Până ce ne vom revedea

Să bem din fântână

Aaron L. West

Editor, Servicii privind publicaţiile Bisericii

Tipăreşte Distribuie

    Isus Hristos este fântâna cu apă vie.

    Când vorbim despre frumuseţea templelor, menţionăm turle, ferestre şi muralii. Vorbim cu reverenţă despre bazine pentru botez, camere pentru înzestrare, camere pentru pecetluire şi camere celestiale.

    Dar atunci când un profet dedică un templu al Domnului, el dedică întreaga clădire, nu doar părţile frumoase pe care le observă toată lumea. În rugăciunea de dedicare a Templului Kansas City, Missouri, preşedintele Thomas S. Monson a spus: „Dedicăm pământul pe care este construit acest templu. Dedicăm fiecare parte din această frumoasă structură, de la temelia nevăzută până la statuia maiestuoasă a lui Moroni de pe cel mai înalt punct al său”1. Când preşedintele Joseph Fielding Smith a rostit rugăciunea de dedicare pentru Templul Ogden, Utah, el a dedicat „fundaţia, pereţii, tavanele, turnul şi toate părţile clădirii” şi s-a rugat pentru protecţia „tuturor părţilor mecanice, sistemului electric şi dependinţelor, sistemului de ventilaţie şi lifturilor şi pentru toate lucrurile care aparţineau clădirii”2.

    Sunt recunoscător că Domnul îi inspiră pe profeţii săi să dedice fiecare parte din templu. Deşi balamaua unei uşi sau un corp de iluminat are un scop mai mic decât un altar dintr-o cameră de pecetluire, astfel de obiecte de o importanţă mai mică contribuie la scopul final de exaltare al templului.

    Unul dintre aceste obiecte mai nesemnificative m-a ajutat să învăţ o lecţie trainică. Într-o zi, eram în Templul Salt Lake, pregătindu-mă să părăsesc vestiarul după ce participasem la o rânduială pentru cei morţi. Observând o cişmea, mi-am dat seama că-mi era sete, deci m-am aplecat să beau o gură de apă. Mi-a venit în gând un mesaj:

    Bei această apă în templu, dar oare bei cu adevărat apa vie care este disponibilă aici?

    Nu a fost o condamnare izbitoare, doar o mustrare blândă şi o întrebare care mi-a străpuns sufletul.

    Răspunsul meu la acea întrebare a fost nu. Nu beam cu adevărat din apa vie a templului. A trebuit să recunosc că mintea mea hoinărise mai devreme, în timp ce primeam rânduielile pentru cei morţi. Deşi făcusem o lucrare bună pentru oamenii care aveau nevoie de ajutorul meu, nu îmi permisesem să primesc tot ajutorul de care aveam nevoie.

    Acum, de câte ori merg la templu, caut o cişmea şi mă opresc să beau din ea. Îmi pun întrebarea cât de mult beau din fântâna apei vii. Raspunsul meu: încă nu destul de mult. Dar setea mea creşte.

    Fotografie © iStockphoto.com/Amphotora

    Afişează referinţe

    Note

    1. 1.

      Thomas S. Monson, în „Kansas City Missouri Temple: ‘Beacon of Divine Light’ an Offering of Hands and Hearts”, Church News, 12 mai 2012, ldschurchnews.com.

    2. 2.

      Joseph Fielding Smith, în „Ogden Temple Dedicatory Prayer”, Ensign, mart. 1972, p. 12.