Recolta imperfectă

Când eram tânăr băiat, am învățat să îndrăgesc schimbările impresionante care se produceau de-a lungul anotimpurilor anului în partea de sud-vest a statului Montana, unde am crescut. Anotimpul meu preferat era toamna – vremea recoltei. Familia noastră spera și se ruga ca lunile noastre de muncă grea să fie răsplătite cu o recoltă îmbelșugată. Părinții mei se îngrijorau în legătură cu vremea, sănătatea animalelor și a recoltelor și cu multe alte lucruri asupra cărora aveau puțin control.

Pe măsură ce am crescut, am devenit și mai conștient de importanța acestor lucruri. Traiul nostru depindea de recoltă. Tatăl meu m-a învățat despre echipamentele pe care le foloseam pentru a recolta grânele. Îl priveam în timp ce ducea utilajul pe câmp, treiera o mică fâșie de grâne și, apoi, verifica în spatele combinei pentru a se asigura că o cantitate cât mai mare de grâne se afla în recipientul de colectare și nu era aruncată afară împreună cu pleava. Repeta acest lucru de mai multe ori, reglând utilajul de fiecare dată. Eu alergam pe lângă el și căutam prin pleavă împreună cu el prefăcându-mă că știam ce făceam.

După ce era mulțumit de reglările făcute utilajului, eu găseam câteva boabe de grâne în pleava de pe pământ și i le arătam cu o privire critică. Nu voi uita ceea ce mi-a spus tatăl meu: „Este suficient de bine și este maximul pe care poate să-l facă acest utilaj”. Fără să fiu complet mulțumit cu această explicație, am cugetat asupra imperfecțiunilor acestui seceriș.

Puțin mai târziu, când vremea se răcea în timpul serilor, eu priveam mii de lebede, gâște și rațe migratoare coborând pe câmp și hrănindu-se în timpul lungii lor călătorii spre sud. Ele mâncau grânele rămase după recoltarea noastră imperfectă. Dumnezeu o făcuse perfectă. Și niciun bob nu era pierdut.

Există, adesea, în lumea noastră și chiar în cultura Bisericii, tentația de a fi obsedați de perfecțiune. Rețelele de socializare, așteptările nerealiste și, adesea, autocritica creează sentimente de nepotrivire – că nu suntem suficient de buni și că nu vom fi niciodată. Unii chiar înțeleg greșit invitația Salvatorului: „Voi fiți dar desăvârșiți”¹.

Aduceți-vă aminte că perfecționismul nu este același lucru cu a fi perfect în Hristos.² Perfecționismul implică un standard imposibil, autoimpus, care ne compară cu alții. Acest lucru cauzează vinovăție și anxietate și ne poate face să ne dorim să ne retragem și să ne izolăm.

Să devenim perfecți în Hristos este cu totul altceva. Este procesul – îndrumat cu dragoste de Duhul Sfânt – de a deveni mai asemănători Salvatorului. Standardele sunt stabilite de un Tată Ceresc bun și atotcunoscător și definite clar în legămintele pe care suntem invitați să le facem. Acest proces ne eliberează de povara vinovăției și nepotrivirii, accentuând întotdeauna cine suntem în ochii lui Dumnezeu. În timp ce acest proces ne înalță și ne face să devenim mai buni, suntem apreciați în funcție devotamentul nostru față de Dumnezeu pe care îl arătăm prin eforturile noastre de a-L urma cu credință. Când acceptăm invitația Salvatorului de a veni la El, ne dăm seama curând că eforturile noastre cele mai mari sunt suficiente și că harul unui Salvator iubitor va compensa imperfecțiunile noastre în moduri pe care nu ni le putem imagina.

Putem vedea acest principiu având efect în momentul în care Salvatorul i-a hrănit pe cei cinci mii.

„Isus Și-a ridicat ochii, și a văzut că o mare gloată vine spre El. Și a zis lui Filip: «De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?».

Filip I-a răspuns: «Pâinile, pe care le-am putea cumpăra cu două sute de lei, n-ar ajunge ca fiecare să capete puțintel din ele».

Unul dintre ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:

«Este aici un băiețel, care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâția?».”³

Vă întrebați vreodată ce trebuie să fi simțit Salvatorul față de acest băiat care, cu credința unui copil, a oferit ceea ce trebuie să fi știut că era complet insuficient pentru sarcina ce trebuia îndeplinită?

„Isus a luat pâinile, a mulțumit lui Dumnezeu, le-a împărțit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărțit celor ce ședeau jos; de asemenea, le-a dat și din pești cât au voit.

După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: «Strângeți fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic».”⁴

Salvatorul a făcut ca ofranda umilă să fie perfectă.

La scurt timp după această experiență, Isus Și-a trimis ucenicii înainte într-o corabie. În curând, ei s-au pomenit pe o mare furtunoasă în mijlocul nopții. Ei s-au înspăimântat când au văzut o siluetă fantomatică venind spre ei pe apă.

„Isus le-a zis îndată: «Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!».

«Doamne», I-a răspuns Petru, «dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape».

«Vino!» i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie, și a început să umble pe ape ca să meargă la Isus.

Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; și fiindcă începea să se afunde, a strigat: «Doamne, scapă-mă!».

Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, și i-a zis: «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?».”⁵

Frați și surori, este posibil ca acesta să nu fi fost sfârșitul conversației. Cred că, în timp ce Petru și Salvatorul au pășit înapoi spre corabie braț la braț, Petru fiind ud leoarcă și simțindu-se foarte ridicol, este posibil ca Salvatorul să fi spus ceva de genul: „O, Petru, nu te teme și nu te îngrijora. Dacă ai putea să te vezi așa cum te văd Eu, îndoiala ta ar dispărea și credința ta ar crește. Te iubesc, dragă Petru, ai coborât din corabie. Ofranda ta este acceptabilă și, chiar dacă ai șovăit, Eu voi fi întotdeauna acolo pentru a te ridica din adâncuri iar ofranda ta va fi făcută perfectă”.

Vârstnicul Dieter F. Uchtdorf ne-a învățat:

„Cred că Salvatorul Isus Hristos ar dori ca voi să vedeți, să simțiți și să știți că El este tăria voastră. Că, având ajutorul Său, nu există limite la ceea ce puteți realiza. Că potențialul vostru este nelimitat. El ar dori să vă vedeți așa cum vă vede El. Și acest mod este foarte diferit de modul în care vă vede lumea…

El dă putere celor obosiți; și, celor care se simt lipsiți de putere, El le sporește tăria”⁶.

Trebuie să ne aducem aminte că oricât de bună – dar – imperfectă ar fi ofranda noastră, Salvatorul o poate face perfectă. Indiferent de cât de nesemnificative ar putea părea eforturile noastre, nu trebuie să subestimăm niciodată puterea Salvatorului. Un simplu cuvânt spus cu bunătate, o vizită de păstorire scurtă, dar sinceră sau o lecție de la Societatea Primară predată cu dragoste pot, cu ajutorul Salvatorului, să ofere alinare, să înmoaie inimi și să schimbe vieți eterne. Eforturile noastre stângace pot duce la miracole și, în acest proces, putem participa la o recoltă perfectă.

Deseori, suntem puși în situații care ne fac să ieșim din zona de confort. S-ar putea să simțim că nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor. S-ar putea să-i privim pe cei alături de care slujim și să simțim că nu vom fi niciodată suficient de buni. Frați și surori, dacă simțiți astfel, priviți bărbații și femeile extraordinari din spatele meu, împreună cu care slujesc.

Vă înțeleg durerea.

Cu toate acestea, am învățat că, așa cum perfecționismul nu este același lucru cu a fi perfect în Hristos, faptul de a ne compara cu alții nu este același lucru cu faptul de urma exemplul cuiva. Când ne comparăm cu alții, pot rezulta doar două lucruri. Fie ne vom vedea mai buni decât alții și îi vom judeca și critica, fie ne vom vedea mai puțin buni decât alții și vom deveni anxioși, autocritici și descurajați. Faptul de a ne compara cu alții este rareori eficient, nu este înălțător și, uneori, duce la depresie. De fapt, aceste comparații pot fi distructive din punct de vedere spiritual, împiedicându-ne să primim ajutorul spiritual de care avem nevoie. Pe de altă parte, încercarea de a-i urma pe cei pe care îi respectăm și care dau dovadă de însușiri asemănătoare celor ale lui Hristos poate fi instructivă, înălțătoare și ne poate ajuta să devenim ucenici mai buni ai lui Isus Hristos.

Salvatorul ne-a oferit un model de urmat prin modul în care El a urmat exemplul Tatălui. El l-a învățat pe ucenicul Său Filip: „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl?»”⁷.

Și, apoi, a propovăduit: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, cine crede în Mine, va face și el lucrările pe care le fac Eu”⁸.

Indiferent cât de nesemnificative ar putea părea eforturile noastre, dacă suntem sinceri, Salvatorul ne va folosi pentru a realiza lucrarea Sa. Dacă, pur și simplu, facem tot ce putem și avem încredere că El va face restul, putem deveni parte a miracolelor care ne înconjoară.

Vârstnicul Dale G. Renlund a spus: „Nu trebuie să fiți perfecți, dar noi avem nevoie de dumneavoastră, deoarece toți cei care sunt dornici pot face ceva”⁹.

Și, așa cum ne învață președintele Russell M. Nelson, „Domnul iubește acțiunea”¹⁰.

Salvatorul este pregătit să accepte ofrandele noastre umile și să le facă perfecte prin harul Său. Cu Hristos, nu există recoltă imperfectă. Trebuie să avem curaj să credem că harul Său este pentru noi – că El ne va ajuta, ne va salva din adâncuri când șovăim și va face ca acțiunile noastre imperfecte să fie perfecte.

În pilda semănătorului, Salvatorul descrie semințele care sunt plantate în pământ bun. Unele dintre ele au produs o sută, altele șaizeci și altele treizeci de roade. Toate fac parte din recolta Sa perfectă.¹¹

Profetul Moroni ne-a invitat pe toți: „Da, veniți la Hristos și perfecționați-vă [în] El… și dacă voi vă veți lepăda de orice necredință și-L veți iubi pe Dumnezeu cu toată puterea, mintea și tăria voastră, atunci harul Lui este destul pentru voi pentru ca prin harul Lui voi să puteți să fiți perfecți în Hristos”¹².

Frați și surori, eu depun mărturie despre Hristos, Cel care are puterea de a face perfecte chiar și cele mai umile ofrande ale noastre. Fie ca noi să facem tot ce putem, să aducem ce putem și, cu credință, să punem ofranda noastră imperfectă la picioarele Sale. În numele Celui care este Stăpânul recoltei perfecte, chiar Isus Hristos, amin.