Filipine: tărie spirituală pe insulele mării

Cu aproximativ 550 de ani înainte de naşterea lui Isus Hristos, Domnul i-a promis profetului Nefi din Cartea lui Mormon următorul lucru: „Eu Îmi aduc aminte de cei care sunt pe insulele mării” şi „fac să ajungă cuvântul Meu până la copiii oamenilor, da, chiar până la toate naţiunile pământului” (2 Nefi 29:7). Multora dintre cei care au citit aceste cuvinte speciale, le vine în minte un grup de „[insule ale] mării”: insulele Filipine.

Cu o populaţie care se apropie de 100 de milioane, Republica Filipine este un mare arhipelag format din aproximativ 7.100 de insule situate pe coasta de sud-est a Asiei. Este o ţară tropicală frumoasă, locuită de oameni prietenoşi, plini de viaţă şi umili. Totuşi, ţara este expusă cutremurelor, taifunurilor, erupţiilor vulcanice, tsunamiurilor şi altor dezastre naturale şi are parte de o serie de probleme socio-economice. Sărăcia la scară largă este o provocare permanentă şi filipinezii au îndurat perioade de instabilitate politică şi de criză economică.

Dar, pentru cei care cunosc căile Domnului, Filipine este un pământ roditor unde pot fi plantate seminţele Evangheliei. În afară de limba tagalog şi de alte limbi native, mulţi filipinezi vorbesc limba engleză, care este, de asemenea, limbă naţională. Ca urmare a perioadei lungi de stăpânire spaniole, peste 90% din populaţie este creştină; restul de 10% este, în mare parte, musulmană.

Prima încercare de a întemeia Biserica în Filipine a fost făcută în anul 1898, în timpul războiului dintre SUA şi Spania, de către Willard Call şi George Seaman, militari sfinţi din zilele din urmă din Utah, care au fost puşi deoparte ca misionari înainte de plecare. Când s-a ivit ocazia, ei au predicat Evanghelia, dar nimeni nu a fost botezat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, câţiva sfinţi din zilele din urmă au ajuns pe insule împreună cu forţele aliate. În 1944 şi 1945, grupuri militare au ţinut adunări ale Bisericii în multe locuri şi numeroase persoane din cadrul armatei, sfinţi din zilele din urmă, se aflau în Filipine şi după încheierea războiului. Printre ei, se aflau Maxine Tate şi recent convertitul Jerome Horowitz. Amândoi i-au vorbit Anicetei Fajardo despre Evanghelie. Când ajuta la reconstruirea casei Anicetei, aflată într-o zonă bombardată a Manilei, fratele Horowitz le-a împărtăşit Anicetei şi fiicei acesteia, Ruth, religia lui recent găsită.

Aniceta a dobândit o mărturie şi a dorit să fie botezată, dar Biserica nu permitea botezarea filipinezilor la acea vreme, deoarece nu existau pe insule unităţi permanente ale Bisericii. Vârstnicul Harold B. Lee (1899–1973), din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a aflat de dorinţa Anicetei şi, în calitate de preşedinte al Comitetului general al soldaţilor, a aprobat botezul Anicetei. În anul 1946, în dimineaţa zilei de Paşte, Aniceta Fajardo a fost botezată de soldatul Loren Ferre şi este astăzi recunoscută ca fiind prima filipineză care a devenit membră a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.

După război, au fost organizate grupuri ale Bisericii la două baze militare ale Statelor Unite – Baza aeriană Clark şi Baza navală Subic Bay – în timp ce soldaţii sfinţi din zilele din urmă aşteptau cu nerăbdare ca prezenţa Bisericii să devină mai oficială în Filipine. În data de 21 august 1955, preşedintele Joseph Fielding Smith (1876–1972) a dedicat Filipine pentru predicarea Evangheliei. Totuşi, restricţiile de ordin legal au întârziat sosirea misionarilor până în anul 1961.

În anul 1960, vârstnicul Gordon B. Hinckley (1910–2008), care slujea la acea vreme ca asistent al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, s-a aflat în Filipine timp de câteva zile: „Mi-am exprimat opinia că munca misionară va fi… la fel de plină de succes precum a fost în multe alte locuri din lume”³. Anul următor, după multe pregătiri şi multe documente completate de membri, precum Maxine Tate Grimm şi Robert S. Taylor, preşedintele Misiunii Southern Far East, dar şi de unii prieteni din afara Bisericii, vârstnicul Hinckley s-a întors pe insule pentru a rededica Filipine pentru începerea muncii misionare.

În data de 28 aprilie 1961, la marginea oraşului Manila, vârstnicul Hinckley s-a întâlnit cu un mic grup de soldaţi, rezidenţi americani, şi cu un membru filipinez – David Lagman – şi a rostit o rugăciune specială „pentru ca multe mii de persoane să primească acest mesaj şi, astfel, să fie binecuvântaţi”⁴. Aceste cuvinte, rostite de un slujitor adevărat al Domnului, au devenit în scurt timp profetice.

Primii patru misionari – Raymond L. Goodson, Harry J. Murray, Kent C. Lowe şi Nester O. Ledesma – au ajuns în Manila câteva săptămâni mai târziu. „Filipinezii au acceptat Evanghelia foarte repede”, a consemnat vârstnicul Lowe. „Când capul familiei decidea să se alăture Bisericii, în multe cazuri întreaga familie se alătura Bisericii.”⁵

Munca a progresat ajungând la faza în care Misiunea Filipine a fost organizată, în anul 1967. Până la sfârşitul acelui an, misiunea avea 3.193 de membri, dintre care 631 fuseseră convertiţi în acel an. Până în anul 1973, Biserica din Filipine crescuse şi avea aproape 13.000 de membri. În data de 20 mai 1973, a fost creat ţăruşul Manila, Filipine, preşedintele fiind Augusto A. Lim. În anul 1974, misiunea a fost împărţită în două, creându-se Misiunea Manila, Filipine şi Misiunea Cebu, Filipine.

În luna august a anului 1975, preşedintele Spencer W. Kimball (1895 – 1985) a venit în Manila pentru a prezida asupra primei conferinţe de zonă din Filipine. Luna august a fost una furtunoasă, făcând călătoritul şi mai dificil pentru cei care veneau din afara Manilei. Un autobuz plin cu sfinţi din oraşul Laoag era să nu ajungă, dar sfinţii şi-au scos vehiculul dintr-o baltă de noroi şi l-au implorat pe şofer să nu se întoarcă. Un alt grup de sfinţi a înfruntat curajos marea învolburată timp de trei zile, deoarece tot ce contează, aşa cum o soră a afirmat, este să vezi şi să asculţi un profet în viaţă al lui Dumnezeu.

În anul 1980, preşedintele Kimball a vizitat din nou Filipine pentru a prezida asupra unei alte conferinţe de zonă şi a avut o scurtă întrevedere cu preşedintele din Filipine, Ferdinand Marcos. În cele din urmă, această întâlnire a pregătit calea Bisericii pentru a deschide în Filipine, în anul 1983, un centru de pregătire a misionarilor şi pentru a dedica Templul Manila, Filipine, un an mai târziu. În anul 1987, a fost întemeiată zona Filipine/Micronezia, având sediul în Manila.

În anul 1987, selecţiuni din Cartea lui Mormon au fost traduse în limba tagalog. Acum, există traduceri ale Cărţii lui Mormon în mai multe limbi din Filipine, inclusiv în cebuană.

În luna decembrie a anului 1980, preşedintele Spencer W. Kimball l-a trimis pe directorul departamentului de proprietăţi al Bisericii în Manila pentru a găsi un loc corespunzător pentru un templu. După ce a avut în vedere câteva locuri, directorul a cerut permisiunea de a cumpăra un teren de 3.5 acri (1.4 ha) în oraşul Quezon. Locul, situat lângă valea Marikina, este în mare parte accesibil multor membri ai Bisericii. Permisiunea a fost acordată şi proprietatea a fost cumpărată în luna ianuarie a anului 1981. La cererea Bisericii, numele străzii a fost schimbat în Temple Drive (Strada Templului).

În data de 25 august 1982, la ceremonia de efectuare a primelor săpături, în pofida ameninţării unui taifun, aproximativ 2.000 de membri ai Bisericii s-au adunat din toate părţile insulelor, călătorind cu vaporul, trenul şi autobuzul. Construcţia templului a început la scurt timp şi acesta a fost gata pentru a fi dedicat în luna august a anului 1984.

Aproape 27.000 de membri şi de persoane care nu sunt membre au vizitat templul înainte de a fi dedicat. Ei au venit în pofida celor două taifunuri – care au avut loc la 48 de ore distanţă – care au trecut prin Filipine cu doar câteva zile înainte. Sfinţi din provincii îndepărtate au ajuns cu greu, dar extrem de entuziaşti. În multe situaţii, ei au fost forţaţi să călătorească spre Manila pe rute ocolitoare, deoarece drumurile au fost inundate şi podurile avariate de râurile care au ieşit din matcă.

Frumuseţea templului i-a impresionat pe vizitatori, printre care se aflau şi mulţi filipinezi importanţi. Scriitorul Celso Carunungan a vorbit despre „un sentiment de sfinţenie, de parcă atunci când intri, urmează să-ţi întâlneşti Creatorul”. Colonelul Bienvenido Castillo, capelanul şef al Jandarmeriei filipineze, a spus că templul este „un loc în care te poţi gândi la lucruri cereşti, deoarece te afli într-un astfel de mediu”. Două călugăriţe au simţit că templul „este într-adevăr o casă a Domnului”. Eva Estrada-Kalaw, membră a parlamentului filipinez, le-a spus ghizilor: „Mi-aş dori să construiţi mai multe temple aici”⁶.

Preşedintele Hinckley, care slujea atunci în calitate de al doilea consilier în Prima Preşedinţie, a condus ceremonia de aşezare a pietrei din capul unghiului, în ziua de marţi, 25 septembrie 1984. Au urmat nouă sesiuni de dedicare care s-au ţinut în camera celestială. Aproximativ 6.500 de sfinţi din 16 ţăruşi şi 22 de districte din Zona Pacific au participat la diferitele sesiuni.

Imediat ce ultima sesiune de dedicare s-a încheiat, Paulo V. Malit jr. şi Edna A. Yasona au devenit primul cuplu care s-a căsătorit în Templul Manila, Filipine, în data de 27 septembrie 1984. Primul preşedinte al acelui templu, W. Garth Andrus, a oficiat căsătoria.

Zeci de membri ai Bisericii au stat la rând pentru a-şi primi înzestrările, începând chiar cu lucrătorii din templu care se ocupă de rânduieli. Munca în templu a continuat şi pe timpul nopţii până a doua zi.

Membrii au simţit o dorinţă mărită de a intra în templu. Cei care locuiau departe de Manila au trebuit să sacrifice multe pentru a călători distanţa mare cu barca sau autobuzul. Dar ei tot au venit şi au adus cu ei poveşti de credinţă şi determinare.

Pentru Bernardo şi Leonides Obedoza din oraşul General Santos, să ajungă la templul din îndepărtatul oraş Manila părea ceva imposibil. Dar, precum negustorul care s-a dus şi a vândut tot ce avea pentru a cumpăra un mărgăritar de mare preţ (vezi Matei 13:45–46), membrii acestui cuplu au decis să-şi vândă casa pentru a plăti călătoria, astfel încât ei şi copiii lor să poată fi pecetluiţi ca familie eternă. După ce şi-au vândut locuinţa şi aproape toată avuţia, ei au reuşit să adune exact suma necesară pentru a plăti călătoria cu barca până la Manila pentru cei nouă membri ai familiei lor. Leonides era îngrijorată, deoarece nu mai aveau o casă unde să se întoarcă. Dar Bernardo a asigurat-o că Domnul urma să aibă grijă de ei. Ei au fost pecetluiţi ca familie pentru timp şi pentru toată eternitatea în anul 1985. A meritat fiecare sacrificiu pe care l-au făcut, căci în templu ei au simţit o bucurie incomparabilă – mărgăritarul lor cel mai de preţ. Şi, pentru a confirma cuvintele lui Bernardo, Domnul a avut grijă de ei. Când s-au întors din Manila, cunoştinţe amabile le-au oferit un loc unde să stea. Copiii şi-au terminat studiile şi, în cele din urmă, familia şi-a cumpărat propria locuinţă într-o zonă nouă.

În data de 18 aprilie 2006, Prima Preşedinţie a anunţat construirea Templului Cebu, Filipine. Când au auzit această veste, mulţi membri ai Bisericii au vărsat lacrimi de bucurie. „Suntem binecuvântaţi pentru că Domnul a ales oraşul Cebu să fie locul unde se construieşte următorul templu”, a spus Cesar Perez jr., directorul Institutului de Religie din oraşul Cebu.

La câteva luni după dedicarea Templului Cebu, Filipine, sfinţii din zilele din urmă filipinezi au avut din nou un motiv pentru a se bucura. În data de 2 octombrie 2010, în cadrul cuvântării de deschidere a Conferinţei Generale, preşedintele Thomas S. Monson a anunţat construirea Templului Urdaneta, Filipine, în Pangasinan.

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă din Filipine este relativ tânără comparativ cu prezenţa acesteia în alte ţări, dar destinul ei în această ţară insulară este unul glorios. Creşterea Bisericii a fost miraculoasă şi lucrurile cele mai bune urmează să se întâmple. Vârstnicul Michael John U. Teh, din Cei Şaptezeci, al doilea filipinez chemat să slujească în calitate de autoritate generală, a spus: „Noi [sfinţii din zilele din urmă filipinezi] trebuie să ne pregătim spiritual acum mai mult ca niciodată, deoarece lucrarea va continua cu sau fără ajutorul nostru”⁷.

Într-adevăr, pe măsură ce secolul XXI înaintează, Biserica restaurată va continua să crească şi va deveni mai mare şi mai influentă pe măsură ce tot mai mulţi filipinezi îi acceptă mesajul şi devin o binecuvântare pentru aceşti oameni aleşi ai insulelor mării. Pentru vârstnicul Teh şi sfinţii filipinezi, „[marile] făgăduinţe [ale Domnului] către cei care sunt pe insulele mării” (2 Nefi 10:21) sunt acum în curs de îndeplinire.