Calea către perfecţiune

Preşedinţia Tinerelor noastre Fete a muncit foarte bine, nu-i aşa? Eu susţin şi confirm tot ceea ce aţi auzit, în această zi, de la aceste femei splendide. Ele sunt, cu adevărat, slujitoare ale Tatălui nostru Ceresc şi au prezentat cuvântul Lui sfânt.

„Fericirea“, a scris profetul Joseph Smith, „este scopul şi planul existenţei noastre; şi va fi finalul acesteia dacă urmăm calea care duce la ea; şi această cale este virtutea, onestitatea, credinţa, sfinţenia şi ţinerea tuturor poruncilor lui Dumnezeu“.¹

Dar cum poate cineva să găsească acea cale şi, ceea ce este mai important, cum poate cineva să stea pe această cale care conduce spre perfecţiune?

În Peripeţiile Alisei în ţara minunilor, de Lewis Carroll, Alisa ajunge la o răscruce de drumuri, cu două cărări înaintea ei, fiecare întinzân- du-se înainte, dar în direcţii opuse. Ea se consultă cu pisica Cheshire, pe care o întreabă: „Pe care cale să merg?“

Pisica răspunde: „Depinde unde vrei să mergi. Dacă nu ştii unde vrei să mergi, nu are importanţă pe ce cale mergi!“²

Spre deosebire de Alisa, fiecare dintre voi ştie unde vrea să meargă. Are importanţă pe ce drum mergeţi, deoarece calea pe care o urmezi în această viaţă conduce către calea pe care o vei urma în viaţa care va veni.

O baladă veselă, care era populară cu mulţi ani în urmă, conţine o regulă provocantă: „Dacă dorinţa se poate realiza doar prin ea, atunci doreşte în continuare şi grijile se vor spulbera“. O altă formulă pentru nereuşită vine dintr-un cântec mai recent: „Nu te îngrijora, fii fericit!“

Tema noastră din această seară, „Staţi în locuri sfinte“, este mult mai potrivită. De asemenea, apreciez cuvintele care urmează: „Staţi în locuri sfinte şi nu vă mişcaţi“.³

Preşedintele George Albert Smith, al optulea preşedinte al Bisericii, ne-a îndemnat: „Să mergem pe drumul principal care conduce spre fericire şi spre împărăţia cerească, nu numai ocazional, ci în fiecare zi, şi în fiecare oră, deoarece, dacă vom sta dincolo de linie, de partea Domnului, dacă vom rămâne sub influenţa Tatălui Ceresc, adversarul nu ne poate, nici măcar, ispiti. Dar, dacă mergem în teritoriul diavolului … vom fi nefericiţi, şi această nefericire va creşte cu trecerea anilor, exceptând cazul în care ne pocăim de păcatele noastre şi ne întoarcem spre Domnul“.⁴

Vorbind tinerilor băieţi din Preoţia aaronică, am citat, frecvent, sfatul unui tată către preţiosul său fiu: „Dacă te găseşti vreodată într-o situaţie în care nu ar trebui să fii – părăseşte această situaţie imediat!“. Acelaşi adevăr vi se aplică şi vouă, tinere fete, care sunteţi aici în Centrul de Conferinţe şi care sunteţi adunate în casele de întruniri din întreaga lume.

Am simţit, întotdeauna, că dacă vorbim la general, rareori avem succes; dar, dacă vorbim concret, rareori avem insucces. De aceea, vă îndemn să demonstraţi în vieţile voastre patru virtuţi, testate. Ele sunt:

1. O atitudine de recunoştinţă.

2. O dorinţă de a învăţa.

3. Un devotament faţă de disciplină.

4. Un sentiment de dorinţă faţă de muncă.

În primul rând, o atitudine de recunoştinţă. În cartea lui Luca, capitolul 17, citim povestirea despre cei zece leproşi. Salvatorul, călătorind spre Ierusalim, a trecut prin Galilea şi prin Samaria şi când a intrat într-un sat, în afara lui, a fost întâmpinat de zece leproşi, care erau obligaţi, din cauza stării lor, să trăiască separat de ceilalţi. Ei au stat „departe“ şi au strigat: „Isus, Învăţătorule, ai milă de noi“.

Salvatorul, plin de milă şi de dragoste faţă de ei, a spus: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă profeţilor“; şi în timp ce se duceau au descoperit că au fost vindecaţi. Scripturile ne spun: „Unul dintre ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare şi s-a aruncat la pământ, la picioarele lui Isus, şi I-a mulţumit. Era samaritean“.

Salvatorul a răspuns: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu? Apoi, i-a zis, ,Ridică-te şi pleacă, credinţa ta te-a mântuit‘ “.⁵

Prin intervenţia divină, cei care erau leproşi au fost cruţaţi de o moarte crudă, prelungită, şi le-a fost dată o nouă viaţă. Recunoştinţa manifestată de unul a meritat binecuvântarea Învăţătorului, iar nerecunoştinţa celorlalţi zece dezamăgirea Sa.

Ca şi lepra de ieri sunt şi flagelele de astăzi. Ele acţionează lent; ele slăbesc constituţia; ele distrug. Ele se găsesc pretutindeni. Puterea lor de pătrundere nu are graniţe. Le cunoaştem ca egoism, lăcomie, îngăduinţă faţă de slăbiciuni, cruzime şi crimă – pentru a identifica numai câteva.

La o Conferinţă Generală, preşedintele Gordon B. Hinckley a declarat: „Trăim într-o lume plină de murdărie. Se găseşte pretutindeni. Pe străzi. La televiziune. În cărţi şi în reviste. Este ca un torent mare, urât şi murdar, care înghite lumea. Trebuie să o biruim. Lumea se abate de la standardele ei morale. Aceasta nu poate aduce decât mizerie. Calea spre fericire duce spre o reîntoarcere la viaţa puternică de familie şi spre luarea în considerare a standardelor morale, a căror valoare a fost demonstrată de-a lungul secolelor“.⁶

Urmând sfatul preşedintelui Hinckley, putem face ca acest timp pe care îl trăim aici, pe pământ, să fie minunat. Ocaziile noastre sunt nelimitate. Sunt aşa de multe lucruri drepte – cum ar fi învăţătorii care predau, prietenii care ajută, căsătoriile care se fac şi părinţii care se sacrifică.

Fiţi recunoscătoare pentru mama voastră, pentru familie şi pentru prietenii voştri. Exprimaţi recunoştinţă pentru învăţătoarele din cadrul Tinerelor Fete. Ele vă iubesc, ele se roagă pentru voi, ele vă slujesc. Voi sunteţi preţioase pentru ele şi pentru Tatăl Ceresc. El vă înconjoară cu pacea şi dragostea Lui. Staţi aproape de El şi de Fiul Său şi nu veţi merge singure.

În al doilea rând, o dorinţă de a învăţa.

Apostolul Pavel i-a spus lui Timotei: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi“.⁷

Preşedintele Stephen L. Richards, care a fost consilier în Prima Preşedinţie, cu mulţi ani în urmă, era un cugetător profund. El a spus: „Credinţa şi îndoiala nu pot exista în aceeaşi minte în acelaşi timp, pentru că una o va înlătura pe cealaltă“. Sfatul meu este să căutaţi credinţa şi să înlăturaţi îndoiala.

Domnul ne-a sfătuit: „Căutaţi cuvintele de înţelepciune în cele mai bune cărţi; căutaţi să învăţaţi, chiar prin studiu şi, de asemenea, prin credinţă“.⁸

Putem găsi adevărul în scripturi, în învăţăturile profeţilor noştri, în îndrumările părinţilor noştri şi în inspiraţia care ne vine atunci când ne îndoim genunchii şi cerem ajutor de la Dumnezeu.

Trebuie să fim credincioşi idealurilor noastre, pentru că idealurile sunt ca şi stelele: nu le puteţi atinge cu mâinile voastre, dar urmându-le ajungeţi la destinaţia voastră.⁹

Multe dintre învăţătoarele voastre sunt adunate, aici, cu voi, în această seară. Sunt încrezător că fiecărei învăţătoare i se potriveşte descrierea făcută despre una: “Ea crea în clasa ei o atmosferă în care căldura şi acceptarea ţeseau un timp magic; unde creşterea şi învăţătura, elanul şi imaginaţia, şi spiritul tinereţii erau asigurate.“¹⁰

În al treilea rând, să luăm în discuţie un devotament faţă de disciplină.

Tatăl nostru Ceresc ne-a dat fiecăruia dintre noi puterea de a gândi şi judecata de a decide. Cu o asemenea putere, autodisciplina devine o necesitate.

Fiecare dintre noi are responsabilitatea de a alege. Puteţi întreba: „Sunt deciziile, într-adevăr, atât de importante?“ Eu vă spun că deciziile determină destinul. Nu puteţi lua decizii eterne fără consecinţe eterne.

Îmi permit să vă dau o formulă simplă prin care puteţi măsura alegerile cu care vă confruntaţi. Este uşor să vă amintiţi: „Nu puteţi fi drepte, făcând ceva greşit; nu puteţi greşi, făcând ceva drept“. Conştiinţa voastră vă avertizează, întotdeauna, ca un prieten, înainte de a vă pedepsi ca un judecător.

Domnul, într-o revelaţie dată prin profetul Joseph Smith, ne-a sfătuit: „Ceea ce nu edifică nu este de la Dumnezeu şi este întuneric. Ceea ce este de la Dumnezeu este lumină“.¹¹

Unele persoane nesăbuite întorc spatele la înţelepciunea lui Dumnezeu şi urmează seducţia manierelor de ocazie, atracţia unei false popularităţi şi emoţia momentului. Este nevoie de curaj pentru a gândi drept, pentru a alege ce-i drept şi pentru a face ce-i drept, deoarece un asemenea drum va fi rareori, dacă nu niciodată, cel mai uşor de urmat.

Lupta pentru autodisciplină vă va lăsa, poate, puţin măcinate, dar, întotdeauna, veţi fi o persoană mai bună. Autodisciplina este un proces riguros; prea mulţi dintre noi doresc ca ea să fie dobândită fără efort şi fără durere. Dacă o întrerupere temporară ne afectează, hotărârea şi curajul de a încerca din nou reprezintă o parte importantă din strădania noastră pentru autodisciplină.

Dragele mele, tinere surori, ştiu că nici o descriere a voastră nu este mai adevărată decât cea exprimată de Prima Preşedinţie, în 6 aprilie 1942: „Cât de glorios şi aproape de îngeri este tineretul care este pur; acest tineret are o bucurie de nedescris aici şi o fericire eternă în viaţa care va veni“.¹²

Viaţa eternă în împărăţia Tatălui nostru este ţelul vostru şi autodisciplina va fi cerută, cu siguranţă, dacă vreţi să o obţineţi.

În încheiere, fiecare dintre noi să cultivăm un sentiment de dorinţă faţă de muncă. Preşedintele J. Reuben Clark, cu mulţi ani în urmă fiind consilier în Prima Preşedinţie, a spus: „Cred că suntem aici pentru a munci şi cred că nu există scăpare de la ea. Cred că este necesar să realizăm importanţa muncii cât mai curând posibil. Trebuie să muncim, dacă vrem să reuşim sau să avansăm. Nu există altă cale“.¹³ „Pune umărul, împinge înainte“ ¹⁴ este mai mult decât un rând dintr-un imn favorit; este o chemare la muncă.

Poate un exemplu va fi folositor. Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi – în special când este vorba de o muncă grea şi cinstită. Vorbesc din punct de vedere al studierii cu sârguinţă când vă pregătiţi pentru testele de la şcoală şi, bineînţeles, pentru testele vieţii.

Ştiu de la o studentă la universitate care era aşa de ocupată cu bucuriile vieţii de studentă, încât şi-a amânat pregătirea pentru un examen. Cu o noapte înainte, şi-a dat seama că ora era târzie şi că nu se pregătise. A raţionat: Acum, ce este mai important – sănătatea mea, care cere să mă culc sau munca grea de studiu? Ei bine, puteţi, probabil, să vă imaginaţi. Somnul a câştigat, studiul a pierdut şi testul a fost un dezastru personal. Trebuie să muncim.

Aceasta este, deci, formula propusă:

1. O atitudine de recunoştinţă.

2. O dorinţă de a învăţa.

3. Un devotament faţă de disciplină.

4. Un sentiment de dorinţă faţă de muncă.

Vor veni, în viaţa fiecăruia, momente de disperare şi nevoia de îndrumare de la o sursă divină – chiar o nespusă rugăminte de ajutor. Cu toată inima şi cu tot sufletul meu vă mărturisesc că Tatăl nostru Ceresc vă iubeşte, Îşi aduce aminte de voi şi nu vă va părăsi.

Daţi-mi voie să vă ilustrez cu o experienţă personală şi nepreţuită. Mulţi ani, numirile mele m-au dus în acea parte a Germaniei care era în spatele a ceea ce se numea Cortina de fier. Sub controlul comunist, cei care locuiau în acea zonă a Germaniei pierduseră toate drepturile lor de libertate. Activităţile tineretului nostru aveau restricţii; toate acţiunile erau controlate.

La scurt timp după ce mi-am asumat responsabilităţile pentru acea zonă, am participat la cea mai înălţătoare conferinţă ţinută în acea parte a Germaniei. După inspiratele cântece şi cuvinte, am simţit că trebuie să mă întâlnesc, pentru puţin timp, cu tineretul preţios. Erau relativ puţini ca număr, dar ascultau fiecare cuvânt pe care-l spuneam. Erau avizi după cuvântul şi încurajarea unui apostol al Domnului.

Înainte de a participa la conferinţă, şi înainte de a pleca din Statele Unite, simţisem îndemnul de a cumpăra trei cartoane cu gumă de amestecat. Am cumpărat trei arome: Doublemint, Spearmint şi Juicy Fruit. Apoi, când întâlnirea tineretului s-a terminat, am distribuit, cu grijă, fiecărui tânăr, două lame de gumă – ceva ce ei nu gustaseră niciodată. Au primit darul cu bucurie.

Anii au trecut. M-am întors la Dresda – locul conferinţei din trecut. Acum aveau capele; acum oamenii aveau libertate. Ei aveau temple. Germania nu mai era împărţită de graniţe politice, ci devenise o singură naţiune. Tinerii erau acum adulţi, la rândul lor cu copii.

După o conferinţă mare şi inspirată, o mamă şi cu fiica ei m-au căutat să-mi vorbească. Fiica, avea aproximativ vârsta voastră şi vorbind puţin engleza mi-a spus: „Preşedinte Monson, vă amintiţi, când aţi ţinut o scurtă adunare cu tineretul, după o conferinţă de district, în care aţi dat, fiecărui băiat şi fiecărei fete două bucăţi de gumă de mestecat?

Am răspuns: „O, da, sigur că-mi amintesc“.

Ea a continuat: „Mama mea era una dintre cele cărora le-aţi dat acel cadou. Ea mi-a povestit că a împărţit în bucăţi mici lama de gumă. Mi-a menţionat cât de dulce era la gust şi cât de preţioasă pentru ea“. Apoi, cu zâmbetul aprobator al dragei sale mame, mi-a întins o cutiuţă. Când am deschis capacul cutiuţei, acolo am zărit cea de-a doua lamă de gumă, încă împachetată, după aproape 20 de ani. „Mama mea şi cu mine dorim ca dumneavoastră să luaţi aceasta“, a spus ea.

Lacrimile au curs, îmbrăţişările au urmat.

După aceea, mama mi-a spus: „Înainte să veniţi la conferinţa noastră, cu atât de mulţi ani în urmă, mă rugasem la Tatăl meu să aflu dacă El, într-adevăr, are grijă de mine. Am păstrat acest dar, astfel încât să-mi pot aminti şi să pot să o învăţ pe fiica mea că Tatăl Ceresc aude rugăciunile noastre“.

Ţin în faţa voastră, în această seară, acel dar – chiar un simbol de credinţă şi de garanţie al ajutorului ceresc pe care Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos, îl vor asigura pentru voi.

În ajunul Paştelui, gândurile noastre să se întoarcă spre El care a ispăşit pentru păcatele noastre, care ne-a arătat felul în care să trăim, cum să ne rugăm şi care ne-a demonstrat prin faptele Sale cum putem face astfel. Născut într-un staul, legănat într-o iesle, acest Fiu al lui Dumnezeu – chiar Isus Hristos, Domnul – ne face semn fiecăruia să-L urmăm. „Trăieşte-al meu Mântuitor. Ce gând dulce, mângâietor!“¹⁵ În numele lui Isus Hristos, amin.