„Aș vrea… să vă aduceți aminte”

Cu fiecare poruncă pe care ne-o dă, Dumnezeu promite să „pregătească o cale pentru [noi], ca [noi] să [putem îndeplini] lucrurile pe care El le-a poruncit” (1 Nefi 3:7). Pentru a ne supune poruncii Sale de a ne aduce aminte, Domnul ne-a pregătit mementouri.

Într-adevăr, toate lucrurile sunt create și făcute pentru a depune mărturie și a ne aduce aminte de Hristos (vedeți Moise 6:63, vedeți, de asemenea, Alma 30:44). Se dorește, de exemplu, ca noi să ne aducem aminte de El „când [umblăm] prin păduri și prin poiene și prin zăvoi se-aude-un dulce cânt”¹. Pietrele pot chiar să strige ca mărturie și aducere aminte a lui Isus (vedeți Luca 19:40). De fapt, întregul pământ, prin sunetele și priveliștile lui, depune o mărturie magnifică și ne oferă uluitoare mementouri despre Creatorul lui.

Mementourile aparent accidentale, care se găsesc în toată creația, sunt amplificate de simbolurile solemne ale lui Hristos pe care le găsim în rânduielile sacre. Abinadi ne-a învățat că Israelului din vechime i s-au dat rânduieli stricte pentru a le înfăptui „ca să-i păstreze în amintirea lui Dumnezeu și a datoriei lor către El” (Mosia 13:30). Profeții din zilele noastre ne-au învățat același lucru. Președintele Spencer W. Kimball (1895-1985) a declarat: „Presupun că nu ar exista niciodată un apostat, că nu ar exista niciodată o crimă, dacă oamenii și-ar aduce aminte, cu adevărat, lucrurile pe care le-au făgăduit prin legământ la marginea apei sau la masa de împărtășanie și în templu”².

Ispășirea lui Hristos este atât universală, cât și individuală. La fel sunt și mementourile Sale. Astfel, pe lângă rânduielile uniforme oferite tuturor, El ne oferă mementouri diferite și personalizate despre El. De exemplu, lutul sau noroiul obișnuit probabil că nu poate face ca mulți oameni să-și amintească de Isus sau să se umple de emoție și recunoștință față de El. Cu toate acestea, omul a cărui vedere i-a fost redată când Isus i-a uns ochii cu lut, probabil și-a adus aminte de Isus cu drag de fiecare dată când a privit lutul – noroiul (vedeți Ioan 9:6-7)! Nici nu este probabil ca Naaman să fi putut vedea vreodată un râu, în special Iordanul, fără să se gândească la Domnul Care l-a vindecat acolo (vedeți 2 Împărați 5:1-15). Fiecăruia dintre noi i s-au oferit unul sau mai multe mementouri personalizate despre Hristos. Priviți către ele și aduceți-vă aminte de El.

Cronicile și istoriile sunt alte lucruri pe care Domnul a făcut să fie pregătite pentru a ne ajuta să ne supunem poruncii Sale de a ne aduce aminte. Scripturile – cronici despre relația lui Dumnezeu cu copiii Săi – vorbesc adesea despre depunerea mărturiei sau despre „mărturisirea” despre El (vedeți 2 Corinteni 8:3; 1 Ioan 5:7; 1 Nefi 10:10; 12:7; Doctrină și legăminte 109:31; 112:4).

Cronicile sacre, inclusiv jurnalele personale, ne ajută să depunem mărturie. Momentele profunde petrecute cu Spiritul sunt un dar pe care, în acest moment, credem că nu-l vom uita niciodată. Dar starea noastră de uitare face ca, în timp, chiar și efectul puternic al celor mai profunde experiențe să se estompeze. O consemnare în jurnal, o fotografie sau o mărturie ne poate ajuta nu doar să ne amintim momente profunde, ci și să aducem înapoi emoțiile și Spiritul pe care le-am simțit. Așadar, nu este o surpriză faptul că prima poruncă după ce Biserica a fost organizată în această dispensație a fost: „Un registru va fi ținut printre voi” (Doctrină și legăminte 21:1). Înregistrările păstrate în mod corespunzător ne lărgesc memoria și ne pot convinge de greșelile noastre și ne pot aduce la Dumnezeu (vedeți Alma 37:8).

În cele din urmă, desigur, putem să depunem mărturie despre adevăr, deoarece am primit o mărturie despre adevăr de la Duhul Sfânt, Care este „mărturia cerului” (Moise 6:61). În acest rol, Duhul Sfânt consemnează adevărul pe „niște table care sunt inimi de carne” (2 Corinteni 3:3). El ne ajută să ne amintim de Hristos și de tot ceea ce ne-a învățat (vedeți Ioan 14:26).

Legătura dintre Isus, cronici, Duhul Sfânt și aducerea aminte este prezentată în Moroni 10:3-5. Ni se promite că, dacă citim Cartea lui Mormon, o cronică sacră, în spiritul aducerii aminte și-L întrebăm pe Dumnezeu, în numele lui Hristos, cu inima sinceră, cu intenție adevărată și credință în Hristos, Duhul Sfânt ne va confirma veridicitatea cronicii. Și, dacă această cronică este adevărată, atunci Isus este Hristosul.

Imagine

Alma și fiii lui Mosia fiind vizitați de un înger.

Alma Arise (Alma se ridică), de Walter Rane

Aduceți-vă aminte să fiți mântuiți

Faptul de a ne aduce aminte de Isus duce la mântuire și salvare. Gândiți-vă la rolul pe care aducerea aminte l-a avut în mântuirea tânărului Alma. Când îngerul i-a apărut lui Alma, el i-a dat lui Alma porunca de a „nu mai căuta să [distrugă] Biserica”. Dar, chiar înainte de a da acel edict, îngerul a declarat: „Adu-ți aminte de sclavia strămoșilor tăi… și adu-ți aminte ce lucruri mari a făcut [Hristos] pentru ei; căci ei erau în sclavie, iar El i-a eliberat” (Mosia 27:16, subliniere adăugată).

Porunca îngerului de a-și aduce aminte nu a fost doar o îndrumare înțeleaptă cu aplicare extinsă. Pentru Alma, acesta era un indiciu concret, un indiciu plin de dragoste, despre cum putea supraviețui experienței care avea să-l ducă aproape de moarte, pe care urma să o aibă.

Aproximativ douăzeci de ani mai târziu, Alma i-a împărtășit fiului său, Helaman, cu detalii dramatice, prin ce a trecut când a rămas paralizat și fără cuvinte timp de trei zile, „[pocăindu-se] aproape până moarte” (Mosia 27:28). După ce îngerul a plecat, Alma desigur că și-a adus aminte; dar tot ce-și putea aminti erau păcatele sale.

„Am fost torturat de un chin veșnic”, și-a amintit Alma. „Da, mi-am adus aminte de toate păcatele și nedreptățile mele pentru care am fost chinuit cu durerile iadului” (Alma 36:12-13). Gândul de a sta înaintea lui Dumnezeu l-a umplut pe Alma de o „groază de negrăit” din care s-a gândit să scape, nu doar prin moarte, ci și „[dispărând], atât în suflet, cât și în trup” (Alma 36:14-15).

Aici trebuie să ne oprim și să înțelegem: Alma nu a plătit, pur și simplu, o pedeapsă teribilă de trei zile care fusese hotărâtă să fie consecința potrivită pentru păcatele sale. Nu, el a fost la început – primele trei zile – „încercuit de lanțurile veșnice ale morții” (Alma 36:18; subliniere adăugată).

Cu siguranță, el ar fi rămas în această stare îngrozitoare după trei zile – o perioadă nedeterminată – dacă nu ar fi fost faptul că, din fericire, într-un fel, de undeva, și-a amintit că tatăl său profețise „în legătură cu venirea unui Isus Hristos, un fiu al lui Dumnezeu, ca să ispășească pentru păcatele lumii”. Apoi, el a spus:

„Acum, în timp ce mintea mea prinsese acest gând, am implorat în inima mea: O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine, care sunt în fierea amărăciunii și sunt încercuit de lanțurile veșnice ale morții.

Și acum, iată, atunci când mă gândeam la aceasta, nu am mai putut să-mi amintesc de durerile mele; da, eu nu am mai fost chinuit de amintirea păcatelor mele” (Alma 36:17-19).

Alma a urmat porunca îngerului de a-și aduce aminte. El și-a amintit de Isus. Și, la fel cum Isus i-a eliberat pe strămoșii lui Alma din robia lor, El l-a eliberat pe Alma de a sa.

Ce îndurare blândă și izbăvire măreață! Ce schimbare uimitoare a inimii și minții! Alma, care cu doar câteva momente înainte s-a gândit să scape din prezența lui Dumnezeu dispărând, acum și L-a imaginat pe Dumnezeu și pe îngerii Săi sfinți și „dorea să fie acolo” (Alma 36:22).

Această transformare miraculoasă a fost activată printr-o simplă aducere aminte. Experiența lui Alma dă literalmente sens ultimelor cuvinte ale ultimei cuvântări a regelui Beniamin: „Și acum, o, omule, adu-ți aminte și nu pieri” (Mosia 4:30).

Când ne străduim să ne aducem aminte întotdeauna de Isus, este important să ținem minte că El Își aduce aminte întotdeauna de noi. Hristos ne-a săpat pe mâinile Sale (vedeți Isaia 49:16). Gândiți-vă la acest lucru – binevoitorul Isus nu ne va uita, nu ne poate uita, totuși, El uită atât de ușor și de bunăvoie păcatele noastre care L-au rănit atât de mult.

De aceasta merită să ne aducem aminte.