Credinţa este răspunsul

În perioada timpurie a anilor 1950 Statele Unite erau în război în peninsula Coreea. Din cauza politicii guvernului din acea vreme de selectare a persoanelor apte pentru serviciul militar, tinerilor băieţi nu le era permis să slujească în misiuni, dar în schimb li se cerea să îndeplinească stagiul militar. Ştiind aceasta, m-am înrolat în Marea Unitate de Pregătire a Forţelor de Rezervă ale Trupelor de Uscat, când am intrat la facultate. Ţelul meu era să devin ofiţer, la fel ca fratele meu cel mai mare. Totuşi, în timpul unei vizite pe care am făcut-o acasă cu ocazia vacanţei de Crăciun, episcopul meu de acasă, Vern Freeman, m-a invitat în biroul său. Mi-a comunicat că un tânăr conducător al Bisericii, fratele Gordon B. Hinckley, negociase o înţelegere cu guvernul Statelor Unite, care permitea fiecărei episcopii din Biserica din Statele Unite să cheme un tânăr băiat să slujească în misiune. Acest tânăr băiat urma să primească o amânare oficială a serviciului militar pentru perioada când slujea în misiune.

Episcopul Freeman a spus că se rugase pentru aceasta şi a simţit că trebuia să mă recomande pe mine să slujesc ca misionar cu timp deplin din partea ramurii noastre. I-am explicat că deja îmi făcusem alte planuri – mă înrolasem în armată în MUPFR şi doream să devin ofiţer! Episcopul Freeman mi-a amintit că el a primit îndemnul de a mă recomanda să slujesc într-o misiune în acele vremuri deosebite. Mi-a spus: „Du-te acasă şi vorbeşte cu părinţii tăi şi întoarce-te în această seară cu răspunsul tău“.

Am mers acasă şi le-am spus tatălui şi mamei mele ce se întâmplase. Ei au spus că episcopul a fost inspirat şi ar trebui să accept cu bucurie invitaţia Domnului de a sluji. Mama mea a putut vedea cât de dezamăgit eram de perspectiva de a nu deveni ofiţer chiar atunci. Ea mi-a citat:

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!

Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările“.¹

În acea noapte m-am întors la biroul episcopului şi am acceptat invitaţia sa. Mi-a spus să mă duc la Serviciul de Recrutare al armatei şi să le comunic decizia mea.

Când am făcut aceasta, spre surpriza mea, doamna care era şefa Serviciului de Recrutare mi-a spus: „Dacă accepţi chemarea să slujeşti în misiune, vei primi chemarea de a te înrola mai devreme, pentru ca să poţi reintra în armată. Astfel vei servi ca gradat şi nu ca ofiţer“.

În ciuda acestei schimbări neaşteptate, misiunea mea a fost minunată. A schimbat cursul vieţii mele, aşa cum li se întâmplă acelora care slujesc. Iar, fidel cuvântului dat, guvernul mi-a trimis o scrisoare care mă chema să mă înrolez în armata Statelor Unite cu o lună înainte de eliberarea mea din misiune.

După perioada de pregătire a recruţilor şi după şcoala de poliţie militară, am fost desemnat la o bază militară pentru a lucra în calitate de poliţist militar. Într-o noapte mi s-a dat însărcinarea de a însoţi un convoi de prizonieri de la o bază la alta.

În timpul nopţii convoiul s-a oprit la jumătatea drumului pentru a se odihni. Ofiţerul care ne comanda ne-a instruit să mergem la restaurant şi să bem cafea pentru a putea rămâne treji tot restul nopţii. A văzut că eu am refuzat. Mi-a spus: „Soldat, trebuie să bei nişte cafea pentru ca să rămâi treaz tot restul acestei călătorii. Nu vreau să scape nici un prizonier sau să creeze probleme sub comanda mea“.

I-am spus: „Domnule, cu respect, dar refuz. Sunt mormon şi nu beau cafea“.

Nu i-a păsat de răspunsul meu şi m-a admonestat din nou să beau cafea.

Din nou, am refuzat politicos. Mi-am reluat locul în spatele autobuzului, cu arma în mână, rugându-mă în inima mea să pot rămâne treaz şi să nu trebuiască s-o folosesc. Călătoria s-a sfârşit fără probleme.

Câteva zile mai târziu, comandantul m-a invitat în biroul său pentru o discuţie în particular. Mi-a spus că, deşi fusese îngrijorat că nu voi fi în stare să rămân treaz tot timpul acelei nopţi în care călătoream, a apreciat că fusesem credincios convingerilor mele. Apoi, spre mirarea mea, a spus că asistentul său fusese transferat şi că mă recomandase pe mine pentru a deveni noul său asistent.

În majoritatea timpului din următorii doi ani am avut ocazii de a conduce şi am primit sarcini de conducere. Experienţele pozitive din timpul serviciului meu militar au însemnat mai mult decât aş fi visat vreodată.

Din această poveste simplă – şi din multe altele asemănătoare întâmplate de-a lungul vieţii mele – am învăţat că răspunsul la preocupările, grijile şi suferinţele noastre este credinţa. Credinţa în Domnul Isus Hristos este adevărata putere care ne poate schimba vieţile şi ne poate conduce către salvare.

Cum ne putem clădi această credinţă? Prin faptele noastre. Trebuie „să mergem şi să facem lucrurile pe care ni le porunceşte Domnul“², exact aşa cum ne sfătuieşte Nefi. Trebuie să „ne încredem în Domnul din toată inima“, aşa cum m-a învăţat mama cu atâta dragoste. Aflăm, cu recunoştinţă, de multe ori când ne exercităm credinţa în voinţa Domnului, că suntem binecuvântaţi din belşug pentru supunerea noastră.

Câteodată, totuşi, aflăm că, deşi facem tot ce putem ca să-L slujim pe Domnul, totuşi mai suferim. Poate că ştiţi pe cineva care se confruntă cu astfel de provocări: gândiţi-vă la părinţii ai căror copii se îmbolnăvesc, pentru care se roagă toţi şi postesc din toată inima şi din tot sufletul, dar care mor în cele din urmă. Sau misionarii, care se sacrifică mergând în misiune, apoi se îmbolnăvesc de o boală teribilă care-i lasă cu serioase invalidităţi şi cu dureri cronice. Sau femeia care-şi trăieşte viaţa cât mai credincioasă şi mai supusă, dar nu poate să aibă niciodată copiii pe care şi-i doreşte. Sau soţia care-şi dă tot interesul să aibă un cămin bun pentru familia ei şi îşi creşte copiii, dar pe care o părăseşte soţul. Scripturile cuprind multe exemple de oameni care au fost salvaţi după ce au demonstrat o credinţă mare, precum Şadrac, Meşac şi Abed-Nego în cuptorul încins. Dar scripturile cuprind, de asemenea, multe exemple de oameni devotaţi care nu au primit ajutor divin în timpul unei încercări. Abinadi a fost ars pe rug, Ioan Botezătorul a fost decapitat, cei care i-au urmat pe Alma şi pe Amulec au fost aruncaţi în foc. Dacă facem bine nu înseamnă că totul va merge bine. Cheia este să-ţi aminteşti că supunerea şi credinţa rămân răspunsul – chiar când lucrurile merg rău, probabil, mai ales când lucrurile merg rău.

Amintiţi-vă că Domnul a promis că ne va ajuta să înfruntăm nenorocirile. El are o înţelegere deosebită pentru aceia care suferă. El a fost cel care a spus: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!“.³

Salvatorul nostru a trecut prin toate suferinţele în timpul Ispăşirii. El cunoaşte durerile fizice şi sentimentale; El cunoaşte durerea pierderii şi a trădării. Dar El ne-a arătat că, până la urmă, dragostea, răbdarea, umilinţa şi supunerea sunt drumul către adevărata pace şi fericire. Isus a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea“. Dar apoi, pentru a ne avertiza ca să căutăm mai mult decât doar confortul lumesc, Isus a adăugat: „Nu v-o dau cum o dă lumea“.⁴ Lumea vede pacea ca fiind absenţa conflictelor sau a durerii, dar Isus ne oferă mângâiere în ciuda suferinţelor noastre. Viaţa lui n-a fost lipsită de conflicte sau durere, dar a fost lipsită de teamă şi plină de înţeles. Apostolul Petru a scris: „Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.

Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.

Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului judecător“.⁵

Noi, care L-am acceptat pe Isus Hristos drept Salvatorul nostru, trebuie să ne bazăm în întregime pe meritele lui Hristos. El ne va salva după ce facem tot ce putem. Când ne exercităm curajoşi credinţa şi când mergem înainte bizuindu-ne pe meritele lui Hristos, El ne va binecuvânta şi ne va îndruma în toate încercările noastre. El ne va întări şi ne va aduce pace în timpul încercărilor noastre. „Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere“.⁶ Mă rog ca fiecare dintre noi să putem învăţa mai bine să avem credinţă în Domnul şi să ne creştem credinţa în El.

Acum, dragi fraţi şi surori, în încheiere aş vrea să menţionez o altă problemă. De-a lungul anilor care au trecut am fost binecuvântat să-l pot observa pe preşedintele Hinckley mai de aproape şi vreau să vă amintesc că preşedintele Hinckley nu este numai un profet în viaţă, ci şi un văzător în viaţă. Vede lucruri pe care alţii nu le pot vedea. Are darul discernământului; este optimist şi realist. Aş vrea să exprim recunoştinţa mea faţă de Domnul că a vegheat viaţa preşedintelui Hinckley şi i-a permis lui şi nobililor săi consilieri să conducă Biserica în ultimii 10 ani. Prin îndrumarea divină a preşedintelui Hinckley, Biserica a primit multe binecuvântări, dintre care multe nu sunt evidente. Vă încurajez din toată puterea pe fiecare dintre dumneavoastră să urmaţi mai aproape sfatul şi îndrumarea sa, pentru că într-adevăr: „Un văzător a înălţat Domnul pentru poporul Său“.⁷

Isus este Hristosul. Joseph este profetul Restaurării. Preşedintele Gordon B. Hinckley este profetul nostru în viaţă. În numele lui Isus Hristos, amin.