Viaţa şi slujirea lui George Albert Smith

Vârstnicul Smith a avut un talent înnăscut de a-i face pe oameni să se simtă în largul lor şi de a-şi transforma duşmanii în prieteni. Un om de afaceri local, care nu era membru al Bisericii, a spus despre el la funeraliile sale: „El a fost un om pe care puteai ajunge uşor să-l cunoşti. A fost un om pe care ţi-ai fi dorit să-l cunoşti. Zâmbetul lui prietenos, strângerea lui sinceră de mână şi salutul său călduros te făceau să te simţi bine în interior, în inima ta, sinceritatea prieteniei lui faţă de tine şi faţă de semenii lui”²⁰.

Acest talent a fost preţios într-un moment în care Biserica era, încă, în mare măsură necunoscută în lume şi privită cu suspiciune de mulţi. Odată, în timp ce îndeplinea o însărcinare în West Virginia, el a aflat că edilii oraşului ameninţaseră că vor aresta pe toţi cei care erau prinşi că propovăduiau mormonismul. Vârstnicul Smith s-a întâlnit cu un oficial al oraşului, domnul Engle, pentru a încerca să schimbe acea regulă. Mai târziu, el a scris în jurnalul său: „Când l-am întâlnit prima dată pe domnul Engle, el era foarte înverşunat şi mi-a spus, fără prea mult respect, că nu vom fi toleraţi în acel oraş… I-am spus că eu credeam că fusese dezinformat şi că îmi doream să luăm loc şi să discutăm puţin… Am petrecut ceva timp discutând despre mormonism. El s-a înmuiat foarte mult până să plec şi am dat mâna, oferindu-mi cartea sa de vizită. Am plecat fiind sigur că am îndepărtat câteva prejudecăţi”²¹. După trei zile, vârstnicul Smith l-a vizitat din nou şi, de această dată, i-a lăsat un exemplar al Cărţii lui Mormon.²²

Vârstnicul Smith a căutat mereu ocazii de a le vorbi oamenilor despre Biserică. Oricând trebuia să călătorească datorită însărcinărilor sale, lua cu el exemplare ale Cărţii lui Mormon, reviste ale Bisericii şi alte cărţi despre Biserică pe care spera să le dăruiască. Deoarece Cartea lui Mormon depune o mărturie puternică despre Isus Hristos, vârstnicul Smith a considerat-o un cadou ideal de Crăciun şi, deseori, a trimis exemplare ale cărţii prin poştă prietenilor de alte credinţe, chiar şi oamenilor distinşi pe care nu i-a întâlnit niciodată.²³ Într-o scrisoare care însoţea un astfel de cadou de Crăciun, el a scris: „Peste câteva zile, lumea creştină va sărbători naşterea Salvatorului şi, este un obicei ca, în această perioadă, să ne amintim de prietenii noştri. Prin urmare, am încredere că veţi accepta din partea mea un exemplar al Cărţii lui Mormon… Considerând că vă veţi bucura s-o aveţi în biblioteca dumneavoastră, v-o trimit în dar de Crăciun”.

El a primit următorul răspuns: „Cartea îşi va găsi locul pe rafturile noastre şi va fi citită [din scoarţă-n scoarţă] cu o minte deschisă şi cu multă conştiinciozitate. Nu poate decât să lărgească orizonturile şi să dezvolte spiritul de toleranţă al tuturor celor care o citesc cu atenţie”²⁴.

Vârstnicul Smith i-a încurajat pe membrii Bisericii să se implice în viaţa civică a comunităţilor lor şi să-şi folosească influenţa pentru a îmbunătăţi situaţia din lume. El însuşi s-a implicat în mai multe organizaţii civice, chiar dacă era foarte ocupat cu chemarea sa de autoritate generală. El a fost ales preşedinte al International Irrigation Congress (Congresului internaţional pe teme de irigaţii) şi al Dry Farming Congress (Congresului pentru sisteme de cultură specifice climatelor aride), precum şi de şase ori vicepreşedinte al National Society of the Sons of the American Revolution (Societăţii Naţionale a Fiilor Revoluţiei Americane). Un susţinător puternic al călătoriilor cu avionul ca modalitate pentru autorităţile generale de a-şi îndeplini mai eficient responsabilităţile de a călători, vârstnicul Smith a făcut parte din consiliul director al Western Air Lines (Liniilor Aeriene de Vest). El a fost, de asemenea, foarte implicat în Boy Scouts of America (Cercetaşii Americii) şi, în anul 1934, a fost premiat cu Silver Buffalo (Bivolul de argint), cea mai înaltă distincţie ce poate fi oferită în cadrul programului de cercetaşi. În anii care au urmat Primului Război Mondial, el a slujit ca preşedinte al campaniei de întrajutorare a Armeniei şi Siriei din statul Utah şi ca reprezentant al statului pentru International Housing Convention (Conferinţa internaţională pe tema adăposturilor), al cărui scop era de a găsi adăposturi pentru cei care rămăseseră fără casă ca urmare a războiului.²⁵

Înainte de a fi chemat apostol, George Albert s-a implicat în politică, făcând o campanie serioasă cauzelor şi candidaţilor despre care el a simţit că ar îmbunătăţi societatea. Odată ce a devenit autoritate generală, implicarea lui în politică a încetat, însă el a continuat să susţină cauzele în care credea. De exemplu, în anul 1923, el a ajutat la prezentarea unui proiect de lege în Parlamentul statului Utah, care a dus la construirea unui sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză.²⁶

Compasiunea vârstnicului Smith faţă de alţii s-a văzut, în mod special, în slujirea lui în calitate de preşedinte al Society for the Aid of the Sightless (Societăţii pentru ajutorarea nevăzătorilor), poziţie deţinută între anii 1933-1949. Fiind unul dintre aceia care avea probleme cu vederea, vârstnicul Smith i-a compătimit în mod special pe cei orbi. El a urmărit îndeaproape publicarea Cărţii lui Mormon în sistemul de scriere Braille şi a stabilit un program care să-i ajute pe nevăzători să înveţe să citească Braille şi să se adapteze şi în alte moduri la dizabilitatea lor. Eforturile lui au făcut ca el să fie îndrăgit de cei cărora le-a slujit. O membră a Society for the Aid of the Sightless (Societăţii pentru ajutorarea nevăzătorilor) şi-a exprimat aprecierea prin intermediul unei poezii care i-a fost citită vârstnicului Smith atunci când a împlinit vârsta de 70 de ani:

În cea mai mare parte a vieţii sale, George Albert n-a avut parte de o sănătate bună. Deşi i-a plăcut să înoate, să călărească şi să facă alte activităţi fizice, trupul său a fost fragil şi, deseori, slab. În afara problemelor cronice pe care le avea la ochi, vârstnicul Smith a avut probleme cu stomacul, a avut dureri de spate, a suferit de oboseală continuă, a avut probleme cu inima şi multe alte boli de-a lungul vieţii sale. Stresul şi presiunea simţite din cauza multelor sale responsabilităţi au avut, de asemenea, un efect fizic asupra lui şi, la început, el nu a dorit să-şi încetinească ritmul pentru a se îngriji de sănătate sa. În consecinţă, din anul 1909 până în anul 1912, el s-a luptat cu o boală care a fost atât de gravă, încât l-a ţinut la pat împiedicându-l să-şi îndeplinească însărcinările în cadrul Cvorumului celor Doisprezece. A fost o perioadă foarte grea pentru vârstnicul Smith, care dorea atât de mult să-şi reînceapă slujirea. Decesul tatălui său, în anul 1911 şi o gripă gravă de care a suferit soţia sa, au făcut ca vârstnicul Smith să se vindece şi mai greu.

După mulţi ani, el a împărtăşit următoarea experienţă pe care a trăit-o în timpul acelei perioade:

„În urmă cu mai mulţi ani, am fost foarte bolnav. De fapt, cred că toată lumea credea că voi muri, cu excepţia soţiei mele… Puterile-mi slăbiseră atât de mult, încât abia mă mai puteam mişca. Mă mişcam atât de încet şi oboseam atât de tare chiar şi atunci când mă întorceam de pe o parte pe alta în pat.

Într-o zi, aflându-mă în această stare, mi-am pierdut cunoştinţa şi am crezut că trecusem de partea cealaltă a vălului. M-am văzut stând cu spatele la un lac mare şi frumos şi cu faţa spre o pădure mare. Nu se vedea nicio altă persoană şi pe lac nu se afla nicio barcă sau nimic altceva care să-mi indice cum am ajuns acolo. Am înţeles, sau se părea că am înţeles, că îmi încheiasem viaţa muritoare şi că mă dusesem acasă…

Am început să explorez împrejurimile şi, la scurt timp, am găsit o potecă prin pădure care părea că fusese prea puţin folosită şi care era aproape ascunsă de iarbă. Am mers pe această potecă şi, după ce am mers o vreme şi o distanţă destul de lungă prin pădure, am văzut un bărbat care venea spre mine. Mi-am dat seama că era un bărbat mare la statură şi m-am grăbit să ajung la el, pentru că îl recunoscusem pe bunicul meu (George A. Smith). În timpul vieţii muritoare, el a cântărit peste 136 de kilograme, deci vă daţi seama că era un bărbat mare. Îmi amintesc cât de fericit am fost să-l văd venind. Am fost numit după el şi eram mereu mândru de acest lucru.

Imagine

Fotografie cu George A. Smith

Când bunicul a ajuns la câţiva metri de mine, s-a oprit. Faptul că el s-a oprit a fost o invitaţie pentru mine să mă opresc. Apoi – şi aş dori ca băieţii, fetele şi tinerii să nu uite niciodată acest lucru – m-a privit cu foarte multă seriozitate şi mi-a spus:

«Doresc să ştiu ce ai făcut cu numele meu».

Tot ce făcusem vreodată îmi trecea prin faţa ochilor ca şi cum ar fi fost imagini prezentate pe un ecran – tot ceea ce făcusem. Foarte repede, această retrospectivă vie a ajuns la momentul când mă aflam în acel loc. Întreaga mea viaţă îmi trecuse prin faţa ochilor. Am zâmbit, m-am uitat la bunicul meu şi am spus:

«Niciodată nu am făcut cu numele tău ceva de care să-ţi fie ruşine».

El a păşit în faţă şi m-a îmbrăţişat şi, în timp ce făcea acest lucru, mi-am recăpătat cunoştinţa. Perna îmi era udă, de parcă s-ar fi turnat apă pe ea, udă de lacrimile de recunoştinţă pentru că am putut răspunde fără să-mi fie ruşine de ceva.

M-am gândit de multe ori la aceasta şi doresc să vă spun că, începând de atunci, am încercat mai mult să am grijă de acel nume. Prin urmare, doresc să le spun băieţilor şi fetelor, tinerilor băieţi şi tinerelor fete, tinerilor din Biserică şi din toată lumea: cinstiţi-vă taţii şi mamele. Cinstiţi numele pe care le purtaţi”²⁸.

În cele din urmă, vârstnicul Smith a început să-şi recapete puterile şi a ieşit din această încercare cu un sentiment reîmprospătat de recunoştinţă pentru mărturia lui despre adevăr. În timpul unei conferinţe generale care a urmat acestei boli, el le-a spus sfinţilor: „În ultimii ani, am fost în valea umbrei morţii atât de aproape de lumea spiritelor, încât sunt sigur că, [dacă nu] aş fi primit o binecuvântare specială din partea Tatălui nostru Ceresc, nu aş mai fi putut rămâne în această viaţă. Însă, acea mărturie cu care m-a binecuvântat Tatăl meu Ceresc nu a slăbit nici măcar o clipă. Cu cât mă apropiam mai mult de moarte, cu atât mai mult ştiam că Evanghelia este adevărată. Acum, că viaţa mi-a fost cruţată, mă bucur să mărturisesc că eu ştiu că Evanghelia este adevărată şi Îi mulţumesc Tatălui meu Ceresc din tot sufletul că mi-a dezvăluit acest lucru”²⁹.

Diferite suferinţe fizice şi alte greutăţi au continuat să-l afecteze pe vârstnicul Smith în anii care au urmat. Poate că cea mai mare încercare a sa a avut loc între anii 1932-1937, când soţia lui, Lucy, a suferit de artrită şi de nevralgie. Ea avea dureri foarte mari şi, până în anul 1937, a avut nevoie de îngrijire aproape permanentă. Apoi, un atac de cord, pe care l-a avut în luna aprilie a anului 1937, aproape că i-a luat viaţa şi a lăsat-o mai slăbită decât fusese înainte.

Deşi era continuu îngrijorat pentru Lucy, vârstnicul Smith a continuat să-şi îndeplinească responsabilităţile cât de bine a putut. În data de 5 noiembrie 1937, el a vorbit la funeraliile unui prieten şi, în timp ce se aşeza pe scaun după ce şi-a rostit cuvântarea, cineva i-a înmânat un bilet în care i se spunea să se întoarcă imediat acasă. Mai târziu, el a scris în jurnalul său: „Am părăsit imediat capela, însă, scumpa mea soţie, şi-a dat ultima suflare înainte ca eu să ajung acasă. Ea a murit în timp ce eu vorbeam în cadrul acelei ceremonii funerare. Desigur, simt lipsa unui ajutor devotat şi voi fi singur fără ea”.

Lucy şi George Albert aveau puţin mai mult de 45 de ani de căsătorie în momentul decesului ei. Ea avea 68 de ani. Deşi i-a lipsit foarte mult soţia, vârstnicul Smith a ştiut că despărţirea era doar temporară, iar această cunoaştere l-a întărit. „Deşi familia mea suferă foarte mult”, a scris el, „suntem alinaţi de siguranţa unei reuniri cu mama, dacă rămânem credincioşi. Ea a fost o soţie şi o mamă devotată, doritoare să ajute şi atentă. Ea a suferit timp de şase ani, într-un fel sau altul, iar eu sunt sigur că ea este fericită alături de mama ei şi de ceilalţi dragi ei de cealaltă parte a vălului… Domnul este foarte bun şi a îndepărtat orice sentiment negativ faţă de moarte, lucru pentru care eu sunt extrem de recunoscător”³⁰.

În anul 1919, preşedintele Heber J. Grant, care fusese de curând susţinut în calitate de preşedinte al Bisericii, l-a chemat pe vârstnicul Smith să prezideze asupra Misiunii Europa. În timpul unei cuvântări din cadrul unei conferinţe generale care a avut loc cu numai câteva zile înainte de plecarea sa, vârstnicul Smith a spus:

„Doresc să vă spun, dragii mei fraţi şi dragile mele surori, că este o onoare pentru mine – nu, chiar mai mult decât o onoare, este o binecuvântare foarte mare – că Domnul m-a vindecat de suferinţa de care am avut parte nu cu mult timp în urmă, ajutându-mă să ajung la o stare de sănătate despre care autorităţile generale au simţit că îmi va permite să slujesc într-o misiune într-o ţară străină…

Miercurea viitoare plănuiesc să iau trenul până pe coasta de est şi, de acolo, să traversez oceanul până acolo unde am fost chemat să slujesc. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această ocazie. Sunt recunoscător că am în suflet cunoaşterea despre acest adevăr”³¹.

La acea vreme, Europa încă încerca să-şi revină după Primul Război Mondial, care se încheiase cu doar câteva luni înainte. Din cauza războiului, numărul de misionari în Europa era foarte redus, iar una dintre responsabilităţile vârstnicului Smith a fost aceea de a mări acel număr. Totuşi, situaţia economică precară din Europa postbelică a făcut ca guvernele să nu dorească să ofere vizele necesare. Ca lucrurile să fie şi mai dificile, încă existau foarte multe lucruri înţelese greşit şi prejudecăţi despre sfinţii din zilele din urmă. Pentru a îmbunătăţi imaginea Bisericii, vârstnicul Smith s-a întâlnit cu numeroşi guvernanţi şi cu alte persoane importante. Pentru a explica scopul misionarilor în Europa şi în lumea întreagă, el spunea deseori: „Păstraţi toate lucrurile pe care le aveţi, păstraţi tot ce v-a oferit Dumnezeu care vă face viaţa mai bună, iar apoi, lăsaţi-ne să vă împărtăşim ceva ce vă va aduce mai multă fericire şi vă va face să vă simţiţi şi mai împliniţi”³². Conform unui misionar care a slujit sub preşedinţia lui, „datorită modului priceput, amabil, el le-a câştigat respectul şi prietenia şi a obţinut concesii sigure în ceea ce-i priveşte pe misionari, lucruri care fuseseră respinse înainte”³³.

Până la încheierea slujirii sale, în anul 1921, vârstnicul Smith a reuşit să crească numărul de misionari care slujeau în Europa şi a schimbat unele idei eronate despre sfinţii din zilele din urmă. De asemenea, el a făcut prieteni pentru Biserică şi a păstrat legătura cu ei, timp de mulţi ani, prin intermediul scrisorilor.

Vârstnicului Smith i-a plăcut foarte mult să le vorbească altora despre Biserică şi despre marile evenimente din istoria ei. De-a lungul slujirii sale, el a făcut foarte multe lucruri pentru a ajuta la conservarea acelei istorii, construind monumente sau făcând cunoscute, prin diverse modalităţi, locurile de interes din istoria Bisericii. Unul dintre cunoscuţii lui, a scris: „El a crezut că, prin atragerea atenţiei generaţiei mai tinere asupra realizărilor strămoşilor lor, el oferea o slujire importantă”³⁴.

În calitate de apostol nou, el s-a dus la Palmyra, New York, şi a negociat, în numele Bisericii, achiziţionarea fermei lui Joseph Smith, tatăl. În timp ce se afla în New York, el l-a vizitat, de asemenea, pe un bărbat care se numea Pliny Sexton, în a cărui proprietate se afla Dealul Cumorah, locul unde Joseph Smith a primit plăcile de aur. Domnul Sexton nu a dorit să vândă acel pământ Bisericii, dar el şi vârstnicul Smith au devenit prieteni. În mare parte datorită relaţiei pe care vârstnicul Smith a păstrat-o cu domnul Sexton, Biserica a putut, în cele din urmă, să cumpere proprietatea şi a înălţat un monument acolo.

În anul 1930, anul în care se sărbătoreau 100 de ani de la organizarea Bisericii, vârstnicul Smith a ajutat la înfiinţarea Utah Pioneer Trails and Landmarks Association (Asociaţiei cărărilor pionierilor şi monumentelor istorice din Utah) şi a fost ales în calitate de primul preşedinte al acestui grup. În decursul următorilor 20 de ani, această organizaţie a plasat peste 100 de monumente şi indicatoare comemorative, multe dintre ele de-a lungul drumului parcurs de pionieri către Valea Salt Lake. Vârstnicul Smith a oficiat dedicarea celor mai multe dintre aceste monumente.³⁵

Explicând interesul Bisericii faţă de locurile istorice, el a scris: „A existat un obicei de a construi statui pentru oameni, astfel încât ei să nu fie uitaţi. Mari evenimente au fost, de asemenea, fixate permanent în mintea oamenilor, construind monumente… Sunt multe locuri de interes care au fost uitate, iar oamenii au simţit că era bine ca ele să fie indicate într-un mod semnificativ pentru ca celor care vor urma să li se atragă atenţia asupra acelor evenimente importante”³⁶.

Fiind unul dintre aceia ai căror bunici au venit în Utah cu pionierii, vârstnicul Smith a avut un respect profund faţă de primii membri ai Bisericii care au făcut sacrificii atât de mari pentru credinţa lor. Într-o cuvântare adresată Societăţii de Alinare, el a împărtăşit următoarea experienţă pe care a avut-o în timp ce parcurgea drumul făcut de cărucioarele pionierilor:

„Am ajuns la zona drumului unde compania de cărucioare a lui Martin a pierdut atât de multe vieţi. Am găsit, cu cea mai bună aproximaţie pe care am putut-o calcula, locul unde şi-au aşezat tabăra. Cei care erau descendenţi ai acelor oameni au fost prezenţi acolo, pentru a ajuta la amplasarea unui indicator. Apoi, am ajuns la Rock Creek; un indicator temporar fusese amplasat acolo de către noi cu un an înainte. La acel moment al anului, peste tot puteau fi văzute flori sălbatice minunate, irisul sălbatic era pretutindeni şi membrii grupului au adunat câteva dintre aceste flori şi le-au așezat cu grijă peste o movilă de piatră care fusese pusă acolo cu un an înainte… Acolo, 15 membri ai acestei Biserici fuseseră îngropaţi într-un singur mormânt; muriseră din cauza foamei şi a condiţiilor vitrege.

Ştiţi, sunt momente şi locuri în care simţim că ne apropiem mai mult de Tatăl nostru Ceresc. În timp ce stăteam în jurul focului de tabără în acea vale mică de la Rock Creek, acolo unde compania de cărucioare a lui Willie a avut parte de acel dezastru – noi cei care eram descendenţi ai pionierilor, ai acelora care au traversat câmpiile în arşiţa verii şi în gerul iernii – s-au spus povestiri despre experienţele trăite de strămoşii noştri… A fost un moment impresionant. Istoria s-a repetat pentru binele nostru…

Mi s-a părut că ne aflam chiar în prezenţa celor care au sacrificat totul pentru ca noi să putem avea binecuvântările Evangheliei. Am simţit prezenţa Domnului.

În timp ce noi plecam, după ce am plâns – căci nu cred că a fost cineva, printre cele 30 sau 40 de persoane prezente, care să nu fi plâns – influenţa simţită ca urmare a acelei adunări mici ne-a impresionat, iar una dintre surori m-a luat de braţ şi mi-a spus: «Frate Smith, de-acum înainte voi fi o femeie mai bună». Această femeie… este una dintre cele mai bune femei, dar eu cred că ea a simţit, aşa cum probabil am simţit cu toţii că, în anumite aspecte, noi nu ne-am ridicat la aşteptările la care ar fi trebuit să ne ridicăm. Oamenii înmormântaţi acolo nu numai că şi-au sacrificat zile din viaţă, ei şi-au sacrificat chiar viaţa pentru crezul lor în divinitatea acestei lucrări…

Dacă membrele acestei organizaţii [Societatea de Alinare] vor fi la fel de credincioase ca cei care sunt înmormântaţi pe câmpii, care şi-au abordat încercările având credinţă în Domnul, atunci ele vor avea mai multe realizări şi binecuvântările unui Tată iubitor vor fi revărsate asupra lor şi a celor dragi lor”³⁷.

Al Doilea Război Mondial s-a încheiat la numai câteva luni după ce George Albert Smith devenise preşedintele Bisericii. Războiul lăsase în Europa mii de oameni săraci şi fără adăpost, iar preşedintele Smith a mobilizat rapid resursele de bunăstare ale Bisericii pentru a oferi ajutor. Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus mai târziu despre acest efort: „M-am numărat printre aceia care au lucrat în timpul nopţilor aici, în Welfare Square (Piaţa Bunăstării), din oraşul Salt Lake, încărcând bunuri în vagoane de tren care au transportat alimentele către port, de acolo fiind trimise peste ocean. În timpul dedicării Templului din Elveţia [în anul 1955], când mulţi dintre sfinţii din Germania au venit la templu, i-am auzit pe unii dintre aceştia, având lacrimi în ochi, vorbind cu recunoştinţă despre acele alimente care le-au salvat viaţa”⁴¹.

Preşedintele Smith a ştiut, de asemenea, că existau mari nevoi spirituale printre popoarele lumii după un asemenea război devastator. În consecinţă, el a început să reorganizeze misiunile în ţările unde războiul întrerupsese munca misionară şi i-a încurajat pe sfinţi să pună în aplicare în viaţa lor Evanghelia păcii. „În acest moment, cea mai bună dovadă de recunoştinţă”, a spus el la scurt timp după încheierea războiului, „este aceea de a face tot ce putem pentru a aduce fericire acestei lumi triste, căci noi toţi suntem copiii Tatălui nostru şi cu toţii avem obligaţia de a face din această lume un loc mai fericit în care să putem trăi.

Haideţi să oferim bunătate şi atenţie tuturor celor care au nevoie, fără a-i uita pe cei nefericiţi; şi acum, când ne bucurăm de pace, să nu-i uităm pe cei care i-au pierdut pe cei dragi pentru ca noi să avem pace…

Mă rog ca oamenii să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu, să meargă pe calea Lui şi, astfel, să salveze lumea de la alte conflicte şi distrugeri. Mă rog ca pacea care vine numai de la Tatăl nostru Ceresc să poată rămâne în inimile şi căminele celor care jelesc”⁴².

Preşedintele Smith a continuat să împărtăşească Evanghelia altora de fiecare dată când a avut ocazia, iar aceste ocazii au fost mai numeroase după noua lui chemare. În luna mai a anului 1946, preşedintele Smith a devenit primul preşedinte al Bisericii care i-a vizitat pe sfinţii din Mexic. În afara întâlnirii cu membrii Bisericii şi a faptului că a vorbit în cadrul unei conferinţe mari, preşedintele Smith s-a întâlnit, de asemenea, cu câţiva înalţi demnitari din Mexic şi a vorbit cu ei despre Evanghelia restaurată. În timpul unei întâlniri cu preşedintele Mexicului Manuel Camacho, preşedintele Smith şi cei care l-au însoţit au explicat: „Noi venim cu un mesaj special pentru dumneavoastră şi pentru poporul dumneavoastră. Noi suntem aici pentru a vă vorbi despre strămoşii dumneavoastră şi despre Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos… Noi avem o carte care… relatează despre un mare profet care împreună cu familia lui şi cu alţii au părăsit Ierusalimul cu 600 de ani înainte de Hristos şi care a ajuns… pe acest măreţ continent american, cunoscut lor ca o «ţară a făgăduinţei, o ţară care este aleasă mai presus de toate celelalte ţări». Cartea lui Mormon relatează, de asemenea, despre vizita lui Isus Hristos pe acest continent şi despre faptul că El a organizat Biserica Sa şi că a ales 12 ucenici ai Săi”.

Preşedintele Camacho, care şi-a exprimat respectul şi admiraţia faţă de sfinţii din zilele din urmă care trăiesc în această ţară, a devenit foarte interesat de Cartea lui Mormon şi a întrebat: „Se poate să primesc un exemplar al Cărţii lui Mormon? Nu am mai auzit niciodată despre ea”. După aceea, preşedintele Smith i-a oferit un exemplar cu copertă de piele, în limba spaniolă, având enumerate la începutul cărţii pasajele cu o însemnătate specială. Preşedintele Camacho a spus: „Voi citi toată cartea, căci este foarte importantă pentru mine şi pentru poporul meu”⁴³.

Unul dintre cele mai importante momente din cei şase ani în care George Albert Smith a fost preşedintele Bisericii a avut loc în anul 1947, în care Biserica a celebrat centenarul sosirii pionierilor în Valea Salt Lake. Preşedintele Smith a supravegheat celebrarea, aceasta trezind interesul naţional şi culminând cu dedicarea monumentului This Is the Place (Acesta este locul) din oraşul Salt Lake, în apropierea locului prin care pionierii au intrat pentru prima dată în vale. Începând din anul 1930, preşedintele Smith a fost implicat în proiectarea unui monument care să cinstească realizările şi credinţa pionierilor. El s-a asigurat că monumentul avea să cinstească, de asemenea, pe primii exploratori, misionarii de alte religii şi pe conducătorii importanţi, din acea vreme, ai indienilor americani.

La dedicarea monumentului This Is the Place (Acesta este locul), George Q. Morris, atunci preşedinte al Misiunii Statelor Estice, a simţit un spirit de bunăvoinţă despre care el a spus că se datora eforturilor depuse de preşedintele Smith: „Contribuţiile preşedintelui Smith în ceea ce priveşte fraternitatea şi toleranţa s-au văzut în cadrul ceremoniei de dedicare… Monumentul însuşi i-a cinstit sub forma sculpturii – o sculptură reprezentând siluetele unor oameni – pe bărbaţii care s-au remarcat în istoria zonei Vestului intramontan înainte de sosirea pionierilor mormoni, indiferent de rasa sau religia lor. În timp ce programul ceremoniei de dedicare era în curs de pregătire, preşedintele Smith a dorit ca cele mai importante grupuri religioase să fie reprezentate alături de ceilalţi oficiali ai statului, regiunii şi oraşului. Un preot catolic, un episcop protestant, un rabin iudeu şi reprezentanţi ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă au fost vorbitori distinşi. Un vizitator din est a făcut, după program, următorul comentariu: «Astăzi, am fost rebotezat spiritual. Ceea ce am văzut şi am auzit nu ar fi putut avea loc în niciun alt loc din lume. Spiritul toleranţei, care a fost simţit astăzi, a fost magnific»”⁴⁴.

Deşi monumentul înalt de 18 metri era impresionant, preşedintele Smith a gândit că cel mai bun mod de a-i cinsti pe pionieri era acela de a le urma exemplul de credinţă şi devotament. În timpul rugăciunii de dedicare a acelui monument, el a spus: „Tatăl nostru care eşti în Cer… stăm în prezenţa Ta în această dimineaţă pe acest deal liniştit şi privim acest monument măreţ care a fost ridicat în cinstea fiilor şi fiicelor Tale şi a devotamentului lor… Ne rugăm ca noi să fim binecuvântaţi cu acelaşi spirit care i-a caracterizat pe acei credincioşi care au crezut în Tine şi în Preaiubitul Tău Fiu, care au venit în această vale deoarece au dorit să trăiască aici şi să Te preaslăvească. Ne rugăm ca spiritul preaslăvirii şi recunoştinţei să continue să se regăsească în inima noastră”⁴⁵.

În pofida vârstei sale avansate, în cea mai mare parte a timpului cât a slujit în calitate de preşedinte, preşedintele Smith a putut să-şi îndeplinească responsabilităţile fără să fie împiedicat de suferinţele fizice de care avusese parte în trecut. Într-un articol publicat în luna aprilie a anului 1950, în apropierea celei de-a 80-a aniversări a lui, preşedintele Smith a cugetat asupra vieţii sale şi a remarcat cum Dumnezeu l-a susţinut şi binecuvântat:

„De-a lungul acestor 80 de ani, am călătorit în lume mai mult de un milion de kilometri, pentru slujirea în Evanghelia lui Isus Hristos. Am fost în multe zone cu climat diferit, în multe ţări şi la multe popoare şi, încă din copilăria mea, oamenii au fost amabili cu mine şi m-au ajutat, fie că erau membri ai Bisericii, fie că nu. Oriunde am fost, am găsit bărbaţi şi femei nobili…

Când mă gândesc că, deşi atât de slab şi firav, sunt chemat să fiu conducătorul acestei Biserici minunate, înţeleg cât de mult am nevoie de ajutor. Mărturisesc cu recunoştinţă despre ajutorul pe care l-am primit de la Tatăl meu din Cer, despre încurajările şi prezenţa în viaţa mea a multora dintre cei mai buni bărbaţi şi cele mai bune femei care pot fi găsiţi oriunde în lume, atât în ţară, cât şi în străinătate”.

El a continuat, exprimându-şi dragostea faţă de oamenii cărora le-a slujit atât de mulţi ani:

„Cu siguranţă este o binecuvântare să ai de-a face cu astfel de oameni şi, din adâncul sufletului meu, profit de această ocazie pentru a vă mulţumi tuturor pentru bunătatea de care aţi dat dovadă faţă de mine şi pentru a vă spune tuturor: Nu veţi şti niciodată cât de mult vă iubesc. Nu am cuvinte pentru a putea exprima acest lucru. Şi doresc să am aceleaşi sentimente faţă de fiecare fiu şi fiică ai Tatălui meu Ceresc.

Am trăit mulţi ani, dacă ar fi să compar cu media de viaţă a oamenilor, şi am avut o viaţă fericită. În mod firesc, nu vor mai trece mulţi ani până când voi fi chemat de partea cealaltă a vălului. Aştept cu nerăbdare acel moment. Şi, după optzeci de ani în această viaţă, în care am călătorit în multe zone ale lumii, cunoscând mulţi bărbaţi şi multe femei bune şi minunate, vă mărturisesc că astăzi ştiu mai bine decât am ştiut vreodată că Dumnezeu trăieşte, că Isus este Hristosul, că Joseph Smith a fost un profet al Dumnezeului cel Viu şi că Biserica pe care el a organizat-o sub îndrumarea Tatălui nostru Ceresc, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă… funcţionează sub puterea şi autoritatea aceleiaşi preoţii care a fost conferită de către Petru, Iacov şi Ioan lui Joseph Smith şi lui Oliver Cowdery. Eu ştiu aceasta la fel de sigur cum ştiu că trăiesc şi înţeleg că faptul de a vă depune această mărturie este un lucru foarte serios şi că voi da socoteală în faţa Tatălui meu Ceresc pentru aceasta şi pentru toate celelalte lucruri pe care le-am predicat în numele Lui… Cu dragoste şi bunătate în inimă faţă de toţi, depun această mărturie în numele lui Isus Hristos, Domnul nostru”⁴⁶.

Un an mai târziu, în ziua în care împlinea 81 de ani, pe 4 aprilie 1951, George Albert Smith a murit, fără să sufere, la el acasă, avându-i alături pe fiul său şi pe fiicele sale.