Feriţi-vă de mândrie

În Doctrină şi legăminte ni se spune că scriptura Cartea lui Mormon este o „cronică a unui popor decăzut” (D&L 20:9). De ce a decăzut acesta? Acesta este unul dintre mesajele principale ale Cărţii lui Mormon. Mormon oferă răspunsul în ultimele capitole ale cărţii folosind următoarele cuvinte: „Iată, mândria acestui neam sau a poporului nefiţilor s-a dovedit să fie distrugerea lor” (Moroni 8:27). Şi apoi, ca nu cumva să pierdem mesajul important al Cărţii lui Mormon de la acel popor decăzut, Domnul ne avertizează în Doctrină şi legăminte: „Feriţi-vă de mândrie, ca nu cumva să deveniţi ca nefiţii din vechime” (D&L 38:39).

Am nevoie de credinţa şi rugăciunile dumneavoastră în timp ce încerc să clarific acest mesaj al Cărţii lui Mormon – păcatul mândriei. Acest mesaj nu dă pace sufletului meu de ceva timp. Ştiu că Domnul doreşte ca acest mesaj să fie transmis acum.

În consiliul din viaţa premuritoare, mândria a fost cea care a dus la căderea lui Lucifer, „fiul zorilor” (2 Nefi 24:12–15; vezi, de asemenea, D&L 76:25–27; Moise 4:3). La sfârşitul acestei lumi, când Dumnezeu va curăţa pământul prin foc, cei mândri vor fi arşi ca miriştea, iar cei blânzi vor moşteni pământul. (Vezi 3 Nefi 12:5; 25:1; D&L 29:9; JS–I 1:37; Maleahi 4:1.)

De trei ori în Doctrină şi legăminte, Domnul foloseşte expresia „feriţi-vă de mândrie”, inclusiv o avertizare adresată celui de-al doilea vârstnic al Bisericii, Oliver Cowdery, şi Emmei Smith, soţia profetului (D&L 23:1; vezi, de asemenea, 25:14; 38:39).⁷

Mândria este un păcat foarte greşit înţeles şi mulţi păcătuiesc în ignoranţă. (Vezi Mosia 3:11; 3 Nefi 6:18.) În scripturi, nu există mândrie neprihănită – ea este întotdeauna considerată un păcat. Prin urmare, indiferent de modul în care lumea foloseşte acest termen, noi trebuie să înţelegem modul în care îl foloseşte Dumnezeu pentru a putea înţelege limbajul scrierilor sfinte şi, astfel, de a învăţa. (Vezi 2 Nefi 4:15; Mosia 1:3–7; Alma 5:61.)

Cei mai mulţi dintre noi cred că mândria este egoism, îngâmfare, înfumurare, aroganţă sau dispreţ. Toate acestea sunt elemente ale păcatului, dar miezul sau esenţa încă lipseşte.

Trăsătura esenţială a mândriei este duşmănia – duşmănia faţă de Dumnezeu şi duşmănia faţă de semenii noştri. Duşmănie înseamnă „ură, ostilitate faţă de ceva sau stare de opoziţie”. Este puterea prin care Satana doreşte să domnească asupra noastră.

Mândria este, în esenţă, competitivă. Ne punem voia împotriva celei a lui Dumnezeu. Când ne îndreptăm mândria către Dumnezeu, este genul de atitudine: „Fie ca voinţa mea, nu a Ta, să fie împlinită”. Pavel a spus: „[Ei] umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos” (Filipeni 2:21).

Voia noastră în competiţie cu voia lui Dumnezeu va permite dorinţelor, poftelor şi pasiunilor să se manifeste fără înfrânare. (Vezi Alma 38:12; 3 Nefi 12:30.)

Cei mândri nu pot accepta ca autoritatea lui Dumnezeu să le îndrume viaţa. (Vezi Helaman 12:6.) Ei pun în opoziţie propria percepţie a adevărului cu măreaţa cunoaştere a lui Dumnezeu, propriile abilităţi în opoziţie cu puterea preoţiei lui Dumnezeu, propriile realizări în opoziţie cu măreţele Sale lucrări.

Duşmănia noastră faţă de Dumnezeu poate fi catalogată în multe feluri, precum răzvrătire, împietrire a inimii, încăpăţânare, lipsă de pocăinţă, înfumurare, irascibilitate şi căutare de semne. Oamenii mândri doresc ca Dumnezeu să fie de acord cu ei. Ei nu doresc să-şi schimbe opiniile pentru a coincide cu cele ale lui Dumnezeu.

Un alt aspect important al acestui păcat predominant al mândriei este duşmănia faţă de semenii noştri. Suntem tentaţi în fiecare zi să ne considerăm superiori altora şi să le minimalizăm meritele. (Vezi Helaman 6:17; D&L 58:41.)

Cei mândri fac din fiecare om adversarul lor comparându-şi intelectul, opiniile, lucrările, bogăţia, talentele sau orice alt lucru pământesc ce se poate măsura cu cele ale altora. C. S. Lewis a spus: „Mândria nu este satisfăcută de faptul de a avea ceva, ci numai de acela de a avea mai mult decât altcineva… Compararea este cea care te face mândru: plăcerea de a fi mai presus de ceilalţi. Odată ce spiritul competiţiei a dispărut, mândria a dispărut” (Mere Christianity, New York: Macmillan, 1952, p. 109–110).

În consiliul din viaţa premuritoare, Lucifer şi-a prezentat propunerea în competiţie cu planul Tatălui care a fost susţinut de Isus Hristos (vezi Moise 4:1–3). El a dorit să fie mai onorat decât toţi ceilalţi (vezi 2 Nefi 24:13). Pe scurt, dorinţa lui trufaşă era să-L detroneze pe Dumnezeu (vezi D&L 29:36; 76:28).

Scripturile abundă în dovezi privind consecinţele grave ale păcatului mândriei de care au avut parte oameni în mod individual, grupuri de oameni, oraşe şi naţiuni. „Mândria merge înaintea pieirii.” (Proverbele 16:18) A distrus poporul nefit şi oraşul Sodoma (vezi Moroni 8:27; Ezechiel 16:49–50).⁸

Mândria oamenilor a fost motivul pentru care a fost răstignit Hristos. Fariseii erau mânioşi, deoarece Isus a afirmat că este Fiul lui Dumnezeu, ceea ce reprezenta un pericol pentru poziţia lor socială, aşadar au complotat să-L omoare (vezi Ioan 11:53).

Saul a devenit un duşman al lui David din cauza mândriei. El era gelos pentru că mulţimile de femei israelite cântau că „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii” (1 Samuel 18:6–8).

Cei mândri se tem mai mult de judecata oamenilor decât de judecata lui Dumnezeu (vezi D&L 3:6–7; 30:1–2; 60:2). „Ce cred oamenii despre mine?” contează mai mult decât „Ce va crede Dumnezeu despre mine?”.

Regele Noe a fost pe cale să-l elibereze pe profetul Abinadi, însă apelul la mândria sa făcut de preoţii săi ticăloşi l-a trimis pe Abinadi în foc (vezi Mosia 17:11–12). Irod s-a întristat din cauza cererii soţiei lui de a-i tăia capul lui Ioan Botezătorul. Însă dorinţa lui trufaşă de a arăta bine în ochii „celor ce şedeau la masă împreună cu el” l-a făcut să-l omoare pe Ioan (Matei 14:9; vezi, de asemenea, Marcu 6:26).

Imagine

The Book of Mormon prophet Abinadi preaching before King Noah and the wicked priests. Abinadi is bound in chains. Scriptural reference: Mosiah 12:18-37, 13:1-9

Teama de judecata oamenilor este ea însăşi în competiţie cu aprobarea oamenilor. Cei mândri iubesc „mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:42–43). Motivele pe care le avem pentru a face lucrurile pe care le facem se văd acolo unde apare păcatul. Isus a spus că El a făcut „totdeauna ce-I este plăcut” lui Dumnezeu (Ioan 8:29). Nu dorim noi să facem bine pentru a avea ca motiv mulţumirea lui Dumnezeu, în loc de a încerca să ne ridicăm deasupra seamănului nostru şi să întrecem pe un altul?

Unii oameni mândri nu sunt atât de îngrijoraţi dacă venitul lor îi ajută să-şi satisfacă nevoile, cât sunt de îngrijoraţi dacă venitul lor este mai mare decât cel al altcuiva. Mulţumirea lor este să fie mai buni decât toţi ceilalţi. Aceasta este duşmănia asociată mândriei.

Când mândria îşi găseşte un loc in inima noastră, ne pierdem independenţa faţă de lume şi devenim sclavii judecăţii oamenilor. Lumea se aude mai tare decât şoaptele Duhului Sfânt. Justificările oamenilor nu ţin cont de revelaţiile lui Dumnezeu, iar cei mândri nu se mai ţin de bara de fier (vezi 1 Nefi 8:19–28; 11:25; 15:23–24).⁹

Mândria este un păcat care poate fi uşor văzut la alţii, dar pe care rareori îl recunoaştem la noi înşine. Cei mai mulţi dintre noi consideră că mândria este un păcat al celor din clasa superioară, precum cei bogaţi şi cei învăţaţi, care ne privesc de sus (vezi 2 Nefi 9:42). Totuşi, printre noi există o boală mult mai comună – aceasta este mândria celor de jos care privesc în sus. Se manifestă în atât de multe feluri, cum ar fi remarcarea greşelilor altora, bârfa, vorbitul pe la spate, cârtitul, viaţa trăită peste posibilităţile noastre, invidia, lăcomia, refuzul de a ne exprima recunoştinţa şi de a rosti cuvinte de laudă care i-ar putea întări pe alţii, incapacitatea de a ierta şi gelozia.

Nesupunerea este, în esenţă, o problemă de mândrie de a accepta autoritatea cuiva. Poate fi vorba de un părinte, de un conducător al preoţiei, de un învăţător sau chiar de Dumnezeu. Un om mândru urăşte faptul că cineva are mai multă autoritate decât el. El crede că acest lucru îi diminuează poziţia.

Egoismul este una dintre cele mai obişnuite faţete ale mândriei. „Cum mă afectează toate pe mine” stă la baza a tot ceea ce contează – îngâmfarea, compătimirea, automulţumirea lumească, lauda de sine şi aviditatea.

Mândria duce la combinaţii secrete care sunt create pentru a dobândi putere, câştiguri şi gloria lumii (vezi Helaman 7:5; Eter 8:9, 16, 22–23; Moise 5:31). Acest rod al păcatului reprezentat de mândrie, numit combinaţii secrete, a distrus atât civilizaţia iaredită, cât şi pe cea nefită, a fost şi încă va mai fi cauza decăderii multor naţiuni (vezi Eter 8:18–25).

O altă faţetă a mândriei este discordia. Neînţelegerile, certurile, dominaţia nedreaptă, prăpastia dintre generaţii, divorţurile, abuzurile contra soţului sau soţiei, răzvrătirile şi tulburările, toate intră în această categorie a mândriei.

Discordia din cadrul familiei noastre alungă Spiritul Domnului. Îi alungă, de asemenea, pe mulţi dintre membrii familiei noastre. Discordia variază între cuvinte rostite cu ostilitate şi conflicte mondiale. Scripturile ne învaţă că „prin mândrie se aţâţă certuri” (Proverbele 13:10; vezi, de asemenea, Proverbele 28:25).

Scripturile depun mărturie că cei mândri se simt jigniţi cu uşurinţă şi sunt ranchiunoşi (vezi 1 Nefi 16:1–3). Ei nu iartă pentru a-i face pe alţii să simtă că le sunt datori şi pentru a-şi justifica sentimentele rănite.

Cei mândri nu acceptă cu uşurinţă sfaturi sau să fie corectaţi (vezi Proverbele 15:10; Amos 5:10). Apărarea este folosită de către ei pentru a-şi justifica şi motiva slăbiciunile şi eşecurile (vezi Matei 3:9; Ioan 6:30–59).

Cei mândri depind de lume să le spună dacă sunt sau nu valoroşi. Încrederea lor în sine este determinată de nivelul de succes pe care îl au în lume. Ei se simt importanţi ca oameni dacă sunt suficient de mulţi oameni care nu se ridică la acelaşi nivel cu ei în ceea ce priveşte realizările, talentul, frumuseţea sau intelectul. Mândria este urâtă. Ea spune: „Dacă tu reuşeşti, eu sunt un ratat”.

Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, dacă facem voia Lui şi dacă ne temem de judecăţile Lui mai mult decât de cele ale oamenilor, atunci vom avea încredere în noi înşine.¹⁰

Mândria este un păcat care ne opreşte progresul în adevăratul sens al cuvântului. Ea ne limitează sau ne opreşte progresul. (Vezi Alma 12:10–11.) Cei mândri nu acceptă cu uşurinţă să fie învăţaţi (vezi 1 Nefi 15:3, 7–11). Ei nu-şi schimbă mentalitatea pentru a accepta adevăruri, deoarece aceasta ar însemna să recunoască faptul că au greşit.

Mândria ne influenţează în mod negativ toate relaţiile pe care le avem – relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu slujitorii Săi, relaţia dintre soţ şi soţie, dintre părinte şi copil, dintre angajator şi angajat, dintre învăţător şi cursant şi toate celelalte tipuri de relaţii. Gradul nostru de mândrie determină modul în care Îl tratăm pe Dumnezeul nostru şi în care îi tratăm pe fraţii şi surorile noastre. Hristos vrea să ne înalţe acolo unde este El. Dorim noi să facem acelaşi lucru pentru alţii?

Mândria ne face să pierdem sentimentul de copil al lui Dumnezeu şi pe cel de frate sau soră cu ceilalţi oameni. Ne separă şi ne împarte în funcţie de „ranguri”, de „bogăţiile” noastre şi de „ocaziile de dobândire a unei educaţii” (3 Nefi 6:12). Unitatea este imposibilă pentru oamenii mândri şi, dacă nu suntem una, nu suntem ai Domnului (vezi Mosia 18:21; D&L 38:27; 105:2–4; Moise 7:18).

Gândiţi-vă la ce ne-a costat mândria în trecut şi la ce ne costă acum în viaţa noastră, în familia noastră şi în Biserică.

Gândiţi-vă la pocăinţa care ar putea avea loc, cu vieţi schimbate, căsnicii menţinute şi cămine întărite, dacă mândria nu ne-ar reţine să ne mărturisim păcatele şi să renunţăm la ele (vezi D&L 58:43).

Gândiţi-vă la numeroşii membri ai Bisericii care sunt mai puţin activi, deoarece au fost jigniţi şi mândria lor nu le permite să ierte sau să cineze pe deplin la masa Domnului.

Gândiţi-vă la zecile de mii de tineri băieţi şi de cupluri suplimentare care ar putea fi în misiuni, doar că mândria îi reţine să-şi ofere inima lui Dumnezeu (vezi Alma 10:6; Helaman 3:34–35).

Gândiţi-că cum ar progresa munca din templu dacă timpul petrecut în această slujire divină ar fi mai important decât cel spre care ne împinge mândria.¹¹

Mândria ne afectează pe toţi, în momente diferite şi în grade diferite. Acum puteţi înţelege de ce clădirea din visul lui Lehi, care reprezintă mândria lumii, era mare şi spaţioasă şi de ce era mare mulţimea care intra în ea (vezi 1 Nefi 8:26, 33; 11:35–36).

Mândria este păcatul universal, viciul cel mai mare. Da, mândria este păcatul universal, viciul cel mai mare.

Antidotul pentru mândrie este umilinţa – blândeţea, supunerea (vezi Alma 7:23). Este inima frânta si spiritul smerit (vezi 3 Nefi 9:20; 12:19; D&L 20:37; 59:8; Psalmii 34:18; Isaia 57:15; 66:2). Rudyard Kipling a scris atât de frumos:

Dumnezeu va avea un popor umil. Noi putem să alegem să fim umili sau putem fi forţaţi să fim umili. Alma a spus: „Binecuvântaţi sunt aceia care se umilesc ei înşişi fără să fie forţaţi să fie umili” (Alma 32:16).

Fie ca noi să alegem să fim umili!

Putem alege să devenim umili învingându-ne duşmănia faţă de fraţii şi surorile noastre, respectându-i ca pe noi înşine şi înălţându-i la acelaşi nivel spiritual ca al nostru sau la unul mai înalt (vezi D&L 38:24; 81:5; 84:106).

Putem alege să devenim umili acceptând sfaturi şi mustrări (vezi Iacov 4:10; Helaman 15:3; D&L 63:55; 101:4–5; 108:1; 124:61, 84; 136:31; Proverbele 9:8).

Putem alege să devenim umili iertându-i pe cei care ne jignesc (vezi 3 Nefi 13:11, 14; D&L 64:10).

Putem alege să devenim umili oferind slujire altruistă (vezi Mosia 2:16–17).

Putem alege să devenim umili mergând în misiuni şi propovăduind cuvântul care-i poate ajuta pe alţii să se umilească (vezi Alma 4:19; 31:5; 48:20).

Putem alege să devenim umili mergând mult mai des la templu.

Putem alege să devenim umili mărturisindu-ne păcatele şi renunţând la ele şi fiind născuţi din Dumnezeu (vezi D&L 58:43; Mosia 27:25–26; Alma 5:7–14, 49).

Putem alege să devenim umili iubindu-L pe Dumnezeu, făcându-I voia şi punându-L pe primul loc în viaţa noastră (vezi 3 Nefi 11:11; 13:33; Moroni 10:32).

Fie ca noi să alegem să fim umili! O putem face. Ştiu că putem.

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, trebuie să ne pregătim să mântuim Sionul. În esenţă, păcatul reprezentat de mândrie a fost cel care ne-a împiedicat să întemeiem Sionul în zilele profetului Joseph Smith. Acelaşi păcat reprezentat de mândrie a fost cel care a dus la încetarea trăirii conform legii consacrării în rândul nefiţilor (vezi 4 Nefi 1:24–25).

Mândria este piatra de poticnire a Sionului. Repet: Mândria este piatra de poticnire a Sionului.

Trebuie să curăţim interiorul vasului biruind mândria (vezi Alma 6:2–4; Matei 23:25–26).

Trebuie să ne supunem „chemărilor Spiritului Sfânt”, să înlăturăm „omul firesc” plin de mândrie, să devenim „[sfinţi] prin ispăşirea lui Hristos Domnul” şi să devenim „ca un copil, [ascultători, blânzi, umili]” (Mosia 3:19; vezi, de asemenea, Alma 13:28).

Mă rog cu ardoare ca noi să facem astfel şi să continuăm să ne îndeplinim destinul divin.¹²

• Preşedintele Benson a indicat că mândria a dus la distrugerea poporului nefit (vezi secţiunea 1). De ce credeţi că mândria are o asemenea putere distructivă?

• Cum pot oamenii să-şi „[pună] voia împotriva celei a lui Dumnezeu”? (Vezi secţiunea 2.) Care sunt unele dintre binecuvântările pe care le primim când urmăm voia lui Dumnezeu?

• De ce credeţi că ne întrebăm uneori „Ce vor crede ceilalţi oameni despre mine?” în loc să ne întrebăm „Ce va crede Dumnezeu despre mine?”. (Vezi secţiunea 3.) Cum ni se schimbă viaţa când dorinţa noastră cea mai mare este să-L mulţumim pe Dumnezeu?

• Recapitulaţi manifestările mândriei enumerate în secţiunea 4. Cum putem evita aceste manifestări ale mândriei în viaţa noastră?

• Preşedintele Benson a spus: „Mândria ne influenţează în mod negativ toate relaţiile pe care le avem” – cu Dumnezeu şi cu alţii (secţiunea 5). De ce este acest lucru adevărat? Cum se îmbunătăţesc relaţiile noastre când suntem umili?

• În secţiunea 6, preşedintele Benson enumeră modalităţi pe care le putem alege pentru a fi umili. De ce credeţi că este mai bine să alegem să fim umili decât să fim forţaţi să fim umili?

Matei 23:12; Luca 18:9–14; Iacov 4:6; Alma 5:27–28; D&L 112:10; 121:34–40

Pentru a face ca toate cuvintele profeţilor să ni se aplice, gândiţi-vă la legătura pe care aceste învăţături o au cu dumneavoastră (vezi Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 170). Gândiţi-vă să vă întrebaţi cum vă pot ajuta acele învăţături cu preocupările, întrebările şi provocările dumneavoastră.