ducă la o reducere a ostilităților, conducătorii Bisericii i-au sfătuit pe soții care practicau căsătoria pluralistă să trăiască public doar cu una dintre soțiile lor și au recomandat ca porunca căsătoriei pluraliste să nu fie propovăduită public. În anul 1889, autoritățile Bisericii au interzis înfăptuirea de noi căsătorii pluraliste în Utah.¹³

Conducătorii Bisericii au căutat îndrumare de la Domnul prin intermediul rugăciunii și s-au străduit să înțeleagă ce ar trebui să facă. Atât președintele John Taylor, cât și președintele Wilford Woodruff au simțit că Domnul îi îndruma să-și mențină poziția și să nu renunțe la practicarea căsătoriei pluraliste.¹⁴

Această inspirație a venit într-un moment în care calea pentru a repara lucrurile din punct de vedere legal încă era deschisă. Ultima cale de a face acest lucru a încetat să mai fie disponibilă în mai 1890, în momentul în care Curtea Supremă a Statelor Unite a susținut constituționalitatea legii Edmunds-Tucker, permițând continuarea confiscării proprietăților Bisericii. Președintele Woodruff a văzut că templele Bisericii și rânduielile înfăptuite acolo erau în pericol. Împovărat de această amenințare, el s-a rugat intens în legătură cu această problemă. Mai târziu, făcând referire la căsătoria pluralistă, el a spus: „Domnul mi-a arătat prin viziune și revelație exact ceea ce se va întâmpla, dacă nu vom opri această practică. Niciun templu nu ar mai fi în mâinile noastre”. Dumnezeu „mi-a spus exact ce să fac și ce s-ar întâmpla dacă nu am face acest lucru întocmai”¹⁵.

În data de 25 septembrie 1890, președintele Woodruff a scris în jurnalul său că se afla „sub necesitatea de a acționa pentru salvarea temporală a Bisericii”. El a declarat: „După ce m-am rugat Domnului simțindu-mă inspirat de Spiritul Său, am scris… [o] declarație”¹⁶. Această declarație, publicată acum în Doctrină și legăminte sub numele de Declarația oficială ‒ 1, a fost făcută publică pe 25 septembrie și a devenit cunoscută sub numele de Manifestul.¹⁷

Manifestul a fost formulat cu grijă pentru a soluționa conflictul imediat cu guvernul Statelor Unite. Președintele Woodruff a spus: „Nu predicăm poligamia sau căsătoria pluralistă și nici nu permitem vreunei persoane să o practice. Deoarece Congresul a validat legi care interzic căsătoriile pluraliste, legi care au fost declarate constituționale de către Curtea Supremă, declar, prin prezenta, intenția mea de a mă supune acestor legi și de a folosi influența mea față de membrii Bisericii asupra căreia prezidez pentru ca ei să facă la fel”¹⁸.

Membrii Cvorumului celor Doisprezece au reacționat în mod diferit la Manifest. Franklin D. Richards a fost sigur că era „lucrarea Domnului”. Francis M. Lyman a spus că el „a susținut Manifestul pe deplin când l-a auzit prima dată”¹⁹. Nu toți membrii Cvorumului celor Doisprezece au acceptat documentul imediat. John W. Taylor a spus că el „nu a avut un sentiment bun despre acesta” la început.²⁰ John Henry Smith a admis în mod sincer că „Manifestul i-a afectat sentimentele foarte mult” și că încă era „cumva nesigur” în privința acestuia.²¹ Totuși, într-o săptămână, toți membrii Celor Doisprezece au votat să susțină Manifestul.

Manifestul a fost prezentat în mod oficial Bisericii în cadrul conferinței generale bianuale care s-a desfășurat în Tabernacolul Salt Lake în luna octombrie a anului 1890. În ziua de luni, 6 octombrie, Orson F. Whitney, un episcop din orașul Salt Lake, a stat la pupitru și a citit Articolele de credință, care includeau fraza că sfinții din zilele din urmă cred în faptul de „[a se supune], [a onora] și [a susține] legea”. Aceste articole au fost susținute prin ridicarea mâinii. Apoi, Whitney a citit Manifestul și Lorenzo Snow, președintele Cvorumului celor Doisprezece, a propus ca documentul să fie acceptat ca „document oficial și cu efect de lege”. Apoi, membrii prezenți la adunare au fost rugați să voteze acest lucru. Publicația Deseret News a raportat că votul a fost „unanim”; majoritatea au votat pentru, deși unele persoane s-au abținut de la vot.²²

Membrii sfinți din zilele din urmă au acceptat Manifestul având tot felul de rețineri. Mulți nu erau pregătiți să înceteze practicarea căsătoriei pluraliste. Președinta generală a Societății de Alinare, Zina D. H. Young, a scris în jurnalul ei în ziua în care Manifestul a fost prezentat membrilor Bisericii descriind foarte bine neliniștea din acel moment: „Astăzi, inimile tuturor au fost încercate, dar au privit spre Dumnezeu și s-au supus”²³. Manifestul a însemnat nesiguranță în ceea ce privește viitorul unor relații. Eugenia Washburn Larsen, temându-se de ce e mai rău, a spus că a simțit „un întuneric profund” când și-a imaginat că ea și alte soții și copiii vor fi „îndepărtați” de soți.²⁴ Totuși, alte soții din cadrul căsătoriilor pluraliste au reacționat la Manifest exprimând o „mare ușurare”.²⁵

Sfinții din zilele din urmă cred că Domnul Își revelează voia „rând după rând; puțin aici, puțin acolo”²⁶. Membrii Bisericii care trăiau în anul 1890 credeau, în mare parte, că Manifestul reprezenta „lucrarea Domnului”, după cum a spus Franklin D. Richards. Dar nu toate implicațiile Manifestului au fost evidente la început; conținutul lui trebuia dus la îndeplinire și autoritățile aveau opinii diferite despre cum să procedeze mai bine. Apostolul Herber J. Grant a explicat: „Am ajuns treptat în situația actuală”²⁷. În timp și datorită efortului de a primi revelație continuă, membrii Bisericii au văzut „treptat” cum să continue punerea în practică a Manifestului.

La început, mulți conducători ai Bisericii au crezut că Manifestul doar „suspenda” căsătoria pluralistă pentru o perioadă nedeterminată.²⁸ Deoarece au trăit practicând căsătoria pluralistă, au propovăduit-o și au suferit pentru aceasta atât de mult timp, era dificil să-și imagineze o lume fără această practică. George Q. Cannon, un consilier din Prima Președinție, a asemănat Manifestul cu amânarea pe care Domnul a oferit-o privind porunca de a construi temple în Missouri în anii 1830, după ce sfinții au fost dați afară din stat. Într-o predică pe care a rostit-o imediat după ce Manifestul a fost susținut în cadrul conferinței generale, Cannon a citat un fragment din scripturi în care Domnul îi scuză pe cei care caută cu sârguință să îndeplinească o poruncă de la El, dar sunt împiedicați de dușmanii lor: „Iată, era necesar ca Eu să nu mai cer lucrarea mâinilor acelor fii ai oamenilor, ci să accept ofrandele lor”²⁹.

Cu toate acestea, multe probleme practice trebuiau rezolvate. Manifestul nu spunea ce ar fi trebuit să facă familiile pluraliste existente. Din proprie inițiativă, câteva cupluri s-au despărțit sau au divorțat ca urmare a anunțării Manifestului; alți soți au încetat să locuiască cu toate soțiile, în afară de una, dar au continuat să ofere sprijin financiar și emoțional tuturor care depindeau de ei.³⁰ În adunările cu ușile închise ale conducătorilor locali, Prima Președinție i-a condamnat pe bărbații care și-au părăsit soțiile folosind Manifestul ca scuză. Președintele Woodruff le-a spus bărbaților: „Eu nu am promis, nu puteam să promit și nu am vrut să promit că ar trebui să vă părăsiți soțiile și copiii. Nu puteți face acest lucru cu onoare”³¹.

Crezând că legămintele pe care le-au făcut cu Dumnezeu și soțiile lor trebuiau să fie onorate mai presus de orice lucru, mulți soți, inclusiv conducătorii Bisericii, au continuat să locuiască împreună cu soțiile lor din cadrul căsătoriilor pluraliste și să aibă copii cu acestea chiar și în secolul al XX-lea.³² Continuarea coabitării a expus aceste cupluri la pericolul urmăririi penale, așa cum erau expuși înainte de publicarea Manifestului. Dar aceste amenințări au scăzut considerabil după 1890. Manifestul a marcat începutul unei noi relații cu guvernul și cu națiunea: persecuția persoanelor care practicau poligamia a scăzut, soțiile din cadrul căsătoriilor pluraliste nu s-au mai ascuns și și-au asumat numele obținut după căsătorie și soții au interacționat mai liber cu membrii familiei lor, mai ales după ce președintele Statelor Unite, Benjamin Harrison a acordat o amnistie generală mormonilor poligami în anul 1893.³³ După trei ani, Utah a devenit un stat a cărui constituție interzicea poligamia.

Manifestul declara intenția președintelui Woodruff de a se supune legilor Statelor Unite. Nu spunea nimic de legile altor țări. Încă de la înființarea coloniilor din Mexic și Canada, conducătorii Bisericii au oficiat căsătorii pluraliste în aceste țări și astfel de căsătorii au continuat să aibă loc în mod discret și după luna octombrie a anului 1890.³⁴ De regulă, aceste căsătorii nu erau încurajate de conducătorii Bisericii și erau dificil de aprobat. Unul dintre soți sau ambii care acceptau să aibă o asemenea uniune, trebuia, de obicei, să fie de acord să rămână în Canada sau Mexic. În situații excepționale, un număr mic de căsătorii pluraliste au fost înfăptuite în Statele Unite între anii 1890 și 1904, deși este neclar dacă acestea au primit autorizația de a fi înfăptuite în Statele Unite.³⁵

Numărul precis al noilor căsătorii pluraliste înfăptuite în acești ani în interiorul și exteriorul Statelor Unite nu este cunoscut. De obicei, înregistrările privind pecetluirile care s-au păstrat în această perioadă nu indică dacă o pecetluire era monogamă sau pluralistă, ceea ce face ca o numărătoare exhaustivă să fie dificilă. Totuși, o evaluare aproximativă poate fi făcută ținând cont de un registru cronologic al căsătoriilor și pecetluirilor ținut de scribii Bisericii. Între sfârșitul anilor 1880 și începutul anilor 1900, într-o perioadă în care erau puține temple și durata călătoriei până la acestea era lungă și grea, cuplurilor de sfinți din zilele din urmă care trăiau departe de temple li se permiteau să fie pecetluite în afara acestora.

Registrul „căsătoriilor și pecetluirilor înfăptuite în afara templului”, care nu este complet, enumeră 315 căsătorii înfăptuite între 17 octombrie 1890 și 8 septembrie 1903.³⁶ Dintre cele 315 căsătorii consemnate în registru, cercetările arată că 25 dintre acestea (7.9%) erau căsătorii pluraliste și 290 erau căsătorii monogame (92.1%). Aproape toate căsătoriile monogame consemnate au fost înfăptuite în Arizona sau Mexic. Dintre cele 25 de căsătorii pluraliste, 18 au avut loc în Mexic, 3 în Arizona, 2 în Utah și una în Colorado și una pe o barcă în Oceanul Pacific. Per total, înregistrarea arată că practicarea căsătoriei pluraliste scădea în număr și că toți conducătorii Bisericii se supuneau, cu conștiința împăcată, condițiilor Manifestului așa cum le înțelegeau.³⁷

Modul exact prin care aceste căsătorii au fost aprobate rămâne neclar. Pentru o vreme, căsătoriile pluraliste de după anunțarea Manifestului necesitau aprobarea unui membru al Primei Președinții. Totuși, nu există dovezi concrete că deciziile erau luate în întregime de Prima Președinție; președintele Woodruff, de exemplu, îi dădea, de obicei, cererile pentru permiterea înfăptuirii de noi căsătorii pluraliste președintelui Cannon, ca acesta să le ia în considerare.³⁸ Până la sfârșitul anilor 1890, cel puțin unii dintre bărbații care aveau autoritatea de a înfăptui pecetluiri se considerau aparent liberi să accepte sau să respingă cererile la discreția lor, fără să țină seama de Prima Președinție. De exemplu, apostolul Herber J. Grant a raportat că, în timp ce vizita așezările mormone din Mexic în anul 1900, a primit 10 cereri într-o singură zi pentru înfăptuirea de căsătorii pluraliste. El le-a refuzat pe toate. El i-a spus unui prieten: „Mărturisesc că mereu a fost împotriva firii mele să încalc în orice fel documente [adică Manifestul] de acest fel”³⁹.

La început, înfăptuirea unor noi căsătorii pluraliste după publicarea Manifestului a fost un lucru necunoscut oamenilor din afara Bisericii. Când s-a aflat, aceste căsătorii i-au preocupat pe mulți americani, mai ales după ce președintele George Q. Cannon a afirmat, într-un interviu din anul 1899, dat publicației New York Herald, că noi căsătorii pluraliste ar putea fi înfăptuite în Canada și Mexic.⁴⁰ După alegerea în Congresul Statelor Unite a lui B. H. Roberts, un membru al Primului Consiliu al Celor Șaptezeci, s-a aflat că acesta avea trei soții, cu una dintre acestea căsătorindu-se după publicarea Manifestului. O petiție pe care au semnat-o 7 milioane de oameni cerea ca Roberts să nu fie acceptat. Congresul s-a conformat și lui Roberts nu i s-a permis să-și ocupe funcția.⁴¹

Excluderea lui B. H. Roberts a dus la o reînnoire a criticii aduse practicilor maritale mormone. Președintele Bisericii, Lorenzo Snow, a emis o declarație în care clarifica faptul că înfăptuirea de noi căsătorii pluraliste a încetat în Biserică și că Manifestul se aplică peste tot în lume, sfat pe care el l-a repetat în privat. Chiar și așa, un număr mic de noi căsătorii pluraliste au continuat să fie înfăptuite, probabil fără cunoștința președintelui Snow sau aprobarea sa. După ce Joseph F. Smith a devenit președintele Bisericii în anul 1901, un număr mic de noi căsătorii pluraliste au fost, de asemenea, înfăptuite de-a lungul primilor ani ai conducerii sale.⁴²

Rolul Bisericii în aceste căsătorii a devenit un subiect public foarte dezbătut după ce Reed Smoot, un apostol, a fost ales în Senatul Statelor Unite în anul 1903. Deși Smoot practica monogamia, faptul că era apostol a dus la criticarea loialității sale față de țară. Cum putea Smoot să respecte atât legile Bisericii, ai căror oficianți au înfăptuit, au consimțit sau au participat la înfăptuirea de noi căsătorii pluraliste, cât și legile țării, care au făcut ilegală căsătoria pluralistă? Timp de patru ani, legislatorii au dezbătut această întrebare în dezbateri publice.

Senatul a chemat mulți oameni să depună mărturie. Președintele Bisericii, Joseph F. Smith, a fost chemat să depună mărturie în camera Senatului în luna martie a anului 1904. Când a fost întrebat, el a apărat relațiile sale de familie, spunând comitetului că a continuat să locuiască cu soțiile sale și să aibă copii cu acestea și după 1890. El a spus că ar fi un lucru dezonorabil să încalce legămintele sacre pe care le făcuse cu soțiile sale și cu Dumnezeu. Când a fost întrebat despre noi căsătorii pluraliste care au fost înfăptuite după 1890, președintele Smith a făcut, cu grijă, distincția dintre acțiunile aprobate de Biserică și ratificate în consiliile și conferințele Bisericii și acțiunile întreprinse de anumiți membri ai Bisericii. El a depus mărturie: „De la emiterea Manifestului, nu a mai fost înfăptuită niciodată o căsătorie pluralistă prin consimțământul, permisiunea, cunoașterea și aprobarea Bisericii”⁴³

În acest cadru legal, președintele Smith a căutat să protejeze Biserica în timp ce rostea adevărul. Mărturia sa a transmis o deosebire pe care conducătorii Bisericii o înțeleseseră demult: Manifestul a retractat porunca divină ca Biserica, în mod colectiv, să susțină și să apere căsătoria pluralistă; până în acel moment, acesta nu interzisese persoanelor să continue să practice sau să înfăptuiască căsătorii pluraliste ca parte a conștiinței lor religioase.

Era momentul potrivit să se producă o schimbare a acestei înțelegeri. Majoritatea căsătoriilor mormone au fost mereu monogame și trecerea la practicarea monogamiei ca singura formă de căsătorie era în curs de realizare. În anul 1889, un bărbat care a practicat monogamia toată viața a fost chemat în Cvorumul celor Doisprezece; după anul 1897, fiecare nou apostol chemat în Cei Doisprezece, cu o excepție, era practicant al monogamiei în momentul în care a fost chemat .⁴⁴ Începând cu anul 1890, pe măsură ce conducătorii Bisericii au îndemnat membrii să rămână în locurile natale și să „clădească Sionul” în acele locuri în loc să emigreze în Utah, ca în anii precedenți, a devenit important pentru ei să se supună legilor care impuneau monogamia.

În timpul mărturiei sale din Senat, președintele Smith a promis în mod public că va clarifica poziția Bisericii privind căsătoria pluralistă. În cadrul conferinței generale din luna aprilie a anului 1904, președintele Smith a citit o declarație puternică, cunoscută ca Al Doilea Manifest, în care anunța ce pedepse vor primi cei care intră într-o căsătorie pluralistă: „Dacă orice oficiant sau membru al Bisericii își va asuma să oficializeze sau să intre într-o astfel de căsătorie, se va considera că el păcătuiește împotriva Bisericii și va fi pasibil să suporte rigorile legilor și reglementărilor și să fie excomunicat”.⁴⁵ Această declarație fusese aprobată de consiliile de conducere ale Bisericii și a fost susținută în unanimitate în cadrul conferinței ca fiind document oficial și cu efect de lege în Biserică.⁴⁶

Al Doilea Manifest a fost un punct de cotitură. Pentru prima dată, membrii Bisericii au fost anunțați că noile căsătorii pluraliste nu erau aprobate de Dumnezeu și de Biserică. Al Doilea Manifest a extins atribuțiile și conținutul primului. Vârstnicul Francis M. Lyman, președintele Cvorumului celor Doisprezece, a explicat: „Când [Manifestul] a fost publicat, sfinții au fost, pur și simplu, înștiințați că nu mai trebuie să intre în căsătorii pluraliste, dar acțiunea întreprinsă în cadrul conferinței desfășurate în orașul Salt Lake, în data de 6 aprilie 1904, [Al Doilea Manifest] le-a interzis oamenilor să practice căsătoria pluralistă”⁴⁷.

Conducătorii Bisericii au acționat pentru a comunica importanța acestei declarații conducătorilor și membrilor de peste tot. Îndrumat de Prima Președinție, președintele Lyman a trimis scrisori fiecărui membru al Cvorumului celor Doisprezece, înștiințându-i că Al Doilea Manifest avea să fie „aplicat cu strictețe”⁴⁸. Contrar îndrumării, doi apostoli, John W. Taylor și Matthias F. Cowley, au continuat să înfăptuiască noi căsătorii pluraliste și să le încurajeze după publicarea celui de Al Doilea Manifest. În cele din urmă, ei au fost eliberați din chemarea lor din cadrul cvorumului.⁴⁹ Taylor a fost, mai târziu, excomunicat din Biserică după ce a insistat că era dreptul lui să continue să înfăptuiască noi căsătorii pluraliste. Lui Cowley i s-a restricționat exercitarea preoției și, mai târziu, a admis că „greșise complet”⁵⁰.

Câteva cupluri care au intrat în căsătorii pluraliste între anii 1890 și 1904 s-au despărțit după publicarea celui de Al Doilea Manifest, dar multe altele au locuit împreună până în anul 1930 și după aceea.⁵¹ Membrii Bisericii care au respins Al Doilea Manifest și au continuat să susțină în mod public căsătoria pluralistă sau să înfăptuiască noi căsătorii pluraliste au fost chemați în consilii disciplinare ale Bisericii. Unii dintre cei care au fost excomunicați s-au adunat în mișcări independente și sunt, uneori, numiți fundamentaliști. Aceste grupuri nu sunt afiliate sau susținute de Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Din perioada conducerii lui Joseph F. Smith, președinții Bisericii au subliniat, în mod repetat, faptul că Biserica și membrii ei nu mai sunt autorizați să practice căsătoria pluralistă și au accentuat sinceritatea cuvintelor lor îndemnându-i pe conducătorii locali să-i aducă pe membrii care nu se supun acestei legi în fața consiliilor disciplinare ale Bisericii.

Căsătoria dintre un bărbat și o femeie reprezintă standardul lui Dumnezeu în ceea ce privește căsătoria, exceptând cazul în care El declară altceva, ceea ce a făcut prin intermediul profetului Său, Joseph Smith. Manifestul a marcat începutul întoarcerii la monogamie, care este standardul Bisericii astăzi.⁵² Vorbind în cadrul conferinței generale la scurt timp după ce Manifestul a fost publicat, președintele George Q. Cannon a cugetat asupra procesului revelației prin care a fost primit Manifestul spunând: „Președinția Bisericii trebuie să meargă așa cum mergeți dumneavoastră. Trebuie să pășească așa cum pășiți dumneavoastră. Trebuie să se bizuie pe revelațiile lui Dumnezeu pe măsură ce le primește. Aceasta nu poate vedea sfârșitul de la început, așa cum poate Domnul”. Referindu-se la membrii Primei Președinții, Cannon a spus: „Tot ce putem face este să căutăm să cunoaștem gândul și voia lui Dumnezeu și, atunci când acestea ne sunt revelate, nu avem altă opțiune decât să facem ceea ce Dumnezeu ne arată și să ne încredem în El, deși aceasta ar putea să fie în contradicție cu toate sentimentele pe care le-am avut anterior”⁵³.