Umblăm prin credinţă

Aici, de unde vorbim, este o frumoasă dimineaţă de duminică, din luna aprilie. Lalelele au răsărit din pământ şi, în curând, vor înflori minunat. După iarna atât de lungă, speranţa primăverii a venit. Ştiam că va veni. La fel a fost credinţa noastră, bazată pe experienţele anilor trecuţi.

Aşa se întâmplă şi cu problemele spiritului şi ale sufletului. Când fiecare bărbat sau femeie merge pe drumul vieţii, vin perioade întunecate de îndoială, de descurajare, de deziluzii. În asemenea condiţii, puţini sunt aceia care văd înainte prin lumina credinţei, dar mulţi se poticnesc, singuri, în întuneric şi, chiar, pierd speranţa.

Chemarea mea, în această dimineaţă, este o chemare spre credinţă, acea credinţă care este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd“ (Evrei 11:1), aşa cum a descris-o Pavel.

În procesul convertirii, simpatizantul Bisericii aude puţin. Poate citeşte câte ceva. El nu înţelege, nu poate înţelege, minunata plenitudine a Evangheliei. Dar dacă este serios în cercetarea lui, dacă doreşte să îngenuncheze şi să se roage despre aceasta, Spiritul poate îi impresionează inima, oricât de puţin. Îi arată direcţia cea bună. El vede ceea ce nu a văzut, niciodată, înainte. Şi, cu credinţă, fie că recunoaşte sau nu, el face câţiva paşi, cu grijă. După aceea, o altă perspectivă, mai luminoasă, se deschide în faţa lui.

Cu mult timp în urmă, am lucrat pentru una dintre societăţile noastre de căi ferate, ale cărei trenuri străbăteau drumurile din zona acestor munţi din vest. Am călătorit, frecvent, cu trenurile. Era în zilele în care erau locomotive cu aburi. Acei giganţi de pe şine erau imenşi, repezi şi periculoşi. Deseori, m-am gândit cum avea curaj mecanicul să facă o călătorie lungă în timpul nopţii. După aceea, am realizat că nu era o călătorie lungă, ci mai degrabă o constantă continuare a unei călătorii scurte. Locomotiva avea o lumină puternică în faţă, care lumina drumul pe o distanţă de aproximativ 350-450 metri. Mecanicul vedea doar acea distanţă şi acest lucru era suficient, deoarece ea era în mod constant înaintea lui, toată noaptea până când se iveau zorile unei noi zile.

Domnul a vorbit despre acest proces. El a spus: „Ceea ce nu edifică nu este de la Dumnezeu şi este întuneric.

Ceea ce este de la Dumnezeu este lumină; şi acela care primeşte lumina şi rămâne credincios lui Dumnezeu, primeşte mai multă lumină; şi acea lumină devine din ce în ce mai strălucitoare, crescând mereu până în miezul zilei“ (vezi D&L 50:23–24).

Aşa este şi cu călătoria noastră eternă. Facem câte un pas. Făcând astfel, ne îndreptăm spre necunoscut, dar credinţa luminează calea. Dacă vom cultiva credinţa, nu vom merge niciodată în întuneric.

Permiteţi-mi să vă povestesc despre un om pe care-l cunosc. N-am să menţionez numele lui, ca să nu se simtă stânjenit. Soţia lui simţea că ceva lipsea din viaţa lor. Într-o zi, ea a vorbit cu o rudă, care era membră a Bisericii. Aceasta i-a sugerat să cheme misionarii. A făcut aşa. Dar bărbatul a fost nepoliticos cu ei şi le-a spus să nu mai vină.

Au trecut luni de zile. Într-o zi, alt misionar, găsind înregistrarea acestei vizite, s-a hotărât ca el, şi cu colegul lui, să încerce din nou. Era un elder înalt din California, care avea un zâmbet frumos pe faţa lui.

Au bătut la uşă; omul a răspuns. Puteau să intre pentru câteva minute? au întrebat ei. El a consimţit.

Misionarul a spus, în continuare: „Mă întreb dacă ştiţi cum să vă rugaţi“. Omul a răspuns că ştia rugăciunea Domnului. Misionarul i-a răspuns: „Asta este foarte bine, dar am să spun cum să faceţi o rugăciune“. A început să explice faptul că ne aşezăm în genunchi, într-o atitudine de umilinţă înaintea lui Dumnezeu din cer. Omul a făcut aşa. Misionarul a început, apoi, să spună: “Ne adresăm Lui, ca Tatălui nostru din Cer. Apoi, Îi mulţumim pentru multele binecuvântări, cum ar fi pentru sănătatea noastră, pentru prietenii noştri, pentru mâncarea noastră. După aceea, Îi cerem binecuvântările Sale. Ne exprimăm speranţele şi dorinţele noastre cele mai profunde. Îi cerem să-i binecuvânteze pe cei nevoiaşi. Facem totul în numele preaiubitului Său Fiu, Domnul Isus Hristos, încheind cu ,amin‘“.

A fost o experienţă plăcută pentru acel om. El a primit puţină lumină şi înţelegere, un sentiment de credinţă. Era pregătit să facă un alt pas.

Rând după rând, cu răbdare, misionarii l-au învăţat. El a răspuns când credinţa lui a crescut într-o lumină slabă a înţelegerii. Prietenii din ramura lui s-au adunat în jurul lui pentru a-l asigura şi a-i răspunde la întrebările lui. Bărbaţii jucau cu el tenis şi el, cu familia lui, erau invitaţi în casele acestora la masă.

A fost botezat, şi acesta a fost un pas uriaş de credinţă. Preşedintele de ramură i-a cerut să fie şeful unui grup de patru cercetaşi. Aceasta a condus spre alte responsabilităţi şi lumina credinţei s-a întărit, în viaţa lui, cu fiecare ocazie şi experienţă nouă.

Aceasta a continuat. Astăzi, el slujeşte ca preşedinte de ţăruş, capabil şi iubit, un conducător cu o mare înţelepciune şi înţelegere şi, mai presus de toate, un om cu o mare credinţă.

Problema cu care se confruntă fiecare membru al acestei Bisericii este aceea de a face pasul următor, de a accepta acea responsabilitate pentru care este chemat, chiar dacă nu se simte pregătit pentru ea, şi de a face aceasta cu credinţă şi cu toată speranţa că Domnul va lumina drumul înaintea sa.

Permiteţi-mi să vă relatez o povestire despre o femeie din São Paulo, Brazilia. Muncea, în timp ce mergea la şcoală pentru a asigura mai bine cele necesare familiei sale. Folosesc propriile ei cuvinte pentru a relata această poveste. Ea spune:

„Universitatea la care studiam avea un regulament care interzicea studenţilor care erau datori să-şi dea testele. Pentru acest motiv, când am primit salariul, am separat mai întâi banii de zeciuială şi darul de post şi ceea ce a rămas am alocat pentru plata taxelor şcolare şi pentru alte cheltuieli.

Mi-amintesc de o perioadă când … am avut de înfruntat serioase dificultăţi financiare. Era într-o joi, când am primit salariul. Când mi-am făcut bugetul lunar, am observat că nu vor fi suficienţi bani pentru a plăti atât zeciuiala, cât şi taxele la universitate. Trebuia să aleg între una dintre ele. Testul care se dădea o dată la două luni urma să înceapă în săptămâna următoare şi, dacă nu îl dădeam, puteam să pierd anul. Mi se rupea inima. Aveam o decizie grea de luat şi nu ştiam ce să decid. Reflectam la cele două alegeri: să plătesc zeciuiala sau să risc posibilitatea de a nu obţine creditele pentru acceptarea mea la universitate.

Acest sentiment mi-a chinuit sufletul şi a rămas în mine până sâmbătă. Atunci, mi-am amintit de faptul că, atunci când am fost botezată, consimţisem să respect legea zeciuielii. Îmi luasem o obligaţie, nu faţă de misionari, ci faţă de Tatăl Ceresc. În acel moment, spaima a început să-mi dispară, lăsând locul unei senzaţii de linişte şi de hotărâre…

În acea noapte, când m-am rugat, i-am cerut Domnului să mă ierte pentru nehotărârea mea. Duminică, înainte de începerea adunării de împărtăşanie, l-am contactat pe episcop şi, cu mare plăcere, am plătit zeciuiala şi darul de post. A fost o zi specială. M-am simţit fericită şi liniştită în sinea mea şi, de asemenea, faţă de Tatăl Ceresc.

În ziua următoare, eram la birou meu; căutam să găsesc o cale pentru a putea da testele care urmau să înceapă miercuri. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai mult n-am fost în stare să găsesc o soluţie. În acea perioadă, lucram într-un birou juridic, iar patronul meu era persoana cea mai severă şi mai austeră pe care o întâlnisem vreodată.

Orele de muncă erau pe sfârşite când patronul meu s-a apropiat şi a dat ultimele ordine din acea zi. După ce făcuse astfel, cu servieta sa în mână, şi-a luat rămas bun… Deodată, s-a oprit şi, privind spre mine, a întrebat: ,Cum merge facultatea ta?‘ Eram surprinsă şi nu puteam crede ceea ce auzisem. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să răspund, cu un glas tremurător: ,Totul e în regulă‘. S-a uitat gânditor la mine şi şi-a luat, încă odată, rămas bun…

Brusc, secretara a intrat în cameră spunând că sunt o persoană foarte norocoasă! Când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns, simplu: ,Patronul, tocmai, a spus că, începând de astăzi, compania va plăti în întregime pentru universitatea ta şi pentru cărţi. Înainte de a pleca, treci pe la biroul meu şi informează-mă de costuri, astfel încât mâine să-ţi pot da cecul‘.

După ce a plecat, plângând şi simţind umilinţă, am îngenuncheat exact acolo unde mă aflam şi I-am mulţumit Domnului pentru generozitatea Lui. I-am… spus Tatălui Ceresc că nu trebuie să mă binecuvânteze aşa mult. Aveam nevoie doar de bani pentru plata taxei pentru o lună şi zeciuiala pe care o plătisem duminică era foarte mică, în comparaţie cu suma pe care o primeam! În timpul acelei rugăciuni, cuvintele înregistrate de Maleahi mi-au venit în minte ,Puneţi-Mă la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare‘ (Maleahi 3:10). Până în acel moment, nu simţisem niciodată măreţia promisiunii conţinute în scripturi şi faptul că această poruncă era, într-adevăr, o mărturie a dragostei pe care Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, o dăruieşte copiilor Lui, aici, pe pământ“.

Credinţa este componentul de bază care dă putere acestei lucrări. Acest lucru este evident oriunde, în această lume, unde este stabilită Biserica. Nu se limitează la o ţară, la o naţiune, la o limbă sau la un popor. Suntem un popor cu credinţă. Umblăm prin credinţă. Înaintăm în călătoria noastră eternă, cu câte un pas.

Mare este promisiunea Domnului făcută credincioşilor de pretutindeni. El a spus:

„Eu, Domnul, sunt milostiv şi binevoitor faţă de aceia care se tem de Mine şi îi cinstesc pe aceia care Mă slujesc în dreptate şi în adevăr până la sfârşit.

Mare va fi răsplata lor şi veşnică va fi slava lor.

Şi lor le voi dezvălui tainele, da, toate tainele ascunse ale împărăţiei Mele din zilele de odinioară, şi pentru timpurile ce vor veni…

Da, ei vor cunoaşte chiar minunile eternităţii…

Şi înţelepciunea lor va fi mare, şi înţelegerea lor va ajunge până la cer; şi în prezenţa lor înţelepciunea celor înţelepţi va pieri şi priceperea oamenilor pricepuţi se va face nevăzută.

Pentru că prin Spiritul Meu îi voi lumina şi prin puterea Mea le voi face cunoscute secretele voinţei Mele – da, chiar acelea pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici nu au intrat încă în inima omului“ (vezi D&L 76:5–10).

Cum ar putea cineva să ceară mai mult? Ce glorioasă este această lucrare în care suntem angajaţi. Cât de minunate sunt căile Atotputernicului, atunci când umblăm prin credinţă înaintea Lui.

Credinţa unui simpatizant este ca un lemn verde, aruncat într-un foc arzător. Încălzit de flăcări, el se usucă şi începe să ardă. Dar dacă este tras afară, nu poate arde singur. Flăcările lui, care licăreau, mor. Dar, dacă este lăsat în foc, el începe, treptat, să ardă cu strălucire. Curând, el devine parte din focul care arde şi va aprinde alte lemne verzi.

Şi astfel merge, fraţi şi surori, această minunată lucrare de credinţă, încurajând oamenii de pe acest pământ să sporească înţelegerea căilor Domnului şi să mărească fericirea, urmând modelul Său.

Fie ca Dumnezeu, Tatăl nostru Etern, să continue să aprobe această măreaţă lucrare de credinţă, Împărăţia Sa, şi să o facă să prospere, în timp ce noi, copiii Lui, umblăm prin credinţă; aceasta este rugăciunea mea umilă, în numele Domnului Isus Hristos, amin.