Povestea completă a Crăciunului

Acest sens devine mai clar când avem în vedere povestea completă a Crăciunului. După cum a explicat preşedintele Gordon B. Hinckley: „Dacă nu ar fi existat Paştele, nu ar exista nici Crăciunul. Fără Mântuitorul Hristos din Ghetsimani şi de pe Golgota şi fără evenimentul triumfător al învierii, pruncul Isus din Betleem ar fi un doar un simplu bebeluş”².

Povestea nu începe cu naşterea lui Isus în Betleem, nici nu se sfârşeşte cu Golgota. Scripturile ne învaţă că El a fost „la început… cu Dumnezeu”³, în consiliul care a avut loc în cer în lumea premuritoare. Şi noi am fost acolo, unde L-am cunoscut ca fiind Iehova, Primul Născut al Tatălui nostru Ceresc.⁴ Am aflat că El avea să îndeplinească rolul central de Creator şi Mântuitor al lumii. Am strigat de bucurie, acceptând de bunăvoie marele plan al fericirii întocmit de Tatăl nostru.⁵ Deşi au existat unii care s-au răzvrătit împotriva planului lui Dumnezeu, noi facem parte dintre cei care şi-au pus credinţa în Isus Hristos. Am acceptat de bunăvoie riscurile vieţii muritoare deoarece am avut încredere că Isus avea să îndeplinească voinţa Tatălui – că prin El aveam să fim salvaţi.

Aici, pe pământ, amintirile din viaţa anterioară sunt ascunse de un văl al uitării. Scopul nostru de a veni pe pământ a fost de a învăţa să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”⁶.

Pentru a ne întări credinţa, Dumnezeu a trimis profeţi care au văzut dinainte şi au prezis venirea lui Mesia cel promis. Unul dintre aceşti profeţi a fost Nefi, care a avut o viziune în care a văzut un pom nespus de frumos şi de alb. Când a cerut să afle interpretarea viziunii sale, i-a fost arătat oraşul Nazaret şi a văzut-o pe Maria, o fecioară foarte frumoasă şi pură. Apoi, îngerul care era cu Nefi i-a adresat această întrebare pătrunzătoare: „Înţelegi tu [coborârea de bunăvoie] a lui Dumnezeu?” Cu alte cuvinte, „Înţelegi de ce Dumnezeu Însuşi va veni în lume, de ce va accepta de bunăvoie să coboare mai jos decât toate lucrurile?” Răspunsul lui Nefi a fost oarecum nesigur: „Eu ştiu că El îi iubeşte pe copiii Săi; şi totuşi, eu nu cunosc înţelesul tuturor lucrurilor”.

Apoi, îngerul a spus: „Fecioara pe care o vezi este mama Fiului lui Dumnezeu”. Nefi a văzut-o pe Maria purtând un copil în braţe şi îngerul a strigat de bucurie: „Iată-L pe Mielul lui Dumnezeu… chiar Fiul Tatălui Veşnic!” Dintr-o dată, Nefi a înţeles mai clar semnificaţia pomului – şi motivul pentru care sărbătorim naşterea lui Hristos. El a spus: „Da, este dragostea lui Dumnezeu care se răsfrânge în inimile copiilor oamenilor; de aceea, ea este de dorit mai presus de toate lucrurile”. „Da”, a adăugat îngerul, „şi cea mai plăcută sufletului”⁷.

În cele din urmă, după aproape 600 de ani de la viziunea lui Nefi, ziua mult aşteptată, ziua despre care se profeţise de multă vreme, a sosit. Isus a trecut de partea cealaltă a vălului şi a intrat în lume sub forma unui prunc neajutorat, cu toate că nu era un prunc ca toţi ceilalţi. Primul Născut al lui Dumnezeu în spirit a devenit Singurul Său Fiu Născut în trup. Acest copil, născut în cele mai umile împrejurări, avea să poarte pe umerii Lui salvarea familiei eterne a lui Dumnezeu! Cu adevărat, „speranţa mult aşteptată” s-a împlinit în acea noapte în „[micul] oraş… Betleem”⁸.

Dar, desigur, povestea nu se încheie aici. Cu toate că naşterea Salvatorului a fost miraculoasă, aveau să aibă loc miracole şi mai mari.

Ştim foarte puţin despre copilăria lui Isus. Ni se spune că El „creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”⁹. La vârsta de 12 ani, el şi-a exprimat dorinţa de a „[se ocupa de treburile] Tatălui [Său]”¹⁰. Acele treburi au inclus faptul de a arăta lumii „marea şi minunata dragoste” a Tatălui pentru copiii Săi.¹¹

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu… ca lumea să fie mântuită prin El”¹².

Treburile Tatălui Său au inclus faptul de a „umbla din loc în loc [şi a face] bine”¹³. Era o muncă de exprimare a compasiunii – „[vindecând] pe cei bolnavi, [dând viaţă celor] morţi, [facându-i] pe cei schilozi să meargă, iar pe orbi să-şi capete vederea şi pe surzi să audă”¹⁴.

Treburile Tatălui Său au inclus faptul de a ne ajuta să ne dezvoltăm credinţa, să ne deşteptăm aptitudinile spirituale şi faptul de a ne vindeca durerea, mândria, bolile şi păcatele. A fost, de asemenea, faptul de a ne „[ajuta] după infirmităţile [noastre]”. Şi, pentru a face acest lucru, Isus a suferit, de bunăvoie, dureri, respingeri, chinuri şi ispite de toate felurile.¹⁵

Treburile Tatălui Său au inclus faptul de a ne ajuta să ne îndeplinim scopul pe pământ – de a ne face „să fim demni ca-n ceruri să stăm cu [El]”¹⁶. Cu alte cuvinte, treburile Tatălui Său au inclus – şi includ – „să [realizeze] nemurirea şi viaţa veşnică a omului”¹⁷.

În cele din urmă, povestea completă a Crăciunului atinge punctul culminant în ultimele trei zile ale vieţii Salvatorului. În acele momente de importanţă hotărâtoare, Salvatorul a trecut din Grădina Ghetsimani pe crucea de pe Golgota şi, apoi, a fost dus în Grădina Mormântului. După cum ne-a învăţat vârstnicul Jeffrey R. Holland, „impactul şi influenţa” acelui moment aveau să „se răsfrângă de la începutul timpurilor înainte, în toată eternitatea”¹⁸.

Purtând pe umeri soarta fiecărui suflet omenesc, Isus a intrat în Grădina Ghetsimani practic singur. După aceea, au urmat interogările, biciuirea şi, în cele din urmă, moartea înfiorătoare pe cruce. Cu aceeaşi umilinţă şi supunere cu care a declarat de la început „Aici sunt, trimite-Mă pe Mine”¹⁹, El a spus acum „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul”²⁰.

Pământul a gemut, prietenii Săi au jelit şi întunericul a acoperit ţinutul. Salvatorul a trecut în lumea spiritelor, unde „nenumărate spirite ale celor drepţi” – suflete neprihănite care muriseră – L-au aşteptat să vină. Într-o asemănare izbitoare cu ceea ce se întâmplase la începutul timpurilor, fiii şi fiicele lui Dumnezeu au strigat de bucurie şi s-au închinat preaslăvindu-L pe Eliberatorul lor.²¹

Curând, a sosit timpul ca Salvatorul să-Şi recapete trupul fizic şi să-Şi încheie victoria asupra morţii. În dimineaţa unei zile de primăvară, prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a mers la mormântul lui Isus şi l-a găsit gol. A fost prima care I-a auzit glasul şi I-a văzut chipul iubit. Mai târziu, Isus le-a apărut apostolilor, invitându-i să se uite la mâinile şi picioarele Sale, să „[Îl pipăie şi să vadă]”²² că era cu adevărat El – că Mântuitorul lor trăia din nou cu adevărat!

Aceasta este „[vestea] bună, care va fi o mare bucurie”²³ pe care o sărbătorim de Crăciun – nu numai faptul că Hristos S-a născut, ci şi faptul că El a trăit printre noi, Şi-a dat viaţa pentru noi, a înviat şi, în final, „mântuirea a-mplinit”²⁴. Ne bucurăm deoarece confuzia şi haosul acestei lumi pot fi înlăturate de promisiunea care ne-a fost făcută încă de la bun început – o promisiune împlinită prin ispăşirea lui Isus Hristos. Din acest motiv, povestea de Crăciun nu este spusă în întregime fără povestea de Paşte. Sacrificiul ispăşitor al Salvatorului a fost cel care a făcut ca noaptea aceea liniştită din Betleem să fie sfântă. Darul Său al Mântuirii a fost cel care ne-a făcut să strigăm de bucurie în lumea premuritoare – acest dar care ne vindecă de boli, ne redă vederea şi ne şterge orice lacrimă.²⁵

Lumina pe care o îndrăgim de Crăciun emană din Lumina Lumii, Isus Hristos. Povestea pe care o preţuim de Crăciun vorbeşte despre planului fericirii întocmit de Tatăl, pe care Hristos l-a făcut posibil. Darul care face ca perioada Crăciunului să fie sacră este propria Lui viaţă, pe care Şi-a dat-o pentru ca noi să putem avea viaţă veşnică. Fie ca noi să primim acest dar şi să împărtăşim dragostea Sa şi Evanghelia Sa întregii lumi, în special în această perioadă minunată a anului, este rugăciunea mea, în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.