Căderea

Ca urmaşi ai lui Adam şi ai Evei, noi moştenim o stare de cădere în timpul vieţii muritoare (vezi Alma 42:5–9, 14). Noi suntem separaţi de prezenţa Domnului şi supuşi morţii fizice. De asemenea, suntem plasaţi într-o stare de opoziţie, în care suntem încercaţi de greutăţile vieţii şi de ispitele adversarului (vezi 2 Nefi 2:11–14; D&L 29:39; Moise 6:48–49).

În această stare de cădere, se dă o luptă în noi înşine. Noi suntem copii de spirit ai lui Dumnezeu, cu potenţialul de a fi „părtaşi firii dumnezeieşti“ (2 Petru 1:4). Totuşi, „noi suntem nevrednici în faţa [lui Dumnezeu]; din cauza căderii, firile noastre au devenit rele fără întrerupere“ (Eter 3:2). Trebuie să ne străduim permanent să depăşim pasiunile şi dorinţele păcătoase.

Repetând cuvintele unui înger, regele Beniamin a spus: „Omul prin firea lui este un duşman al lui Dumnezeu şi a fost de la căderea lui Adam”. Regele Beniamin a avertizat că în această fire sau stare de cădere, fiecare om va fi un duşman al lui Dumnezeu pentru totdeauna „dacă el nu se supune chemărilor Spiritului Sfânt şi înlătură omul firesc şi devine un sfânt prin ispăşirea lui Hristos Domnul şi devine ca un copil, ascultător, blând, umil, răbdător, plin de dragoste, dornic să se supună tuturor lucrurilor pe care Domnul are grijă să i le trimită, tot aşa cum un copil se supune tatălui său“ (Mosia 3:19).

Căderea face parte integrantă din planul salvării al Tatălui Ceresc (vezi 2 Nefi 2:15–16; 9:6). Aceasta are o dublă direcţie – în jos şi totuşi înainte. Pe lângă faptul că a adus moartea fizică şi spirituală, ea ne-a dat prilejul de a ne naşte pe pământ, a învăţa şi a progresa. Prin exercitarea dreaptă a libertăţii de a alege şi pocăinţă sinceră când păcătuim, putem veni la Hristos şi, prin ispăşirea Sa, ne putem pregăti să primim darul vieţii veşnice. Profetul Lehi a spus:

„Dacă Adam n-ar fi păcătuit, nu ar fi căzut, ci ar fi rămas în grădina Edenului. Iar toate lucrurile care au fost create ar fi rămas în aceeaşi stare în care au fost, după ce au fost create; şi ele ar fi rămas aşa în vecii vecilor şi nu ar fi avut nici un scop.

„Şi [Adam şi Eva] nu ar fi avut copii; prin urmare, ar fi rămas într-o stare de nevinovăţie, neavând nici o bucurie, întrucât ei n-ar fi cunoscut nici o suferinţă; nefăcând nici un bine, căci nu cunoşteau păcatul.

Dar iată, toate lucrurile au fost făcute potrivit înţelepciunii Aceluia care cunoaşte toate lucrurile.

Adam a căzut, ca oamenii să poată fi; iar oamenii sunt ca să poată avea bucurie.

Iar Mesia vine la timpul potrivit, pentru ca El să poată mântui pe copiii oamenilor de la cădere“ (2 Nefi 2:22–26; vezi, de asemenea, versetele 19–21, 27).

Adam şi Eva şi-au exprimat recunoştinţa pentru binecuvântările care au venit ca urmare a căderii:

„Adam L-a preamărit pe Dumnezeu şi a fost plin şi a început să profetizeze cu privire la toate familiile de pe pământ, spunând: Binecuvântat fie numele lui Dumnezeu, pentru că, datorită încălcării mele, ochii mei s-au deschis şi în viaţa aceasta voi avea bucurii şi, din nou, Îl voi vedea pe Dumnezeu în carne.

Şi Eva, nevasta lui, a auzit toate aceste lucruri şi a fost fericită, spunând: Dacă n-ar fi fost încălcarea noastră, niciodată nu am fi avut seminţie şi niciodată nu am fi cunoscut binele şi răul, şi bucuria mântuirii noastre, şi viaţa veşnică pe care Dumnezeu o dă tuturor supuşilor“ (Moise 5:10–11).

Din cauza căderii noastre, a firii noastre muritoare şi a păcatelor individuale, singura noastră speranţă este în Isus Hristos şi în planul mântuirii.

Prin ispăşirea lui Isus Hristos, întreaga lume va fi mântuită de la efectele căderii. Noi vom fi înviaţi şi vom fi duşi înapoi în prezenţa Domnului pentru a fi judecaţi (vezi 2 Nefi 2:5–10; Alma 11:42–45; Helaman 14:15–17).

Pe lângă mântuirea noastră de efectele universale ale căderii, Salvatorul ne poate mântui de propriile noastre păcate. În starea noastră de cădere, noi păcătuim şi ne depărtăm de Domnul, aducând asupra noastră moartea spirituală. Aşa cum a spus apostolul Pavel: „Toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23). Dacă rămânem la păcatele noastre, nu putem locui în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că „nici un lucru care nu este curat nu poate locui… în prezenţa Sa“ (Moise 6:57). Din fericire, ispăşirea „face ca să aibă loc condiţia pocăinţei“ (Helaman 14:18), făcând posibil ca noi să primim iertarea pentru păcatele noastre şi să locuim în prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna. Alma ne-a spus: „A existat un spaţiu oferit omului, în care el se poate pocăi; de aceea, această viaţă a devenit o stare de încercare; un timp de pregătire pentru a-L întâlni pe Dumnezeu; un timp de pregătire pentru acea stare fără de sfârşit despre care noi am vorbit, care vine după învierea morţilor“ (Alma 12:24).

Aşa cum nu dorim cu adevărat hrană până când nu ne este foame, noi nu vom dori cu adevărat salvarea veşnică până când nu vom recunoaşte că avem nevoie de Salvator. Această recunoaştere vine pe măsură ce înţelegerea noastră despre cădere va creşte. Aşa cum a propovăduit profetul Lehi: „Toată omenirea era într-o stare de pierzanie şi decădere şi aşa ar fi pentru totdeauna, dacă nu ar avea nădejde în acest Mântuitor“ (1 Nefi 10:6).

Referinţe suplimentare: Genesa 3; Mormon 9:12–14; Moise 4

Vezi, de asemenea, Libertatea de a alege, Ispăşirea lui Isus Hristos, Păcatul originar, Planul salvării, Păcatul