Exprimarea dragostei

Când eram o tânără mamă, soţul meu şi cu mine ne-am văzut obligaţi să ne luăm cei cinci copii de vârste sub opt ani şi să trăim în America de Sud. Deşi nici unul dintre noi nu vorbea limba respectivă, fetiţa mea în vârstă de şase ani a avut cele mai mari greutăţi în învăţarea unei noi limbi. Am hotărât să o dăm la o grădiniţă pentru copiii cu vârste de sub cinci ani, deşi ar fi trebuit să înceapă şcoala primară. Speram ca interacţiunea cu copiii mai mici să fie mai puţin stânjenitoare pentru ea şi că ar fi putut uşura abilitatea ei de a comunica în limba portugheză.

Dar realitatea era că fiica mea era tot atât de străină pentru copii, ca şi copiii pentru ea. Fiecare zi era un efort şi mă înspăimântam pentru ea, în fiecare dimineaţă, în timp ce o duceam la grădiniţă şi, după aceea, aşteptând întoarcerea ei, la sfârşitul zilei.

Într-o zi, unii dintre copii au fost foarte răutăcioşi cu ea. Câţiva chiar au aruncat cu pietre şi au bruscat-o, râzând nepoliticos, în recreaţie. S-a speriat, s-a simţit jignită şi a hotărât că nu se mai poate întoarce în clasă. Stând singură, în timp ce terenul de joacă era gol, şi-a amintit ceea ce am învăţat-o noi despre singurătate. Ea şi-a amintit că Tatăl Ceresc este, întotdeauna, aproape de copiii Săi şi că putea vorbi cu El, oricând, nu numai înainte de a merge la culcare. El va înţelege limba inimii ei. Într-un colţ al terenului de joacă, ea şi-a înclinat capul şi a spus o rugăciune. Nu ştia pentru ce anume să se roage, astfel încât a cerut ca tatăl şi mama ei să poată fi cu ea pentru a o apăra. În timp ce se întorcea în clasă, un cântec de la Societatea Primară i-a venit în minte:

Când a deschis ochii, a observat o floricică crescând printre crăpăturile cimentului. A luat-o şi a pus-o în buzunarul ei. Greutăţile ei cu ceilalţi copii n-au dispărut, dar s-a întors în clasă cu sentimentul că părinţii ei erau cu ea.

Fiecare dintre noi, la fel ca şi fiica mea în vârstă de şase ani, s-a simţit pierdut sau dezorientat într-o ţară străină. Poate ţara dumneavoastră străină vă învaţă limba algebrei sau a chimiei. Poate v-aţi gândit că aţi debarcat pe un ţărm străin când aţi intrat în Biserică, chiar dacă aţi făcut acest lucru în ţara dumneavoastră natală. Puneţi-vă singuri în locul unui nou convertit. Cuvinte ca „Episcopatul Prezidenţial“, „chemare“, chiar şi „Autoritate Generală“ trebuie să fie explicate pentru a le înţelege.

Dar misionarii noştri care au înţeles şi au răspuns la îndemnurile Sfântului Spirit că Biserica este adevărată, dar, după aceea, au avut încercarea de a învăţa atât Evanghelia, cât şi o limbă străină în acelaşi timp? Mă minunez când mă gândesc la curajul lor.

Vieţile noastre sunt pline de momente de frustrare, atunci când învăţăm o limbă străină. Cu toate acestea, există o limbă care este universală. Dar, cuvintele „dragă mamă, toate florile mi-amintesc de tine“ aveau înţeles pentru o fetiţă. Un cântec de la Societatea Primară şi o floare sălbatică erau limbajul familiar al unui răspuns la rugăciune.

După ce Isus propovăduise un timp în templul din Abundenţa, El Şi-a dat seama că oamenii s-ar fi putut să nu fi înţeles toate cuvintele spuse de El. El le-a cerut să se ducă acasă, să se gândească şi să se roage cu familiile şi să se pregătească pentru că El va veni în ziua următoare.

Dar, când „El Şi-a aruncat privirea în jur, prin mulţime, şi a văzut că ei erau în lacrimi şi priveau fix către El ca şi când ar fi vrut să-L roage pe El să mai stea puţin mai mult cu ei …

El i-a luat pe pruncii lor, unul câte unul, şi i-a binecuvântat …

Şi a grăit către mulţime, spunându-le: Iată-i pe cei mici ai voştri.

Şi când ei s-au uitat… au văzut îngeri pogorându-se din cer ca şi cum ar fi fost în mijlocul focului; şi ei au coborât şi i-au înconjurat pe cei mici… iar îngerii le-au slujit lor“ (3 Nefi 17:5, 21, 23–24).

A „înconjura“ cu puterea mărturiei este o exprimare pe care noi, toţi, trebuie să o învăţăm.

Prima lecţie care se predă fiecărui copil din lume atunci când merge la Societatea Primară este „Eu sunt un copil al lui Dumnezeu“. Copiii, chiar de când au 18 luni, pot să-şi demonstreze făcând acest joc al degetelor:

Cu câţiva ani în urmă, când predam copiilor din clasa a şasea, un băiat în vârstă de 14 ani, îmbrăcat ca un gangster a intrat în clasa mea. Era cu doi ani mai mare decât ceilalţi 30 de elevi şi era aşa de înalt, încât părea cu patru ani mai mare decât ceilalţi. Curând, am descoperit că Brian nu citea, nu frecventase, cu regularitate, şcoala şi trăise pe lângă diferiţi paznici, în mai multe oraşe.

Raportul privind rezultatele la învăţătură se apropia şi eu m-am dus la şcoală, în ziua mea liberă, pentru a încheia situaţiile copiilor şi a înscrie rezultatele în carnete. Când am intrat în clasă să adun carnetele, l-am văzut pe Brian, care făcea o mare dezordine în clasă. I-am sugerat colegei mele învăţătoare, să-l iau pe Brian cu mine. Cu câteva dintre manualele pentru începători, pline cu ilustraţii, ne-am îndreptat spre bibliotecă, vorbind puţin, pe drum, despre fotbal.

Ne-am aşezat la o masă, unde am început să completez carnetele. L-am întrebat dacă a avut, vreodată, un carnet de note.

El a dat din cap şi a spus: „Nu“. L-am întrebat dacă i-ar place să aibă un carnet de note.

S-a uitat la mine: „Doar dacă ar fi scris că am fost un băiat bun“.

Am făcut un carnet special pentru el, subliniind părţile lui bune. Am scris numele lui întreg pe carnet şi am menţionat capacitatea lui de a se împrieteni cu toată lumea şi de a face oamenii să râdă. Nu era un carnet obişnuit, dar părea că îi place. Nu mult timp după aceasta, Brian a dispărut din şcoala noastră şi ultima dată când am auzit despre el trăia în alt stat. Sper că, oriunde era, avea în buzunar carnetul meu în care scria că era un băiat bun.

Într-o zi, nouă, tuturor, ni se va da un carnet final de note. Poate vom fi judecaţi în legătură cu cât de bine am manifestat bunătate unul faţă de altul. Fiecare copil are nevoie, în mod regulat, de un carnet în care să se menţioneze: „Eşti cunoscut. Eşti valoros. Ai potenţial. Eşti bun“.

Îmi plac povestirile despre copiii pionieri. Mereu auzim despre drumul părinţilor lor spre Valea Salt Lake. Dar, în cuvintele unui cântec de la Societatea Primară:

Susan Madsen ne istoriseşte despre Agnes Caldwell din Compania de cărucioare Willie. Ei au fost prinşi de o furtună grea şi au suferit teribil de foame şi de frig. Căruţe cu ajutoare au venit să distribuie alimente şi pături, dar nu erau destule căruţe pentru a-i transporta pe toţi oamenii bolnavi. Chiar după salvare, majoritatea oamenilor tot au mai avut de făcut un drum plin de greutăţi, de multe mile până a ajunge în valea care era sigură.

Micuţa Agnes, în vârstă de nouă ani, era prea slabă pentru a merge mai departe. Conducătorul unei căruţe a observat hotărârea ei de a se urca în căruţă şi a întrebat-o dacă n-ar dori să meargă cu căruţa. Ea povesteşte cu cuvintele ei ce s-a întâmplat în continuare.

„El şi-a întins mâna, luând mâna mea şi mânând caii pentru a mă determina să fug cu picioarele care… n-au putut fugi prea mult. Mi s-a părut că am parcurs o distanţă de mile. Ceea ce mi-a trecut prin cap, în acele momente, a fost că el era cel mai rău om care a trăit vreodată sau despre care auzisem vreodată. Exact în momentul în care mi s-a părut că am ajuns la capătul puterilor, el s-a oprit şi m-a tras în căruţă. Luând o pătură, m-a învelit… călduros şi confortabil. În căruţă, a trebuit să-mi schimb părerea şi, sigur am făcut-o, ştiind că, făcând astfel, el m-a salvat de la îngheţ când m-am suit în căruţă“ (I Walked To Zion, [1994], pag. 59).

Conducătorul acestei căruţe salvatoare a determinat-o pe fetiţă să fugă cât putea de mult şi de repede pentru a pune sângele în mişcare în picioarele ei îngheţate. El i-a salvat picioarele şi, poate, viaţa, lăsând-o să se ajute singură.

Copiii noştri au de făcut, astăzi, călătorii tot atât de teribile şi de dificile ca cele din migrarea spre vest. Ei au de înfruntat încercări de-a lungul vieţii lor. Este necesar ca noi să sporim capacitatea lor de a suporta greutăţile şi, de asemenea, să-i învăţăm să găsească bucurie în această viaţă. Uneori, trebuie să alergăm pentru a ţine pasul cu credinţa copiilor.

Altă dată, în 3 Nefi, când Hristos îi binecuvânta pe ucenicii Lui, „faţa Lui le-a zâmbit lor, iar lumina feţei Lui i-a luminat“ (3 Nefi 19:25).

O faţă zâmbitoare spune că eşti bun. Copiii încearcă să fie ca Isus. Ei doresc să fie ca cineva care zâmbeşte. Ei doresc să fie cu cineva care le răspunde cu bucurie.

Preşedintele Hinckley a spus: „Copiii au nevoie de lumina soarelui. Ei au nevoie de fericire. Au nevoie de dragoste şi de îngrijire“ (“Save the Children“, Ensign, nov. 1994, pag. 54).

Aceasta trebuie să fie exprimarea atunci când îi învăţăm Evanghelia pe copiii noştri. Oricare ar fi limba maternă, învăţaţi să predaţi şi să vorbiţi în limba rugăciunilor făcute din toată inima şi a mărturiilor pline de bucurie, astfel încât îngerii, pământeni şi cereşti, să ne poată înconjura şi să ne slujească. Avem nevoie de învăţători de încredere care vorbesc limba rugăciunii şi a prieteniei. Trebuie să completăm, în mod regulat, carnetele de note care menţionează bunătatea noastră, a unuia faţă de celălalt. Este o binecuvântare să permitem copiilor să alerge cât pot de departe prin puterile lor, să-şi întărească propriile mărturii, iar noi trebuie să le zâmbim şi să-i acoperim cu pătura afecţiunii noastre de-a lungul marii călăto-rii, folosind limba universală a dragostei.

Mulţumesc pentru marea binecuvântare dată „celor mici ai noştri“. „Îmi place să ştiu că sunt şi copii printre noi“, în numele lui Isus Hristos, amin.