Un zâmbet de acceptare

Într-o seară, episcopia noastră a organizat o activitate pentru pregătirea căreia am petrecut ore întregi. După activitate, un tânăr simpatizant și-a luat rămas bun de la mine, dar după câteva minute s-a întors și a întrebat: „Stimate episcop, când trebuie să mă întorc?”. I-am spus duminică iar băiatul a spus repede: „Nu, nu este o altă activitate?”. Petrecuse un timp atât de plăcut cu tinerii din episcopia noastră, încât a dorit să se întoarcă.

De asemenea, am vorbit cu un cuplu care venise la activitate și i-am întrebat care erau impresiile lor. Soțul a spus: „De când am ajuns aici, am simțit pace și liniște”, ceea ce soția lui a confirmat dând din cap. Am fost surprins de acest lucru deoarece, când au sosit, erau mulți oameni care vorbeau și făceau gălăgie. Însă el a continuat și m-a privit și a întrebat: „Acesta este Duhul Sfânt, nu-i așa?”. Fiind surprins, am putut doar să spun da.

Au fost multe de făcut pentru a pregăti această activitate, astfel că, în acea seară, când totul s-a încheiat, singurul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să mă duc acasă și să merg la culcare. Din cauza oboselii, nu am putut să mă gândesc la conversațiile mele cu simpatizanții. Când am ajuns acasă, mi-am spus rugăciunea și m-am dus la culcare, dar nu am putut să adorm; în mintea mea îmi imaginam că Domnul zâmbește. Era un zâmbet de acceptare. În acel moment, am început să-mi aduc aminte de lucrurile minunate care s-au petrecut la activitate.

Am înțeles că sârguința și dragostea membrilor episcopiei au făcut posibil ca inimile celor trei simpatizanți să fie atinse. Am înțeles că zâmbetul de acceptare era pentru ceea ce făceam. Nu am putut să nu plâng și m-am simțit atât de recunoscător pentru darul pe care Domnul ni l-a oferit. El ne oferise un zâmbet de acceptare. Depun mărturie despre cuvintele Domnului că sunt adevărate; că atunci când vom aduce chiar numai un suflet la El, mare va fi bucuria noastră în împărăția Tatălui (vedeți D&L 18:15).