Împărtăşania din cina Domnului

[Paştele] este cea mai veche dintre sărbătorile iudaice, sărbătorind un eveniment anterior primirii tradiţionalei Legi mozaice. Acesta aminteşte fiecărei generaţii de întoarcerea copiilor lui Israel pe pământul făgăduit şi de încercările grele din Egipt care au precedat-o. Aniversează trecerea unui popor de la supunere şi sclavie la libertate şi salvare. Este festivalul primăverii, din Vechiul Testament, când lumea naturii se trezeşte la viaţă, creşte şi dă rod.

Paştele din vechime are legătură cu respectarea de către creştini a Paştelui din zilele noastre… Paştele din vechime [şi Paştele] depun mărturie despre marele dar pe care l-a făcut Dumnezeu şi despre sacrificiul pe care l-a implicat revărsarea lui. Aceste două mari evenimente religioase declară că moartea va trece de noi şi nu va putea avea putere permanentă asupra noastră şi că mormântul nu va fi victorios.

Când copiii lui Israel au fost scoşi din Egipt, Iehova Însuşi a vorbit lui Moise din rugul aprins, în Sinai:

„Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile 

Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel” (Exodul 3:7, 10).

Pentru că Faraon nu voia să cedeze, multe urgii au fost aduse asupra Egiptului, dar „lui Faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece” (Exodul 9:35).

Ca răspuns la refuzul lui Faraon, Domnul a spus: „Şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul-născut al roabei care stă la râşniţă, şi până la toţi întâii-născuţi ai dobitoacelor” (Exodul 11:5).

Pentru a-i proteja împotriva acestei ultime şi cele mai cumplite pedepse aduse asupra egiptenilor, Domnul l-a instruit pe Moise ca fiecare om dintre aceşti copii ai lui Israel să ia un miel fără cusur.

„Să ia din sângele lui, şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.

Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azimi şi cu verdeţuri amare 

Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt Paştele Domnului 

Şi când vă vor întreba copiii voştri: «Ce însemnează obiceiul acesta?»,

să răspundeţi: «Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre” (Exodul 12:7-8, 11, 26-27).

După ce israeliţii au scăpat din mâna lui Faraon şi moartea a venit asupra întâilor născuţi ai egiptenilor, israeliţii au trecut, în cele din urmă, Iordanul. Scriptura spune: „Copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal; şi au prăznuit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii, spre seară, în câmpia Ierihonului” (Iosua 5:10). Şi aşa s-a întâmplat cu familiile iudaice an după an, inclusiv cu familia lui Iosif şi a Mariei şi a băiatului Isus.⁴

Aşa cum se explică în Evanghelia după Ioan, sărbătoarea Paştelui din vechime a marcat evenimente importante din slujirea în viaţa muritoare a lui Hristos. În timpul sărbătoririi primului Paşte din vechime din timpul slujirii Sale, Isus Şi-a făcut cunoscută misiunea prin purificarea templului, alungând din el pe schimbătorii de bani şi pe aceia care vindeau animale. În timpul sărbătorii celui de-al doilea Paşte din vechime, Isus Şi-a arătat puterea prin miracolul pâinilor şi peştilor. Aici, Hristos prezintă simbolurile care, ulterior, urmau să aibă un sens şi mai măreţ în odaia de sus. „Eu sunt Pâinea vieţii”, a spus El. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).

Desigur, ospăţul din timpul ultimului Său Paşte avea să fie cel care dă sens deplin acestei sărbători străvechi. Până în ultima săptămână a slujirii Sale în viaţa muritoare, Isus a ştiut limpede ce avea să însemne pentru El acest Paşte. Necazul plutea în aer. În Matei, se consemnează:

„După ce a isprăvit Isus toate cuvântările acestea, a zis ucenicilor Săi:

«Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit!»” (Matei 26:1-2).

Cunoscând foarte bine ce Îl aştepta, Isus le-a cerut lui Petru şi Ioan să facă pregătirile pentru masa pascală. El le-a spus să-l întrebe pe stăpânul unei case de acolo: „Unde este odaia pentru oaspeţi în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?” (Luca 22:11).

Singurătatea de la naşterea Sa avea să fie, într-un sens, reiterată de singurătatea de la moartea Sa. Vulpile aveau vizuini şi păsările aveau cuiburi, dar Fiul Omului nu a avut unde-Şi odihni capul nici la naştere, nici în ultimele ore din viaţa muritoare [vezi Matei 8:20].

În cele din urmă, pregătirile pentru masa de Paşte s-au încheiat respectându-se tradiţia de aproape 1.500 de ani. Isus S-a aşezat împreună cu ucenicii Săi şi, după ce au mâncat din mielul oferit drept jertfă, din pâinea şi din vinul pentru această sărbătoare instituită în vechime, El i-a învăţat un sens mai nou şi mai sfânt al acestei binecuvântări străvechi primite de la Dumnezeu.

El a luat una dintre pâinile rotunde, plate, nedospite, a binecuvântat-o şi a rupt-o în bucăţi pe care le-a împărţit apostolilor Săi spunând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (Luca 22:19).

După ce a turnat în pahar, El l-a luat şi, aducând mulţumire, i-a invitat să bea din el spunând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22:20). Pavel a spus despre aceasta: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11:26).

Pâinea şi vinul, nu animalele şi ierburile, aveau să devină simbolurile trupului şi sângelui măreţului Miel, simboluri ce trebuie mâncate şi băute cu pioşenie în amintirea Sa pentru totdeauna.

În acest mod simplu, dar impresionant, Salvatorul a instituit rânduiala cunoscută acum ca împărtăşania din cina Domnului. Prin suferinţa din Ghetsimani, sacrificiul de pe Golgota şi învierea din mormântul din grădină, Isus a împlinit legea veche şi a inaugurat o dispensaţie nouă având la bază o înţelegere superioară, mai sfântă a legii sacrificiului. Oamenilor nu li se mai cerea să ofere drept jertfă primul miel născut în turma lor, pentru că Primul Născut al lui Dumnezeu venise pentru a Se oferi El Însuşi ca „jertfă nesfârşită şi veşnică”.

Aceasta este grandoarea ispăşirii şi învierii, nu este numai o trecere peste moarte, ci un dar al vieţii eterne printr-o jertfă nesfârşită.⁵

A fost foarte potrivit ca, în timpul ţinerii acestui legământ străvechi de protecţie [masa de Paşte], Isus să instituie simbolurile noului legământ de siguranţă – simbolurile propriului trup şi sânge. Când a luat pâinea şi a rupt-o şi a luat cupa şi i-a binecuvântat conţinutul, El S-a prezentat pe Sine ca Mielul lui Dumnezeu care avea să asigure hrană spirituală şi salvare eternă.⁶

Nu cu mult timp în urmă, am… [avut] privilegiul de a participa la adunarea de împărtăşanie în episcopia noastră… În timp ce preoţii pregăteau împărtăşania, noi cântam:

Un preot a îngenuncheat şi a rostit rugăciunea de binecuvântare a pâinii: „Pentru ca ei să mănânce în amintirea trupului Fiului Tău şi să-Ţi mărturisească Ţie, o Dumnezeule, Tată Veşnic, că ei doresc cu adevărat să ia asupra lor numele Fiului Tău şi să-şi amintească totdeauna de El şi să ţină poruncile pe care El le-a dat” (D&L 20:77). Diaconii s-au dispersat prin capelă pentru a distribui pâinea frântă. Unul dintre ei a venit la rândul nostru şi a ţinut tava de argint în timp ce eu am luat din pâine. Apoi, eu am ţinut tava pentru ca sora Hunter să poată lua şi ea a ţinut-o pentru persoana de lângă ea. Astfel, tava a trecut de-a lungul rândului, fiecare servind şi fiind servit.

M-am gândit la evenimentele care au avut loc în acea seară cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Isus a fost trădat… Împărtăşania din cina Domnului [a fost] instituită pentru a înlocui jertfa [de animale] şi pentru a reaminti tuturor acelora care se împărtăşesc că El a făcut cu adevărat o jertfă pentru ei; şi pentru a le reaminti legămintele pe care ei le-au făcut de a-L urma, de a ţine poruncile Sale şi de a fi credincioşi până la sfârşit.

În timp ce mă gândeam la aceasta, mi-a venit în minte îndemnul pe care Pavel l-a menţionat în scrisoarea sa către biserica din Corint. El a spus: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului.

Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.

Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1 Corinteni 11:27-29).

Am fost tulburat. M-am întrebat: „Îl pun eu pe Dumnezeu deasupra tuturor celorlalte lucruri şi ţin eu toate poruncile Sale?”. Apoi, am reflectat şi mi-am înţeles situaţia. A face legământ cu Domnul să ţii întotdeauna poruncile Sale este o obligaţie serioasă şi înnoirea acelui legământ prin luarea din împărtăşanie este un act la fel de serios. Momentele solemne de meditaţie din timpul în care împărtăşania este distribuită au o mare importanţă. Ele sunt momente de autoexaminare, de introspecţie, de cunoaştere de sine – un timp pentru a reflecta şi a hotărî.

Între timp, celălalt preot îngenunchease lângă masă, rugându-se ca toţi care vor bea „să facă aceasta în amintirea sângelui Fiului Tău, care a fost vărsat pentru ei… că ei îşi amintesc totdeauna de El, pentru ca ei să poată avea Spiritul Său cu ei” (D&L 20:79).

Au fost clipe de meditare în linişte, liniştea fiind întreruptă numai de glasul unui bebeluş, a cărui mamă l-a strâns repede la piept. Orice întrerupe liniştea în timpul acestei rânduieli sacre pare nepotrivit; dar, cu siguranţă, sunetele scoase de un copilaş nu vor displăcea Domnului. Şi El a fost legănat de o mamă iubitoare la începutul vieţii muritoare care a început în Betleem şi s-a încheiat pe crucea de pe Căpăţâna.

Tinerii băieţi au terminat de distribuit împărtăşania. Au urmat, apoi, cuvinte de încurajare şi instruire, un imn de încheiere şi rugăciunea; iar momentele sacre „de pace” iau sfârşit [vezi „Rugăciune tainică”, Imnuri, nr. 92]. Pe drumul spre casă… mi-a venit în minte acest gând: Ce minunat ar fi dacă toate persoanele ar înţelege scopul botezului şi ar avea dorinţa de a-l accepta; dorinţa de a ţine legămintele, făcute prin această rânduială, de a-L sluji pe Domnul şi a trăi potrivit poruncilor Sale; şi, în plus, dorinţa de a lua din împărtăşanie în ziua de sabat pentru a înnoi acele legăminte de a-L sluji şi a fi credincioşi până la sfârşit 

Participarea la adunarea de împărtăşanie şi luarea din împărtăşanie a făcut ca ziua să fie mai bogată şi am simţit că am înţeles mai bine motivul pentru care Domnul a spus: „Şi pentru ca să poţi să te păstrezi mai neîntinat de lume, du-te la casa de rugăciuni şi oferă sacramentele tale în ziua Mea sfântă;

Pentru că, adevărat, aceasta este ziua care a fost stabilită pentru voi pentru a vă odihni de munca voastră şi pentru a exprima devoţiunea voastră Celui Preaînalt” (D&L 59:9-10).⁷

• Recitiţi învăţăturile preşedintelui Hunter cu privire la Paştele în Israelul din vechime (vezi secţiunea 1). Ce putem învăţa din acel Paşte? Care este legătura dinte Paştele din vechime şi respectarea Paştelui de acum?

• Recitiţi relatarea preşedintelui Hunter cu privire la instituirea împărtăşaniei de către Salvator (vezi secţiunea 2). De ce este acest eveniment important pentru dumneavoastră? În ce fel este împărtăşania un „legământ de siguranţă” pentru noi?

• Ce v-a impresionat cu privire la relatarea preşedintelui Hunter despre luarea din împărtăşanie din secţiunea 3? Ce putem învăţa din această relatare pentru ca împărtăşania să aibă mai multă însemnătate pentru noi? În ce fel este luarea din împărtăşanie o binecuvântare pentru dumneavoastră?

1 Corinteni 5:7-8; 11:23-29; 3 Nefi 18:3-14; 20:8-9; Moroni 6:5-6; D&L 20:75-79; 27:1-2

„Când predăm Evanghelia, trebuie să recunoaştem cu umilinţă faptul că Duhul Sfânt este adevăratul învăţător. Privilegiul nostru este de a sluji ca instrumente prin care Duhul Sfânt poate preda, mărturisi, alina şi inspira” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 41).