Alegerea: a fi o artistă foarte bună sau o mamă foarte bună?
Toată lumea îmi spunea că era imposibil să fiu bună la amândouă. Dar oare era?
Îmi aduc aminte de sentimentul neplăcut pe care l-am avut când am învățat în facultate despre viețile marilor artiști. Părea că cei cu adevărat memorabili și remarcabili deveniseră artiști foarte buni neglijându-și familia și sănătatea mintală. În dimineața de Crăciun, artiștii foarte buni pictau în timp ce copiii lor deschideau cadouri. Unul a fost căsătorit de șase ori. Altul și-a tăiat urechea și a trimis-o celor dragi lui. Iar altul chiar a ucis pe cineva! Am început să mă întreb dacă era posibil să devin o artistă foarte bună și o mamă foarte bună (păstrându-mi în același timp sănătatea mintală).
Profesorii pe care i-am avut ne-au învățat că, dacă voiam cu adevărat să devenim foarte buni, trebuia să facem sacrificii în acest sens. Trebuia să muncim mai din greu decât toți ceilalți. Trebuia să punem arta pe primul loc în viețile noastre. În minte, aveam deseori întrebarea: „Dar dacă un artist ținea poruncile, punea lucrurile cele mai importante pe primul loc și avea Spiritul Domnului să-i îndrume munca, nu putea acesta să devină la fel de bun și chiar și mai bun?”. Am avut această întrebare pe toată perioada studiilor mele.
Când soțul meu și cum mine am absolvit facultatea, eram căsătoriți deja de un an. Vârstnicul Russell M. Nelson (pe atunci, era membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli) a venit să ne vorbească în cadrul ceremoniei de absolvire. A urmat un prânz privat la care au fost invitați doar 16 absolvenți. Fără să ne așteptăm, atât soțul meu, cât și eu am fost selectați să fim acolo. Apoi, a început o sesiune de întrebări și răspunsuri. Mi-am ridicat mâna, l-am privit pe vârstnicul Nelson în ochi și mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la faptul de a fi atât artistă, cât și mamă. Lucrasem din greu în facultate pentru a-mi îmbunătăți talentele și voiam să continui să lucrez din greu și să mă dezvolt, dar am știut, de asemenea, că rolul de mamă căpăta prioritate. Exista vreo cale să le fac pe amândouă? Ochii vârstnicului Nelson au strălucit când a răspuns: „Absolut!”. M-a încurajat să-mi îmbunătățesc talentele și să mă rog Tatălui Ceresc pentru ajutorul de a ști cum să le fac pe amândouă și mi-a spus că, având ajutorul Său, voi putea face lucruri pe care le-aș fi crezut până atunci imposibile. Am prețuit acel sfat cu toată inima.
Dedicată scopurilor Sale
Soțul meu și cu mine avem acum patru copii. Am învățat să jonglăm cu multele responsabilități de părinți. La început, începeam aproape fiecare zi la ora 4:00 dimineața pentru a reuși să pictez ceva înainte să se trezească din somn copiii. Am încercat să pictez șase zile pe săptămână, chiar dacă în anumite zile pictam doar 30 de minute. Începeam fiecare sesiune de pictat cu o rugăciune, știind că nu puteam face foarte mult fără ajutorul Domnului. Mă rugam nu doar pentru a avea putere să pictez, ci și pentru a ști ce era cel mai important în acea zi și îmi luam angajamentul să pun scopurile Sale pe primul loc. Progresul era încet, dar constant.
Ajungem acum la 12 ani după ziua în care am absolvit. Treceam printr-un perioadă în care mă simțeam descurajată. Viața părea prea solicitantă. Rolul de mamă era mult mai dificil decât anticipasem. Plângeam în fața șevaletului meu, întrebându-mă dacă voi putea deveni vreodată artista foarte bună care visam să fiu. Am simțit îndemnul de a-mi lua vechiul jurnal de pe raft și să deschid la ceea ce scrisesem pe 30 aprilie 2006, ziua de după absolvirea mea. Uitasem complet experiența mea remarcabilă cu președintele Nelson! Cumva, furtunile vieții aproape mi-o smulseseră din memorie. Apoi, am dat cu ochii peste cuvintele profetului actual: „Absolut!”. Lacrimile mele s-au transformat în lacrimi de recunoștință în timp ce priveam în urmă la tot ce putusem realiza din acel moment și, de asemenea, am privit înainte cu speranță.
Făcând imposibilul
Câteva luni mai târziu, am primit un apel de la unul dintre graficienii revistei Ensign, întrebându-mă dacă putea folosi una dintre picturile mele pe coperta interioară a numărului din noiembrie 2018 dedicat Conferinței Generale din octombrie 2018. Am rămas fără cuvinte! Când eram mică, primul lucru pe care îl făceam mereu, când primeam revistele Bisericii, era să le răsfoiesc pentru a vedea picturile din ele. Acum, una din creațiile mele avea să fie acolo! Apoi, când mi-au spus că voiau să asocieze una dintre picturile mele cu acele cuvinte ale președintelui Nelson, am putut vedea mâna Domnului încurajându-mă să merg mai departe.
Mai am mult de mers în călătoria mea artistică, dar sunt atât de recunoscătoare pentru speranța pe care o are președintele Nelson în Domnul și în noi. Sunt recunoscătoare pentru optimismul său și încrederea sa. Știu că, pe măsură ce ne exercităm credința în Domnul, vom putea face lucruri mărețe, chiar lucruri pe care, la un moment dat, le-am crezut imposibile. „Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1:37).