„Eu nu-Mi mai amintesc păcatele voastre“

Mesajul meu vorbeşte despre un tată şi un fiu. Alma, tatăl, a fost profet; fiul său, Corianton, a fost misionar.

Doi dintre fii lui Alma – Şiblon şi Corianton, cel mai tânăr – au fost în misiune la zoramiţi. Alma a fost foarte dezamăgit de faptul că fiul său, Corianton, nu a reuşit să trăiască potrivit standardelor unui misionar. Corianton şi-a părăsit slujirea şi s-a dus în ţinutul Siron după desfrânata Isabela (vezi Alma 39:3).

„Aceasta nu a fost o scuză pentru tine, fiul meu. Tu ar fi trebuit să ai grijă de slujirea care ţi-a fost încredinţată“ (Alma 39:4).

Alma a spus fiului său că diavolul l-a dus în rătăcire (vezi Alma 39:11). Încălcarea legii castităţii este „mai [odioasă] decât orice alte păcate, în afară de vărsarea de sânge nevinovat sau de tăgăduirea Duhului Sfânt“ (Alma 39:5).

„Aş dori de la Dumnezeu ca tu să nu fi fost vinovat de o crimă atât de mare.“ Apoi, a spus: „Eu nu aş mai zăbovi asupra crimelor tale ca să-ţi sfâşii sufletul, dacă aceasta nu ar fi pentru binele tău.

Dar iată, nu poţi să-ţi ascunzi crimele de Dumnezeu“ (Alma 39:7-8).

El a poruncit fiului său să accepte sfatul fraţilor lui mai mari (vezi Alma 39:10).

Alma i-a spus că nedreptatea sa a fost mare, pentru că ea i-a alungat pe simpatizanţi: „Când au văzut purtarea ta, ei nu au vrut să creadă în cuvintele mele.

Şi acum Spiritul Domnului îmi spune mie: ’Porunceşte copiilor tăi să facă bine, ca să nu ducă în rătăcire inimile multor oameni la distrugere; de aceea îţi poruncesc ţie, fiul meu, în frica lui Dumnezeu, ca tu să te abţii de la nedreptăţile tale’“ (Alma 39:11-12).

După această dojană aspră, Alma tatăl iubitor a devenit Alma învăţătorul. El ştia că „predicarea cuvântului avea o mare tendinţă să conducă poporul să facă ceea ce era drept – da, aceasta avusese un efect cu mult mai puternic asupra minţilor poporului decât sabia sau orice altceva“ (Alma 31:5). Aşa încât Alma l-a învăţat pe Corianton.

El a vorbit întâi despre Hristos: „Fiul meu, aş dori să-ţi spun ceva despre venirea lui Hristos. Iată, îţi zic ţie că El este Cel care cu siguranţă va veni să ia păcatele lumii; da, El va veni ca să anunţe veşti bune de salvare către poporul Său“ (Alma 39:15).

Corianton a întrebat de ce trebuia să fie cunoscută venirea lui Hristos cu atât de mult timp înainte.

Alma a răspuns: „Nu este un suflet în acest timp tot atât de preţios pentru Dumnezeu ca şi un suflet la timpul venirii Sale?“ (Alma 39:17).

Corianton a fost „[neliniştit] în legătură cu învierea morţilor“ (Alma 40:1).

Alma l-a întrebat pe Dumnezeu cu privire la înviere şi i-a vorbit lui Corianton despre prima înviere şi despre alte învieri. „Este un anumit timp determinat când toţi vor trebui să se ridice din morţi“ (Alma 40:4).

El a întrebat „ce se întâmplă cu sufletele oamenilor de la timpul morţii până la timpul stabilit pentru înviere“ (Alma 40:7).

El i-a spus apoi lui Corianton: „Spiritele tuturor oamenilor, fie că ei sunt buni sau răi, sunt luate acasă la acel Dumnezeu care le-a dat lor viaţă“ (Alma 40:11). „Spiritele celor care sunt drepţi sunt primite într-o stare de fericire“ (Alma 40:12), iar cei răi vor fi „înrobiţi de către voinţa diavolului“ (Alma 40:13). Cei drepţi rămân „în paradis până la timpul învierii“ (Alma 40:14).

„Voi nu puteţi să spuneţi, atunci când sunteţi aduşi la acea criză îngrozitoare, că eu mă voi pocăi, că eu mă voi reîntoarce la Dumnezeul meu. Nu, voi nu puteţi spune aceasta; căci acelaşi spirit care stăpâneşte trupurile voastre atunci când voi plecaţi din această viaţă, tot acelaşi spirit va avea puterea să stăpânească trupul vostru în acea lume veşnică“ (Alma 34:34).

Alma i-a spus fiului său „că este un interval de timp între moartea şi învierea trupului şi starea de fericire sau de nefericire a sufletului până la timpul care este stabilit de Dumnezeu pentru ca morţii să vină şi să fie reuniţi, suflet şi trup, şi să fie aduşi să stea în faţa lui Dumnezeu şi să fie judecaţi potrivit faptelor lor“ (Alma 40:21).

„Sufletul“ – care este spiritul – „va fi înapoiat trupului, iar trupul sufletului“ (Alma 40:23). „Aceasta“, a spus el, „este restaurarea despre care s-a vorbit de către gura profeţilor“ (Alma 40:24). Alma a spus că „unii au denaturat scripturile şi s-au dus departe în rătăcire din cauza acestui lucru“ (Alma 41:1).

Alma a spus apoi: „Şi acum, fiul meu, eu îmi dau seama că este ceva mai mult care îţi îngrijorează mintea, ceva ce tu nu poţi înţelege – care este în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu în pedepsirea celui păcătos; căci tu încerci să presupui că nu este drept ca păcătosul să fie consemnat la o stare de nefericire.

Acum, iată, fiul meu, îţi voi explica acest lucru“ (Alma 42:1-2).

El i-a vorbit lui Corianton despre Grădina Edenului şi despre căderea lui Adam şi a Evei: „Şi acum, tu vezi prin aceasta că primii noştri părinţi au fost alungaţi atât vremelnic, cât şi spiritual din prezenţa Domnului; şi astfel noi vedem că ei au devenit oameni, care să urmeze propria lor voinţă“ (Alma 42:7).

„I-a fost dat omului să moară“ (Alma 42:6).

El a explicat apoi de ce moartea este absolut necesară: „Dacă nu ar fi fost planul mântuirii (dacă îl dai pe acesta deoparte), atunci, imediat după ce ei ar muri, sufletelor lor ar fi nenorocite, fiind alungate din prezenţa Domnului“ (Alma 42:11).

Alma l-a învăţat pe Corianton despre dreptate şi milă: „Potrivit dreptăţii, planul mântuirii nu putea să fie împlinit decât cu condiţia ca omul să se pocăiască“ (Alma 42:13).

El a explicat că „planul milei nu ar putea să fie adus la îndeplinire decât dacă o ispăşire ar fi fost făcută; de aceea, Dumnezeu Însuşi ispăşeşte pentru păcatele lumii, pentru ca să înfăptuiască planul milei, ca să satisfacă cerinţele dreptăţii, pentru ca Dumnezeu să fie un Dumnezeu perfect, drept şi, de asemenea, milos“ (Alma 42:15).

El l-a învăţat pe Corianton despre standardele neschimbate ale legii eterne (vezi Alma 42:17-25).

El a explicat fără menajamente de ce era necesară pedeapsa: „Acum, pocăinţa nu poate veni la oameni decât dacă ar fi fost o pedeapsă care, de asemenea, era veşnică, tot aşa cum viaţa sufletului trebuia să fie, stabilită în opoziţie cu planul fericirii, care a fost tot atât de veşnic ca şi viaţa sufletului“ (Alma 42:16).

Alma cunoştea din experienţă personală durerea pedepsei şi bucuria pocăinţei. El însuşi îşi dezamăgise, odată, demult, propriul tată, pe bunicul lui Corianton. El se răzvrătise „căutând să [distrugă] Biserica“ (Alma 36:6). El a fost doborât la pământ de un înger, nu pentru că merita aceasta, ci din cauza rugăciunilor tatălui său şi ale altora (vezi Mosia 27:14).

Alma simţise agonia şi vinovăţia şi a spus: „Aşa cum eram eu sfâşiat de chin, în timp ce eram chinuit de aducerea aminte a păcatelor mele cele multe, iată, de asemenea, mi-am amintit că am auzit profeţia tatălui meu către popor în legătură cu venirea unui Isus Hristos, un Fiu al lui Dumnezeu, ca să ispăşească pentru păcatele lumii.

Acum, în timp ce mintea mea prinsese acest gând, am implorat în inima mea: O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine, care sunt în fierea amărăciunii şi sunt încercuit de lanţurile veşnice ale morţii.

Şi acum, iată, atunci când mă gândeam la aceasta, nu am mai putut să-mi amintesc de durerile mele; da, eu nu am mai fost chinuit de amintirea păcatelor mele.

Şi o, ce bucurie şi ce minunată lumină am văzut eu; da, sufletul meu s-a umplut de o bucurie tot atât de mare cât fusese durerea mea!

Da, îţi spun eu ţie, fiul meu, că nu ar putea să existe nimic la fel de violent şi de amar ca durerile mele. Da, şi iarăşi îţi spun ţie, fiul meu, că, pe de alta parte, nu poate să existe nimic la fel de minunat şi de dulce ca bucuria mea. …

Da, şi de la acel timp, chiar până acum, am muncit fără întrerupere ca să pot aduce suflete la pocăinţă; ca să pot să le aduc să guste din bucuria nemărginită din care am gustat eu; pentru ca şi ei, de asemenea, să fie născuţi pentru Dumnezeu şi să fie umpluţi de Duhul Sfânt“ (Alma 36:17-21, 24).

Alma l-a întrebat pe Corianton: „[Presupui tu] că mila poate să jefuiască dreptatea?“ (Alma 42:25). El a explicată că, datorită ispăşirii lui Hristos, ambele puteau fi împlinite de legea eternă.

„[Inspirat] de Duhul Sfânt“ (D&L 121:43; vezi, de asemenea, Alma 39:12), el l-a dojenit pe Corianton cu severitate. Apoi, după ce a propovăduit limpede, cu răbdare, aceste principii fundamentale ale Evangheliei, a revărsat belşug de dragoste.

Profetul Joseph Smith a fost învăţat prin revelaţie că „nici o putere sau nici o influenţă nu poate şi nici nu trebuie să fie menţinută în virtutea preoţiei, decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră;

Prin blândeţe şi pură cunoaştere care vor lărgi considerabil sufletul, fără ipocrizie şi fără înşelăciune;

Mustrând cu severitate la timpul necesar, când sunt inspiraţi de Duhul Sfânt; şi, după aceea, arătându-i aceluia pe care l-ai mustrat o dragoste sporită pentru ca el să nu te considere ca duşmanul său;

Pentru ca el să ştie că este mai tare credinţa ta decât legăturile morţii“ (D&L 121:41-44).

Alma a spus: „O, fiul meu, doresc ca tu să nu mai tăgăduieşti dreptatea lui Dumnezeu. Nu te apuca să te scuzi pe tine însuţi nici câtuşi de puţin din cauza păcatelor tale, tăgăduind dreptatea lui Dumnezeu; ci lasă dreptatea lui Dumnezeu şi mila lui şi suferinţele lui îndelungate să aibă control asupra inimii tale; şi lasă-le pe acestea să te coboare pe tine cu umilinţă la pământ“ (Alma 42:30).

Bunicul lui Corianton, pe care îl chemase tot Alma, s-a numărat printre preoţii care îl slujiseră pe păcătosul rege Noe. El l-a ascultat pe Abinadi, profetul, depunând mărturie despre Hristos şi s-a convertit. Fiind condamnat la moarte, el a fugit de la curtea acestuia pentru a propovădui despre Hristos (vezi Mosia 17:1-4).

Acum, Alma era părintele care îl îndemna pe fiul său, Corianton, să se pocăiască.

După ce la dojenit aspru pe fiul său şi după ce i-a propovăduit cu răbdare doctrinele Evangheliei, Alma, tatăl iubitor, a spus: „Şi acum, fiul meu, doresc ca tu să nu mai laşi aceste lucruri să te tulbure, ci să laşi numai păcatele tale să te tulbure, cu acea tulburare care te va coborî pe tine către pocăinţă“ (Alma 42:29).

În agonie şi ruşine, Corianton a fost „coborât cu umilinţă la pământ“ (Alma 42:30).

Alma, care era atât tatăl lui Corianton, cât şi conducător al preoţiei, nu s-a mulţumit cu pocăinţa lui Corianton. El a ridicat teribila povară a vinovăţiei pe care o purta fiul său şi l-a trimis înapoi în misiune: „Şi acum, o, fiul meu, tu eşti chemat de Dumnezeu ca să predici cuvântul către acest popor… du-te în drumul tău, vesteşte cuvântul cu adevăr şi sobrietate… Şi fie ca Dumnezeu să-ţi dea ţie după cuvintele mele“ (Alma 42:31).

Corianton s-a alăturat fraţilor săi, Helaman şi Şiblon, şi celor care erau conducători ai preoţiei. Douăzeci de ani mai târziu, în ţara de la miazănoapte, el încă lucra, cu credinţă, pentru Evanghelie (vezi Alma 49:30; 63:10).

Lumea în care trăim şi în care copiii noştri trebuie să-şi găsească drumul este păcătoasă, păcătoasă. Pornografia, confuzia în ceea ce priveşte sexele, imoralitatea, abuzurile împotriva copiilor, dependenţa de droguri şi toate celelalte sunt prezente pretutindeni. Nu există cale de scăpare de influenţa lor.

Unii sunt duşi de curiozitate în ispită, apoi, la experimentare iar alţii sunt prinşi în capcana dependenţei. Ei îşi pierd speranţa. Adversarul îşi culege recolta şi îi prinde în lanţuri.

Satana este înşelătorul, distrugătorul, dar victoria sa este vremelnică.

Îngerii diavolului îi conving pe unii că s-au născut într-o viaţă din care nu au scăpare şi că sunt obligaţi să trăiască în păcat. Cea mai rea dintre minciuni este aceea că ei nu se pot schimba şi pocăi şi că nu vor fi iertaţi. Acest lucru nu poate fi adevărat. Ei au uitat ispăşirea lui Hristos.

„Pentru că, iată, Domnul, Mântuitorul vostru, a suferit moarte fizică; de aceea a suferit El durerea tuturor oamenilor, pentru ca toţi oamenii să se poată pocăi şi să vină la El“ (D&L 18:11).

Hristos este Creatorul, Tămăduitorul. El poate repara ceea ce a creat. Evanghelia lui Isus Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării (vezi 2 Nefi 1:13; 2 Nefi 9:45; Iacov 3:11; Alma 26:13-14; Moroni 7:17-19).

„Amintiţi-vă că valoarea sufletelor este mare înaintea lui Dumnezeu“ (D&L 18:10).

Relatarea despre acest tată iubitor şi un fiu nesupus, extrasă din Cartea lui Mormon: un alt testament al lui Isus Hristos, este un caz, o pildă, un exemplu.

Fiecare dintre noi are un Tată iubitor în Cer. Datorită planului mântuirii întocmit de Tatăl, aceia care s-ar putea împiedica şi ar putea cădea „nu sunt alungaţi pentru totdeauna“ (Prefaţă la Cartea lui Mormon:2).

„Şi ce mare este bucuria Sa pentru sufletul care se pocăieşte!“ (D&L 18:13).

„Eu, Domnul nu pot să tolerez păcatul nici în cel mai mic grad“ (D&L 1:31-32), a spus Domnul, „cu toate acestea… acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat si Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele“ (D&L 58:42).

Ar putea exista cuvinte mai dulci sau mai consolatoare, mai pline de speranţă, decât aceste cuvinte din scripturi? „Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de [păcatele voastre]“ (D&L 58:42). Aceasta este mărturia despre Cartea lui Mormon şi aceasta este mărturia mea în faţa dumneavoastră, în numele lui Isus Hristos, amin.