Să folosim Planul salvării pentru a răspunde la întrebări

Suntem fiinţe eterne. Am locuit cu Dumnezeu înainte de această viaţă în calitate de copii de spirit ai Săi. „Apostolul Pavel [ne-a învăţat] că «suntem de neam din Dumnezeu» [Faptele apostolilor 17:29]”, a spus preşedintele Monson. „Deoarece ştim că trupurile noastre fizice sunt vlăstarele părinţilor noştri muritori, trebuie să cercetăm semnificaţia afirmaţiei lui Pavel. Domnul a declarat că «spiritul şi trupul sunt sufletul omului» [D&L 88:15]. Prin urmare, spiritul este acela care este vlăstarul lui Dumnezeu. Autorul epistolei către evrei face referire la El ca fiind «[Tatăl] duhurilor» [Evrei 12:9].”¹

Referitor la viaţa noastră pe pământ, preşedintele Monson a spus: „Cât de recunoscători ar trebui să fim că un Creator Înţelept a creat pământul şi ne-a trimis aici, trecând printr-un văl al uitării cu privire la existenţa noastră anterioară, pentru a putea avea parte de un timp de încercare, de o ocazie de a fi testaţi, cu scopul de a deveni demni de tot ceea ce Dumnezeu doreşte să ne ofere!

Desigur, cel mai important scop al existenţei noastre pe pământ este de a dobândi un trup din carne şi oase. Ni s-a dat, de asemenea, darul libertăţii de a alege. În foarte multe aspecte, avem privilegiul de a alege singuri. Aici învăţăm pe propria noastră piele. Discernem între bine şi rău. Facem diferenţa între dulce şi amar. Descoperim că există consecinţe asociate faptelor noastre.”²

Moartea vine la toţi membrii familiei umane. Dar, „dacă omul odată mort ar putea să mai învieze”? (Iov 14:14). „Noi ştim că moartea nu reprezintă sfârşitul”, a spus preşedintele Monson. Acest adevăr a fost propovăduit de profeţii în viaţă de-a lungul timpului. Se găseşte, de asemenea, în scripturile noastre sfinte. În Cartea lui Mormon, putem citi următoarele cuvinte care aduc alinare:

«Acum, în legătură cu starea sufletului dintre moarte şi înviere – Iată, mi-a fost făcut mie cunoscut de către un înger cum că spiritele tuturor oamenilor, imediat ce părăsesc acest trup muritor, da, spiritele tuturor oamenilor, fie că ei sunt buni sau răi, sunt luate acasă la acel Dumnezeu care le-a dat lor viaţă.

Şi apoi se va întâmpla că spiritele celor care sunt drepţi sunt primite într-o stare de fericire, care este numită paradis, o stare de odihnă, o stare de pace în care se vor odihni de toate necazurile lor şi de toate grijile şi întristările» [Alma 40:11–12]”³.

După ce înviem, vom merge în împărăţia celestială având gloria asemănătoare soarelui, împărăţia terestrială, având gloria asemănătoare lunii, împărăţia telestială, având gloria asemănătoare stelelor sau în întunericul de afară. (vezi D&L 76).

Tatăl Ceresc, Isus Hristos şi Satana au făcut parte din marele consiliu din cer care a avut loc înainte ca noi să ne naştem. Ca parte a planului salvării, Tatăl Ceresc a cerut Unuia să meargă pe pământ şi să ispăşească pentru păcatele noastre. El a spus: „Pe cine să trimit? Şi Unul [Isus Hristos], care era la fel ca Fiul Omului, a răspuns: Aici sunt, trimite-Mă pe Mine. Şi altul [Satana] a răspuns şi a spus: Aici sunt, trimite-mă pe mine. Şi Domnul a spus: Îl voi trimite pe primul.

Şi al doilea [Satana] s-a supărat şi nu şi-a păstrat prima lui stare; şi, în acea zi, mulţi l-au urmat” (Avraam 3:27–28; vezi, de asemenea, D&L 29:36–37; Moise 4:1–4).

O treime dintre spirite, cele care, în urma consiliului din cer, au ales să-l urmeze pe Satana, a fost alungată împreună cu el. Aceştia şi Satana rămân spirite fără trupuri fizice. Profetul Joseph Smith ne-a învăţat: „Toate fiinţele care au trupuri deţin puterea asupra celor care nu au”⁴. Aşadar, Satana ne poate ispiti, dar noi deţinem puterea de a rezista.

„Rugăciunea este actul prin care voinţa Tatălui şi voinţa copilului sunt puse de acord. Scopul rugăciunii nu este de a schimba voinţa lui Dumnezeu” (Bible Dictionary, „Prayer”). Rugăciunea este un instrument care ne ajută să hotărâm dacă vom folosi libertatea noastră de a alege pentru a ne alinia voinţa cu voinţa lui Dumnezeu (vezi Avraam 3:25). Tatăl Ceresc răspunde întotdeauna la rugăciunile noastre, însă acele răspunsuri vin sub forma de da, nu sau nu încă. Timpul stabilit de Domnul este important.

Încercările fac parte din planul salvării. Ele ne fac mai puternici, ne cizelează şi ne purifică dacă ne bazăm pe Isus Hristos şi pe Evanghelia Lui. Tatăl Ceresc ne sprijină în timpul încercărilor noastre. Încercările noastre „[ne] vor da experienţă şi vor fi pentru binele [nostru]” (D&L 122:7).

Toţi copiii lui Dumnezeu se nasc cu lumina lui Hristos, care ne ajută „să [putem] deosebi binele de rău” (Moroni 7:16). Pe lângă aceasta, Duhul Sfânt ne poate depune mărturie despre adevăr în mintea şi în inima noastră, dându-ne sentimente de pace şi căldură (vezi D&L 8:2–3).

Dumnezeu a ştiut că noi toţi vom păcătui în timp ce învăţăm să alegem între bine şi rău.⁵ Totuşi, toate păcatele sunt însoţite de pedepse. Dreptatea cere ca pedeapsa să fie aplicată. În mila Sa, Tatăl Ceresc I-a dat voie lui Isus Hristos să înfăptuiască ispăşirea şi să împlinească cerinţele dreptăţii pentru noi toţi (vezi Alma 42). Cu alte cuvinte, suferinţele lui Hristos în Ghetsimani şi moartea Sa pe Golgota au plătit preţul pentru toate păcatele noastre dacă obţinem acces la ispăşirea lui Hristos pocăindu-ne şi primind rânduielile Evangheliei. Păcatele noastre vor fi iertate (vezi D&L 1:31–32).