Cartea lui Mormon și studiile ADN

Dovezile adunate până în prezent sugerează că cei mai mulți dintre indigenii americani au, în mare măsură, ADN asiatic.³ Oamenii de știință teoretizează că, într-o perioadă anterioară relatărilor din Cartea lui Mormon, un grup relativ mic de oameni a migrat din nord-estul Asiei către meleagurile americane pe o fâșie de pământ care lega Siberia de Alaska.⁴ Oamenii de știință spun că acești oameni s-au răspândit rapid și au populat America de Nord și America de Sud și au fost, cel mai probabil, principalii strămoși ai indienilor americani din zilele noastre.⁵

Cartea lui Mormon oferă puține informații directe despre contactul cultural dintre popoarele pe care le descrie și alte popoare care ar fi putut trăi în apropiere. Prin urmare, cei mai mulți dintre primii sfinți din zilele din urmă au presupus că cei din Orientul Apropiat sau din Asia de Vest, precum Iared, Lehi, Mulec și cei care i-au însoțit au fost primele sau cele mai mari sau chiar singurele grupuri care s-au stabilit pe meleagurile americane. Pe baza acestei presupuneri, criticii insistă că respectiva consemnare istorică din Cartea lui Mormon nu acceptă prezența unor alte mari popoare pe meleagurile americane și, prin urmare, ADN-ul din Orientul Apropiat ar trebui să fie ușor de identificat în rândul grupurilor indigenilor din zilele noastre.

Totuși, Cartea lui Mormon în sine nu afirmă că popoarele pe care le descrie au fost fie cele mai mari, fie singurele care au locuit pe pământurile pe care le ocupau. De fapt, indiciile culturale și demografice din textul ei indică prezența altor grupuri.⁶ În cadrul Conferinței Generale din luna aprilie a anului 1929, președintele Anthony W. Ivins, din Prima Președinție, a avertizat: „Trebuie să fim atenți la concluziile pe care le tragem. Cartea lui Mormon… nu ne spune că nu mai fusese nimeni aici înaintea lor [a popoarelor pe care le descrie]. Nu ne spune că nu au mai venit oameni după aceea”⁷.

Joseph Smith pare să fi fost deschis față de ideea migrării și a altora în afară de cei descriși în Cartea lui Mormon⁸ iar, de-a lungul ultimului secol, mulți conducători și erudiți sfinți din zilele din urmă au înțeles că relatarea din Cartea lui Mormon susține, în totalitate, prezența altor popoare stabilite acolo.⁹ Actualizarea din anul 2006 a introducerii Cărții lui Mormon reflectă această înțelegere afirmând că popoarele din Cartea lui Mormon au fost „printre strămoșii indienilor americani”¹⁰.

Nu se cunoaște nimic despre căsătorii și amestec genetic între popoarele din Cartea lui Mormon sau urmașii lor și ceilalți locuitori de pe meleagurile americane, deși anumite amestecuri sunt evidente, chiar și în perioada acoperită de textul cărții.¹¹ Ce pare clar este faptul că ADN-ul popoarelor din Cartea lui Mormon a reprezentat, probabil, doar o parte din tot ADN-ul de pe străvechile meleaguri americane. Faptul de a le găsi și de a le identifica astăzi fără echivoc ADN-ul ar putea însemna să cerem științei geneticii populațiilor mai mult decât poate oferi.

O recapitulare scurtă a principiilor de bază ale geneticii va ajuta la explicarea modului în care oamenii de știință folosesc ADN-ul pentru a studia populațiile din vechime. Va evidenția, de asemenea, dificultatea faptului de a trage concluzii despre Cartea lui Mormon pe baza studiilor genetice.

ADN-ul – setul de instrucțiuni privind formarea și susținerea vieții – se găsește în nucleul aproape fiecărei celule umane. Este organizat în 46 de unități numite cromozomi – primiți câte 23 de la fiecare părinte. Acești cromozomi conțin aproximativ 3,2 miliarde de instrucțiuni. Oricare doi oameni au aceeași configurare genetică în proporție de 99,9%, însă miile de diferențe mici sunt răspunzătoare de diversitatea uriașă existentă în rândul oamenilor.

Diferențele genetice apar datorită a ceea ce geneticienii numesc mutație aleatorie. Mutațiile sunt erori care apar pe măsură ce ADN-ul este copiat în timpul formării celulelor reproductive. Aceste mutații se acumulează de-a lungul timpului, pe măsură ce sunt transmise din generație în generație, generând profile genetice unice. Tiparul moștenirii primelor 22 de perechi de cromozomi (numiți autozomi) este caracterizat de amestecul continuu: jumătate din ADN-ul de la tată și de la mamă se recombină pentru a forma ADN-ul copilului lor. A 23-a pereche de cromozomi determină sexul copilului (XY pentru băiat, XX pentru fată). Deoarece doar sexul bărbătesc are cromozomul Y, fiul moștenește acest cromozom aproape intact de la tatăl său.

Celulele umane au, de asemenea, ADN într-o serie de componente celulare numite mitocondrii. ADN-ul mitocondrial este relativ mic – conținând aproximativ 17.000 de instrucțiuni – și este moștenit, în cea mai mare parte intact, de la mamă. ADN-ul mitocondrial al unei mame este transmis tuturor copiilor ei, însă doar fiicele își vor transmite ADN-ul mitocondrial generației următoare.

ADN-ul mitocondrial a fost primul tip de ADN analizat și, prin urmare, a fost primul pe care geneticienii l-au folosit în studiul populațiilor. Pe măsură ce tehnologia a avansat, analiza ADN-ului din autozomi le-a permis geneticienilor să desfășoare studii avansate care au inclus combinații de multipli markeri genetici.

Geneticienii în domeniul populațiilor încearcă să reconstituie originile, migrațiile și relațiile dintre populații folosind mostre de ADN din vechime și din zilele noastre. Examinând informațiile disponibile, oamenii de știință au identificat combinații de mutații care sunt caracteristice populațiilor din diferite regiuni ale lumii. ADN-ul mitocondrial unic și profilele de cromozomi Y se numesc haplogrupuri.¹² Oamenii de știință denumesc aceste haplogrupuri cu ajutorul literelor alfabetului.¹³

În prezent, consensul științific este că cei mai mulți dintre indigienii americani aparțin subramurilor haplogrupurilor C și Q ale cromozomului Y¹⁴ și haplogrupurilor A, B, C, D și X ale ADN-ului mitocondrial, toate acestea părând a fi apărut pe meleagurile americane prin migrările din Asia de Est.¹⁵ Studiile în desfășurare continuă să ofere cunoștințe noi care pun la încercare și, în același timp, confirmă concluziile precedente.¹⁶ De exemplu, un studiu efectuat în anul 2014 indică faptul că ADN-ul unei treimi dintre indigenii americani își are originea în Europa sau Asia de Vest. De la aceste dovezi, oamenii de știință au ajuns la concluzia că persoane din Europa sau Asia de Vest au migrat înspre est, de-a lungul Asiei, amestecându-se cu un grup care a migrat în cele din urmă pe meleagurile americane, cu milenii înaintea evenimentelor descrise în Cartea lui Mormon.¹⁷

Alți markeri ADN din Europa, Asia de Vest și Africa există în ADN-ul populațiilor indigene din zilele noastre, dar este dificil de stabilit dacă ele sunt rezultatul migrațiilor de dinaintea lui Columb, precum cele descrise în Cartea lui Mormon, sau dacă ele provin din amestecul genetic care a avut loc după cucerirea europeană.¹⁸ Acest lucru se datorează, în parte, și faptului că „ceasul molecular” folosit de oamenii de știință pentru a data cromozomul Y și markerii ADN-ului mitocondrial nu este suficient de precis pentru a arăta cu exactitate momentul migrațiilor care au avut loc în urmă cu câteva sute sau chiar câteva mii de ani.¹⁹ Mai mult, niciun ceas molecular nu este disponibil momentan pentru a completa genomurile.

Oamenii de știință nu exclud posibilitatea unor alte migrații mai mici către meleagurile americane.²⁰ De exemplu, o analiză genetică efectuată în anul 2010 asupra unui eschimos de acum 4.000 de ani din paleolitic, bine păstrat în Groenlanda, i-a dus pe oamenii de știință la ipoteza că un grup de oameni, în afara celor din Asia de Est, a migrat către meleagurile americane.²¹ Comentând pe seama acestui studiu, geneticianul Marcus Feldman, de la Universitatea Stanford, a spus: „Teoriile conform cărora a avut loc o singură migrație, o singură dată, sunt, de obicei, considerate sisteme idealizate… Este posibil să fi avut loc mai multe migrații, în grupuri mici, de-a lungul a o mie de ani”²².

Unul dintre motivele pentru care este dificil să folosim dovada ADN-ului pentru a trage concluzii exacte cu privire la popoarele din Cartea lui Mormon este acela că nu se cunoaște nimic despre ADN-ul pe care Lehi, Saria, Ismael și alții l-au adus pe meleagurile americane. Chiar dacă geneticienii ar avea o bază de date cu ADN-ul care există acum în rândul tuturor grupurilor de indieni americani din zilele noastre, tot le-ar fi imposibil să știe ce să caute. Este posibil ca fiecare membru al grupurilor migratoare descrise în Cartea lui Mormon să fi avut ADN-ul tipic Orientului Apropiat, dar este, de asemenea posibil ca unii dintre ei să fi avut un ADN specific unor alte regiuni. În acest caz, este posibil ca urmașii lor să fi moștenit un profil genetic neașteptat datorat locului de origine al familiei lor. Acest fenomen este numit efectul de fondator.

Gândiți-vă la situația doctorului Ugo A. Perego, genetician în domeniul populațiilor, sfânt din zilele din urmă. Genealogia sa confirmă faptul că el este italian de mai multe generații, însă ADN-ul său pe linie genetică paternă este dintr-o ramură a haplogrupului C asiatic/indigen american. Acest lucru înseamnă că, cel mai probabil, la un moment dat, o migrație din Asia către Europa a dus la introducerea unui ADN atipic locului de origine al lui Perego.²³ Dacă Perego și membrii familiei sale ar fi colonizat o zonă izolată, geneticienii din viitor care ar studia despre cromozomii Y ai urmașilor săi ar putea concluziona că primii coloniști ai acelei zone au fost din Asia, nu din Italia. Această situație ipotetică ne arată că respectivele concluzii despre genetica unei populații trebuie să fie bazate pe o înțelegere clară a ADN-ului fondatorilor acelei populații. În cazul Cărții lui Mormon, nu sunt disponibile informații clare de acest tip.

Dificultățile nu se termină odată cu efectul de fondator. Chiar dacă s-ar fi cunoscut, cu mare certitudine, că migranții descriși în Cartea lui Mormon ar fi avut ceea ce ar putea fi considerat ADN-ul tipic Orientului Apropiat, este foarte posibil ca markerii ADN-ului lor să fi încetat să mai fie transmiși urmașilor de-a lungul secolelor. Principii bine cunoscute de oamenii de știință, inclusiv efectul „gâtului de sticlă” și deriva genetică, duc adesea la pierderea markerilor ADN sau îi fac aproape imposibil de detectat.

Efectul „gâtului de sticlă”

Efectul „gâtului de sticlă” înseamnă pierderea variației genetice care apare atunci când un dezastru natural, o epidemie, un război mare sau alte calamități duc la moartea unui număr mare de oameni din rândul unei populații. Aceste evenimente pot reduce drastic sau elimina total anumite profile genetice. În astfel de situații, o populație își poate redobândi în timp diversitatea genetică prin mutație, însă cea mai mare parte a diversității existente anterior este iremediabil pierdută.

Imagine

Ilustrarea efectului „gâtului de sticlă”

Pe lângă războiul catastrofic de la sfârșitul Cărții lui Mormon, cucerirea europeană a meleagurilor americane din secolele al XV-lea și al XVI-lea a dus la o serie de astfel de evenimente catastrofice. Drept rezultat al războiului și al răspândirii bolilor, multe grupuri de indigeni americani au suferit pierderi masive de populație.²⁴ Un antropolog care folosește analize moleculare a spus că acea cucerire „a înghesuit întreaga populație amerindiană printr-un gât de sticlă genetic”. El a concluzionat: „Această scădere a populației a modificat pentru totdeauna genetica grupurilor supraviețuitoare complicând, astfel, orice încercare de reconstituire a structurii genetice precolumbiene a celor mai multe dintre grupurile din Lumea Nouă”²⁵.

Deriva genetică

Deriva genetică este pierderea treptată a markerilor ADN din rândul populațiilor mici ca urmare a unor evenimente aleatorii. Pentru predarea acestui concept se folosește adesea o demonstrație simplă.

Umpleți un borcan cu 20 de bile – 10 roșii și 10 albastre. Borcanul reprezintă o populație, iar bilele reprezintă oameni cu diferite profile genetice. Extrageți o bilă, la întâmplare, din această populație, notați-i culoarea și puneți-o, înapoi, în borcan. Fiecare extragere reprezintă nașterea unui copil. Efectuați 20 de extrageri pentru a simula o nouă generație în cadrul acelei populații. A doua generație ar putea avea un număr egal din fiecare culoare, însă, mult mai probabil, va avea un număr inegal între cele două culori.

Înainte să extrageți o a treia generație, modificați proporția fiecărei culori în borcan pentru a indica noul amestec de profile genetice din genofond. Pe măsură ce continuați să extrageți, actualul amestec inegal de culori va rezulta în extragerea mult mai frecventă a culorii majoritare. După mai multe generații, această „derivă” către o culoare va duce, aproape în mod sigur, la dispariția celeilalte culori.

Imagine

Ilustrarea derivei genetice

Această demonstrație ilustrează tiparul moștenirii materialului genetic de-a lungul mai multor generații și arată modul în care deriva poate duce la pierderea de profile genetice. Efectul derivei este, în mod deosebit, mai pronunțat în rândul populațiilor mici, izolate sau în cazurile în care membrii unui grup mic cu un anumit profil genetic se amestecă și au urmași cu cei ai unei populații mult mai mari de filiație diferită.

Un studiu efectuat în Islanda, în care s-au combinat atât informații genetice, cât și genealogice, demonstrează că cei mai mulți dintre oamenii care trăiesc astăzi în acea țară moștenesc ADN mitocondrial de la doar un mic procent din oamenii care au trăit acolo în urmă cu doar 300 de ani.²⁶ ADN-ul mitocondrial al celor mai mulți dintre islandezii care au trăit atunci, pur și simplu, nu a supraviețuit efectelor aleatorii ale derivei. Ne putem imagina că mare parte a ADN-ului popoarelor din Cartea lui Mormon nu a supraviețuit din același motiv.

Deriva genetică afectează, în mod deosebit, ADN-ul mitocondrial și ADN-ul cromozomului Y, dar duce, de asemenea, la pierderea variației în ADN-ul din autozomi. Când o populație mică se alătură uneia mai mari, combinațiile markerilor din autozomi, caracteristici grupului mai mic, sunt, foarte repede, copleșite sau acoperite de cele ale grupului mai mare. În scurt timp, markerii grupului mai mic devin rari în rândul populației combinate și pot chiar să dispară din cauza efectelor derivei genetice și a efectului „gâtului de sticlă”, așa cum este descris mai sus. Mai mult decât atât, amestecarea și recombinarea ADN-ului din autozomi, din generație în generație, generează noi combinații de markeri în care semnalul genetic predominant vine de la populația originară mai mare. Aceasta poate face ca respectivele combinații de markeri specifici grupului mai mic să fie atât de atenuate, încât să fie foarte greu de recunoscut.

Autorii unui studiu din anul 2008, publicat în American Journal of Physical Anthropology, au rezumat succint impactul acestor forțe: „Deriva genetică a fost o forță importantă [asupra geneticii indigenilor americani] și, alături de o scădere dramatică a populației, după sosirea europenilor, a afectat frecvența haplogrupurilor și a provocat pierderea multor haplotipuri”²⁷. Profile genetice pot fi pierdute în totalitate iar combinații care au existat odată pot căpăta o formă atât de atenuată, încât sunt greu de identificat. Astfel, părți ale unei populații ar putea fi înrudite, genealogic, cu o persoană sau cu un grup, însă să nu aibă un ADN care să poată fi identificat ca aparținând acelor strămoși. Cu alte cuvinte, este posibil ca indigienii americani, ai căror strămoși includ popoarele din Cartea lui Mormon, să nu poată confirma acea legătură folosindu-și ADN-ul.²⁸

Deși criticii și susținătorii Cărții lui Mormon ar dori să folosească studiile ADN pentru a-și susține punctele de vedere, dovada este, pur și simplu, neconcludentă. Nu se cunoaște nimic despre ADN-ul popoarelor din Cartea lui Mormon. Chiar dacă astfel de informații ar fi fost cunoscute, procese precum efectul „gâtului de sticlă”, deriva genetică și imigrația postcolumbiană din vestul Eurasiei fac puțin probabilă identificarea ADN-ului lor în ziua de astăzi. Vârstnicul Dallin H. Oaks, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a spus: „Poziția noastră este aceea că dovada laică nu poate nici să dovedească, nici să respingă autenticitatea Cărții lui Mormon”²⁹.

Cronicarii din Cartea lui Mormon au avut ca principală preocupare transmiterea adevărurilor religioase și păstrarea moștenirii spirituale a poporului lor. Ei s-au rugat ca, în pofida distrugerii profețite a celor mai mulți dintre oamenii lor, cronica lor să fie păstrată și ca, într-o bună zi, să ajute la restaurarea cunoașterii plenitudinii Evangheliei lui Isus Hristos. Promisiunea lor adresată tuturor celor care studiază cartea „cu inima sinceră, cu intenție adevărată, având credință în Hristos” este aceea că Dumnezeu „[le] va arăta adevărul prin puterea Duhului Sfânt”³⁰. Pentru nenumărate persoane care au pus în practică acest test privind autenticitatea cărții, Cartea lui Mormon este un volum de scriptură sacră care are puterea de a-i aduce mai aproape de Isus Hristos.

Biserica recunoaște contribuția erudiților la conținutul științific prezentat în acest articol; lucrarea lor este folosită având permisiune.

Publicat inițial în luna ianuarie a anului 2014. Actualizat în luna aprilie a anului 2017.

• Answers to Gospel Questions (Răspunsuri la întrebări despre Evanghelie)

• Bible (Biblia)

• Book of Mormon (Cartea lui Mormon)

• Book of Mormon Translation (Traducerea Cărții lui Mormon)

• Jesus Christ (Isus Hristos)

• Joseph Smith

• Scriptures (Scripturi)

„When Lehi’s Party Arrived in the Land, Did They Find Others There?”, Journal of Book of Mormon Studies

„DNA and the Book of Mormon: A Phylogenetic Perspective”, Journal of Book of Mormon Studies

„The Book of Mormon and the Origin of Native Americans from a Maternally Inherited DNA Standpoint”, BYU Religious Studies Center