Una în Hristos

Așa cum a menționat președintele Dallin H. Oaks, astăzi este duminica Floriilor, începutul Săptămânii Sfinte, marcând intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, suferința Sa în Ghetsimani și moartea Sa pe cruce doar câteva zile mai târziu și glorioasa Sa înviere în duminica Paștelui. Fie ca noi să luăm hotărârea de a nu uita niciodată ce a îndurat Hristos pentru a ne mântui!¹ Și să nu pierdem niciodată bucuria imensă pe care o vom simți din nou de Paște în timp ce cugetăm asupra victoriei Sale asupra mormântului și darului învierii universale!

În seara premergătoare judecării și răstignirii care Îl așteptau, Isus a participat la o masă de Paște alături de apostolii Săi. La sfârșitul Cinei celei de taină, într-o rugăciune sacră de mijlocire, Isus S-a rugat Tatălui Său cu aceste cuvinte: „Sfinte Tată, păzește în numele Tău, pe [acești apostoli ai Mei] pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem și noi”².

Apoi, cu blândețe, Salvatorul Și-a extins rugămintea pentru a-i include pe toți credincioșii:

„Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.

Mă rog ca toți să fie una, cum tu, Tată, ești în Mine, și eu în Tine; ca, și ei să fie una în Noi”³.

Faptul de a deveni una este o temă des întâlnită în Evanghelia lui Isus Hristos și în legăturile lui Dumnezeu cu copiii Săi. În ceea ce privește orașul Sionului din zilele lui Enoh, se spune că „[ei erau] într-o singură inimă și într-un singur gând”⁴. Despre primii sfinți din Biserica lui Isus Hristos de la început, Noul Testament consemnează: „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet”⁵.

În dispensația noastră, Domnul a avertizat: „Eu vă spun vouă, fiți [una]; și dacă nu sunteți [una], nu sunteți ai mei”⁶. Printre motivele oferite de Domnul legate de cauza pentru care sfinții din perioada de început din Missouri nu au reușit să întemeieze un loc al Sionului a fost acela că ei „nu [erau] uniți potrivit unirii cerute de legea împărăției celestiale”⁷.

Acolo unde Dumnezeu are întâietate în toate inimile și mințile, oameni sunt descriși ca fiind „ca unul singur, copiii lui Hristos”⁸.

Când Salvatorul înviat le-a apărut oamenilor din vechime din Cartea lui Mormon, El a atras atenția, în mod dezaprobator că, în trecut, au existat certuri printre oameni în legătură cu botezul și alte lucruri. El a poruncit:

„Nu vor fi niciun fel de certuri printre voi, așa cum au fost până acum; și nu vor fi nici certuri între voi despre punctele doctrinei Mele, așa cum au fost până acum.

Căci adevărat, adevărat vă spun Eu vouă, cel care are spiritul de ceartă nu este de-al Meu, ci este de-al diavolului, care este tatăl certurilor”⁹.

În lumea noastră extrem de conflictuală, cum poate fi dobândită unitatea, mai ales în Biserică, unde trebuie să avem „un singur Domn, o singură credință, un singur botez”?¹⁰ Pavel ne oferă soluția:

„Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos.

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus”¹¹.

Suntem prea diferiți și, uneori, prea în dezacord pentru a ne putea aduna laolaltă pentru a fi una pe orice altă bază sau sub orice alt nume. Doar în Isus Hristos putem deveni cu adevărat una.

Faptul de a deveni una în Hristos are loc, pe rând, unul câte unul – noi, fiecare în parte, începem cu noi înșine. Suntem ființe duale din carne și spirit și, uneori, purtăm un război lăuntric. Pavel a spus:

„Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place legea lui Dumnezeu;

dar văd în mădularele [trupului meu] o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele”¹².

Isus a fost, de asemenea, o ființă din carne și spirit. El a fost pus la încercare; El înțelege; El ne poate ajuta să dobândim unitate lăuntrică.¹³ Prin urmare, bizuindu-ne pe lumina și harul lui Hristos, ne străduim să acordăm spiritului nostru – și Spiritului Sfânt – stăpânire asupra fizicului. Și, când eșuăm, Hristos, prin ispășirea Sa, ne-a oferit darul pocăinței și ocazia de a încerca din nou.

Dacă noi, fiecare în parte, ne „îmbrăcăm cu Hristos”, atunci împreună putem spera să devenim una, așa cum a spus Pavel, „trupul lui Hristos”¹⁴. Să ne „îmbrăcăm cu Hristos” include, cu siguranță, faptul de a face din „cea dintâi și cea mai mare poruncă” a Sa¹⁵ primul și cel mai mare angajament pe care ni-l luăm și, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom ține poruncile Sale¹⁶.

Unitatea cu frații și surorile noastre în trupul lui Hristos crește pe măsură ce acordăm atenție celei de-a doua mari porunci – strâns legată de prima – de a-i iubi pe ceilalți ca pe noi înșine.¹⁷ Și presupun că o unitate și mai perfectă ar fi dobândită printre noi dacă am urma exprimarea mai bună și mai sfântă a Salvatorului cu privire la această a doua poruncă – de a ne iubi unul pe altul nu doar așa cum ne iubim pe noi înșine, ci și cum ne-a iubit El.¹⁸ Pe scurt, „fiecare om căutând ceea ce este bun pentru aproapele său și făcând toate lucrurile cu ochiul îndreptat numai către slava lui Dumnezeu”¹⁹.

Președintele Marion G. Romney, fost consilier în Prima Președinție, explicând cum se dobândește pacea și unitatea trainice, a spus:

„Dacă un singur om, cedând în fața lui Satana, este plin de lucrările cărnii, el duce un război lăuntric. Dacă doi cedează, fiecare dintre ei duce un război lăuntric și se luptă între ei. Dacă mulți oameni cedează, o societate [adună] recolta constând din mult stres și multe certuri. Dacă cedează conducătorii unei țări, atunci va fi ceartă în toată lumea”.

Președintele Romney a continuat: „Așa cum lucrările cărnii au aplicabilitate universală, tot așa are și Evanghelia păcii. Dacă un om trăiește potrivit ei, el are pace lăuntrică. Dacă doi oameni trăiesc potrivit ei, fiecare dintre ei are pace lăuntrică și au pace între ei. Dacă cetățenii trăiesc potrivit ei, națiunea are pace internă. Când sunt destule națiuni care se bucură de roadele Spiritului pentru a controla treburile lumii, atunci, și numai atunci, tobele de război nu vor mai bate și drapelele de luptă nu vor mai fi arborate… (Vedeți Alfred Lord Tennyson, „Locksley Hall”, The Complete Poetical Works of Tennyson, redactat de W. J. Rolfe, Boston, Houghton-Mifflin Co., 1898, p. 93, rândurile 27-28)”²⁰.

Când ne „îmbrăcăm cu Hristos”, devine posibil fie să rezolvăm, fie să lăsăm deoparte diferențele, neînțelegerile și disputele. Un exemplu destul de impresionant de biruire a divizării se găsește în istoria Bisericii noastre. Vârstnicul Brigham Henry Roberts (cunoscut în mod obișnuit sub numele de B. H. Roberts), născut în Anglia în anul 1857, a slujit în calitate de membru al Primului Consiliu al celor Șaptezeci – ceea ce numim astăzi Președinția celor Șaptezeci. Vârstnicul Roberts a fost un apărător capabil și neobosit al Evangheliei restaurate și al Bisericii în unele dintre cele mai dificile momente ale ei.

Dar, în anul 1895, slujirea vârstnicului Roberts în cadrul Bisericii a fost periclitată din cauza certurilor. B. H. a fost desemnat să fie delegat la convenția în care s-a redactat o constituție pentru Utah când acesta a devenit stat. După aceea, el s-a hotărât să-și depună candidatura pentru Congresul Statelor Unite, dar nu a anunțat Prima Președinție și nici nu a cerut permisiunea acesteia. Președintele Joseph F. Smith, consilier în Prima Președinție, l-a criticat pe B. H., în cadrul unei adunări generale a preoției, pentru că n-a făcut acel lucru. Vârstnicul Roberts a pierdut alegerile și a simțit că înfrângerea sa ar fi fost cauzată, în mare parte, de declarațiile președintelui Smith. El i-a criticat pe conducătorii Bisericii în unele discursuri și interviuri politice. S-a retras din slujirea activă în cadrul Bisericii. Într-o întâlnire lungă în Templul Salt Lake cu membrii Primei Președinții și cei ai Consiliului celor Doisprezece, B. H. a rămas inflexibil în a se justifica. Mai târziu, „președintele [Wilford] Woodruff i-a acordat [vârstnicului Roberts] trei săptămâni pentru a-și reconsidera poziția. Dacă nu se pocăia, urmau să-l elibereze din Cei Șaptezeci”²¹.

Într-o întâlnire privată ulterioară cu apostolii Heber J. Grant și Francis Lyman, B. H. a fost inițial neînduplecat, dar, în cele din urmă, dragostea și Spiritul Sfânt au triumfat. I-au dat lacrimile. Cei doi apostoli au putut să răspundă la anumite desconsiderări și jigniri percepute care l-au tulburat pe B. H. și au plecat adresându-i o rugăminte sinceră de reconciliere. În dimineața următoare, după o rugăciune lungă, vârstnicul Roberts le-a trimis vârstnicilor Grant și Lyman un bilețel în care le spunea că era pregătit să se unească din nou cu frații săi.²²

Mai târziu, când s-a întâlnit cu Prima Președinție, vârstnicul Roberts a spus: „M-am dus la Domnul și am primit lumină și instrucțiuni prin Spiritul Său să mă supun autorității lui Dumnezeu”²³. Motivat de dragostea sa față de Dumnezeu, B. H. Roberts a rămas un conducător al Bisericii credincios și capabil până la sfârșitul vieții sale.²⁴

Putem, de asemenea, să vedem în acest exemplu că unitatea nu înseamnă doar să fim de acord că fiecare trebuie să facă ce vrea sau să-și urmeze calea. Nu putem fi una dacă nu ne dedicăm cu toții eforturile cauzei comune. Înseamnă, în cuvintele lui B. H. Roberts, să ne supunem autorității lui Dumnezeu. Suntem mădulare diferite ale trupului lui Hristos, îndeplinind funcții diferite în momente diferite – urechea, ochiul, capul, mâna, picioarele – și, totuși, toate ale unui singur trup.²⁵ Prin urmare, obiectivul nostru este „să nu fie nicio dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele”²⁶.

Unitatea nu implică asemănare perfectă, ci armonie. Putem să avem inimile întrețesute în dragoste, să fim una în credință și doctrină și, totuși, să încurajăm echipe diferite, să nu fim de acord cu privire la diferite chestiuni politice, să dezbatem obiective și modul corect de a le îndeplini și multe alte lucruri de acest fel. Dar nu putem niciodată să ne exprimăm dezacordul sau să ne certăm cu mânie sau dispreț unul cu celălalt. Salvatorul a spus:

„Căci adevărat, adevărat vă spun Eu vouă, cel care are spiritul de ceartă nu este de-al Meu, ci este de-al diavolului, care este tatăl certurilor; și el agită inimile oamenilor ca să se certe cu mânie unul cu altul.

Iată, aceasta nu este doctrina Mea să ațâțe inimile oamenilor la mânie unul împotriva altuia; ci doctrina Mea este ca asemenea lucruri să se schimbe”²⁷.

Acum un an, președintele Russell M. Nelson ne-a făcut o rugăminte folosind aceste cuvinte: „Niciunul dintre noi nu putem controla națiunile sau acțiunile altora sau nici măcar pe membrii familiei noastre. Dar, ne putem controla pe noi înșine. Apelul meu astăzi, dragi frați și surori, este să încheiați conflictele care fac ravagii în inima dumneavoastră, în căminul dumneavoastră și în viața dumneavoastră. Îngropați toate înclinațiile de a răni pe alții – fie că acele înclinații sunt un temperament, o limbă ascuțită sau un resentiment față de cineva care v-a rănit în mod repetat. Salvatorul ne-a poruncit să întoarcem și celălalt obraz [vedeți 3 Nefi 12:39], să ne iubim dușmanii și să ne rugăm pentru cei care se folosesc de noi cu dispreț [vedeți 3 Nefi 12:44]”²⁸.

Vă spun din nou că numai în și prin loialitatea și dragostea noastră individuale față de Isus Hristos putem spera să fim una – una în lăuntrul nostru, una în cadrul căminului, una în Biserică, în cele din urmă una în Sion și, mai presus de toate, una cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Revin la evenimentele din Săptămâna Sfântă și la triumful suprem al Mântuitorului nostru. Învierea lui Isus Hristos depune mărturie despre divinitatea Sa și despre faptul că El a biruit toate lucrurile. Învierea Sa depune mărturie că, fiind legați de El prin legământ, și noi putem să biruim toate lucrurile și să devenim una. Învierea Sa depune mărturie că, prin El, nemurirea și viața eternă sunt realități.

În această dimineață, depun mărturie despre învierea Sa propriu-zisă și despre tot ce implică ea, în numele lui Isus Hristos, amin.