Trăiți în acord cu Evanghelia fără tragere de inimă?
Atitudinea noastră față de responsabilitățile noastre în Biserică contează cu adevărat.
„Trebuie să fac asta?”
V-ați gândit vreodată astfel? Mie mi-a trecut prin minte de multe ori. Și mi-am dat seama că un astfel de gând aparent neînsemnat este un indicator important al atitudinii mele. Bineînțeles, cu toții putem întinde o mână de ajutor și sluji altora, putem accepta și ne putem îndeplini chemările în Biserică și putem participa la adunările noastre din cadrul Bisericii. Făcute chiar și fără tragere de inimă, aceste lucruri pot aduce o schimbare în viețile noastre. Dar oare această atitudine limitează posibilitatea ca Dumnezeu să vă folosească? Oare limitează posibilitatea ca Dumnezeu să vă schimbe? Pentru mine, cred că o face.
Această idee mă face să mă gândesc la Laman și Lemuel, care, într-adevăr, au părăsit Ierusalimul, s-au întors pentru plăci, au ajutat la construirea corabiei, s-au supus câtorva lucruri – dar au făcut aceste lucruri plângându-se și fără tragere de inimă. Ei n-au permis ca experiențele lor să îi schimbe în bine. În schimb, au cârtit mereu și au avut atitudini negative în orice împrejurări se aflau. După ce mi-am dat seama de acest lucru, știu că nu vreau să fiu un Laman sau un Lemuel.
Gândiți-vă un moment la motivele din spatele acțiunilor voastre. Întindeți o mână de ajutor altora concentrându-vă asupra binecuvântărilor pregătite pentru voi? Sau întindeți o mână de ajutor altora pentru că vreți în mod sincer să le împărtășiți lumină și dragoste? Faceți tot ceea ce vi se solicită în chemarea voastră pentru că asta se așteaptă de la voi? Sau o faceți pentru că vrei să slujiți Domnului și celor din jurul vostru?
Acesta este felul de întrebări pe care încerc să mi le adresez din când în când. Fac tot ce pot pentru a trăi cu intenție adevărată asemenea unui ucenic adevărat al lui Hristos? Sau fac acest lucru fără tragere de inimă? Cred că episcopul Gérald Caussé, episcop care prezidează, a spus-o cel mai bine: „Trăim respectând principiile Evangheliei sau suntem ocupați doar de îndeplinirea sarcinilor în Biserică?” („Biserica este reprezentată de oameni”, Liahona, mai 2018, p. 112).
Activ versus ocupat
Pentru mine, când sunt doar „ocupată” în Biserică, indiferența se strecoară în mintea mea. Această indiferență poate fi rezultatul unei atitudini lipsite de entuziasm sau chiar al faptului că permit ca, în programul meu, responsabilitățile mai puțin importante să se amestece cu altele care chiar contează. Această indiferență se strecoară când mă aflu la adunarea de împărtășanie și nu sunt atentă, când îmi spun seara rugăciunea și mintea mea rătăcește spre alte lucruri, când mă uit rapid prin scripturi fără să meditez cu privire la ele, sau când dau o mână de ajutor cuiva doar pentru a spune că am făcut-o, în loc să încerc, în mod sincer, să-i fiu prietenă.
Uneori, simt frustrare când nu văd niciun progres în viața mea – când sunt pur și simplu indiferentă și „ocupată” în Evanghelie – iar aceste sentimente persistă până când îmi dau seama care este problema. Uneori trebuie să mă opresc, să mă reconectez și să mă întreb: „Acord acestei chemări sau acestei persoane ori acestei rugăciuni sau acestor versete toată atenția mea acum?”.
Când primesc brusc o astfel de revelație, atunci se produce o schimbare în viața mea. Când mă rog cu adevărat să-i văd pe alții în felul în care îi vede Tatăl Ceresc, când mă rog pentru ocazii de a sluji, când mă rog pentru îndrumare în chemarea mea, în cariera mea și în viața mea de zi cu zi și, cel mai important, când acționez în acord cu îndemnurile pe care El mi le dă, când acțiunile mele reflectă dorința mea interioară de a deveni mai bună – atunci sunt activă în Evanghelie. Atunci simt o schimbare adevărată în atitudinea mea, în inima mea și în sufletul meu. Atunci văd cum se produc lucruri miraculoase. Atunci simt cum adevărata fericire pătrunde în viața mea. Atunci încerc cu adevărat să mă schimb în mai bine.
Fapte versus sentimente
Cred că noi, toți, ne putem aminti câteva momente din viața noastră când faptele noastre au fost nobile, dar sentimentele din spatele lor nu au fost atât de nobile. Uneori, trăim într-adevăr într-un ritm alert, uneori nu vom fi pe deplin fericiți în împrejurările noastre, iar uneori lucrurile nu vor fi așa cum ne dorim să fie. Nu suntem perfecți, dar, dacă Îl rugăm pe Tatăl Ceresc să ne ajute să facem din toată inima lucrurile care ni se cer să le facem, care sunt uneori dificile și solicitante, putem învăța să le facem într-o manieră mai asemănătoare celei a lui Hristos.
Îmi amintesc momente când am acceptat cu ezitare să particip la un proiect de slujire, ca, mai târziu, inima mea să se schimbe și să se înmoaie după acea experiență. Sau când am acceptat o chemare și m-am plâns că îmi ocupa prea mult timp, doar ca să izbucnesc în lacrimi, plăcute și dureroase în același timp, când am fost eliberată, deoarece ajunsesem să îndrăgesc acea chemare.
Putem împărtăși lumină, ne putem îndeplini responsabilitățile și putem primi răspunsuri la rugăciunile noastre în modul cel mai eficient atunci când inimile noastre sunt acolo unde trebuie. Dacă ne facem timp să ne analizăm atitudinea și intențiile din spatele acțiunilor noastre și facem tot ce putem „cu inima sinceră [și] cu intenție adevărată” (Moroni 10:4), vom putea să recunoaștem mai bine îndrumarea Tatălui Ceresc, să găsim o mai mare bucurie și să aducem o și mai mare schimbare în viețile noastre și în viețile altora.