Viaţa şi slujirea lui Ezra Taft Benson

La data de 4 august 1899, Sarah Dunkley Benson şi George Taft Benson jr. i-au urat bun venit în familie primului lor copil. L-au numit Ezra Taft Benson, după străbunicul său, vârstnicul Ezra T. Benson, care a slujit ca membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli.

Ezra s-a născut într-o casă cu două camere, de la ţară, pe care tatăl său o construise cu un an în urmă. Naşterea a fost lungă şi dificilă şi doctorul a crezut că bebeluşul de 5,3 kg nu avea să supravieţuiască. Dar bunicile bebeluşului erau de altă părere. Ele au umplut două oale cu apă – în una au pus apă caldă, în cealaltă apă rece – şi şi-au scufundat nepotul în fiecare oală, pe rând, până când a început să plângă.

Imagine

Ezra Taft Benson at three months old.

Tânărul Ezra Taft Benson, deseori strigat „T” de membrii familiei şi de prieteni, s-a bucurat de o copilărie împlinită la ferma care cuprindea casa unde se născuse. Preşedintele Gordon B. Hinckley, care a slujit împreună cu preşedintele Benson timp de aproape 33 de ani în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli şi în Prima Preşedinţie, a vorbit despre lecţiile pe care tânărul Ezra le-a învăţat:

„A fost un băiat de fermă, la propriu şi cu adevărat, un băiat cu pielea arsă de soare şi îmbrăcat cu o salopetă, care, la o vârstă fragedă, a învăţat legea recoltei: «Ce seamănă omul, aceea va şi secera» (Galateni 6:7).

El a învăţat în acele zile grele că, fără muncă grea, nu cresc decât buruieni. Şi că trebuie să munceşti, continuu şi constant, dacă doreşti să culegi. Astfel, pământul se ara toamna şi se ara primăvara – munca asiduă de a merge pe o brazdă cât era ziua de lungă, în spatele a doi cai puternici. În acele zile, se folosea un plug de mână şi era necesar să ţii permanent coarnele care se răsuceau şi trepidau în timp ce vârful ascuţit al plugului străpungea pământul şi îl rostogolea. După o zi de arat, orice băiat era extenuat şi dormea profund. Dar dimineaţa venea foarte repede.

Câmpul avea nevoie şi de o grapă, care era tot de cai trasă, pentru a netezi bulgării de pământ şi pentru a pregăti un pat pentru seminţe. Plantatul era o sarcină dificilă, istovitoare. Apoi, mai era şi irigatul. Ferma Benson se afla într-o zonă uscată, fiind făcută fertilă doar cu ajutorul irigaţiilor. Apa trebuia păzită nu doar în timpul zilei, ci şi în timpul nopţii. Nu existau lanterne cu baterii sau lămpi cu gaz. Existau doar lămpi cu benzină care făceau o lumină galbenă, mică şi palidă. Era imperativ ca apa să ajungă la capătul rândului. Aceasta a fost o lecţie care avea să nu fie uitată niciodată.

Mi-l imaginez pe băieţel, cu lopata pe umăr, mergând prin şanţuri şi pe câmp pentru a uda cu apa dătătoare de viaţă solul uscat.

Apoi, venea vremea pentru tăiatul fânului, hectare întregi de fân. Muncitorii stăteau lângă cositoare, băiatul se urca în cabina veche de oţel şi secera înainta, secerând un rând lat de 1,5 metri, în timp ce muncitorii mergeau înainte. Din cauza ţânţarilor şi a muştelor, a prafului şi a căldurii înăbuşitoare, munca era grea. Apoi, fânul trebuia strâns cu grebla şi aranjat cu o furcă într-o căpiţă pentru a se usca. Sincronizarea era importantă. La momentul potrivit, fânul era pus pe o capră pentru uscat fân, care era o căruţă cu o podea mare şi fără margini. În curtea pentru căpiţe, un scripete tras de cal le ridica din căruţă pentru a forma o singură căpiţă mare de fân. În acele zile, nu existau maşini de balotare sau încărcătoare mecanice. Existau doar furci şi muşchi…

Nu e nicio surpriză faptul că era înalt de statură şi avea un trup puternic. Noi, cei care l-am cunoscut în ultima parte a vieţii sale, am discutat deseori despre mărimea încheieturilor mâinilor sale. Sănătatea trainică, ale cărei baze au fost puse în copilăria sa, a fost una dintre marile binecuvântări ale vieţii sale. Până în ultimii ani ai vieţii sale, el a fost un om cu o energie extraordinară.

De-a lungul vieţii sale de adult, când s-a întâlnit cu preşedinţi şi regi, nu a uitat niciodată ceea ce a învăţat în copilăria sa de la fermă. Nu şi-a pierdut niciodată capacitatea de a munci. Nu şi-a pierdut niciodată voinţa de a se trezi în zori şi de a lucra până noaptea târziu.

Dar, din acea copilărie, a dobândit mai mult decât doar minunatul obicei de a munci. A dobândit o anumită tărie care izvorăşte din pământ. Copilăria sa a fost un memento constant despre acea poruncă dată lui Adam şi Evei atunci când au fost alungaţi din grădină: «În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ» (Genesa 3:19). Un spirit al bizuirii pe forţele proprii a fost insuflat celor care lucrează pământul. Atunci nu existau programe guvernamentale pentru ferme, nicio subvenţie de orice fel. Capriciile anotimpurilor trebuiau să fie acceptate. Îngheţurile, furturile neobişnuite, vântul şi seceta erau toate acceptate ca făcând parte din riscurile vieţii pentru care nu exista nicio asigurare. Depozitarea alimentelor pentru zilele negre reprezenta o necesitate, altfel ar fi suferit de foame. Singura resursă constantă împotriva riscurilor vieţii era rugăciunea, rugăciunea adresată Tatălui nostru Etern şi iubitor, Dumnezeului Atotputernic al universului.

În acea mică locuinţă din Whitney, Idaho, rugăciunea era un lucru obişnuit. Membrii familiei se rugau împreună, seara şi dimineaţa, mulţumind pentru viaţa ce le-a fost dată, cu toate încercările şi oportunităţile ei, şi cerând tăria de a-şi putea realiza munca de-a lungul zilei. Cei nevoiaşi erau amintiţi şi, apoi, membrii familiei se ridicau din genunchi, iar mama, care era preşedinta Societăţii de Alinare a episcopiei, cerea ca trăsura să fie încărcată cu alimente pentru a le împărţi celor nevoiaşi, luându-l ca vizitiu pe fiul cel mare. Aceste lecţii nu au fost niciodată uitate”.²

Aceste lecţii despre munca asiduă, unitatea în familie, slujire şi viaţă trăită conform Evangheliei au început să se intensifice într-o zi când părinţii lui Ezra, care avea 12 ani, au venit acasă, după o adunare a Bisericii, cu veşti neaşteptate. Preşedintele Benson a spus ulterior:

„În timp ce tata conducea trăsura spre casă, mama a deschis cutia de scrisori şi, spre surprinderea lor, a găsit o scrisoare de la biroul misiunii din oraşul Salt Lake – o chemare pentru a merge în misiune. Nimeni nu întrebase dacă era pregătit, dispus sau capabil. Episcopul ar fi trebuit să ştie, iar acesta era bunicul George T. Benson, tatăl tatălui meu.

În timp ce tata şi mama conduceau trăsura în curte, plângeau amândoi – lucru pe care nu îl mai văzusem în familia noastră. Ne-am strâns în jurul trăsurii – atunci eram şapte persoane – şi i-am întrebat ce se întâmplase.

Ei au spus: «Totul este bine».

«Atunci de ce plângeţi?», am întrebat.

«Veniţi în sufragerie şi vă vom explica.»

Ne-am adunat în jurul vechii canapele din sufragerie şi tata ne-a spus despre chemarea sa în misiune. Apoi, mama a spus: «Suntem foarte mândri să ştim că tata este considerat demn să meargă în misiune. Am plâns un pic pentru că acest lucru înseamnă doi ani de despărţire. Ştiţi, eu şi tatăl vostru nu am fost niciodată despărţiţi mai mult de două nopţi la rând de când ne-am căsătorit – şi acest lucru s-a întâmplat când tatăl vostru s-a dus la canion să aducă buşteni, pari şi lemne pentru foc»”.³

Dat fiind că tatăl său era în misiune, Ezra şi-a asumat mare parte dintre responsabilităţile conducerii fermei familiei. El „a făcut munca unui bărbat, deşi era doar un băiat”, a povestit mai târziu Margaret, sora sa. „El l-a înlocuit pe tatăl nostru timp de aproape doi ani.”⁴ Sub îndrumarea lui Sarah, Ezra şi fraţii săi au muncit împreună, s-au rugat împreună şi au citit împreună scrisorile de la tatăl lor. Şaptezeci şi cinci de ani mai târziu, preşedintele Benson a meditat asupra binecuvântărilor pe care familia sa le-a primit deoarece tatăl său slujise în misiune:

„Presupun că unii oameni din lume ar fi putut spune că faptul că a acceptat acea chemare dovedea că el nu îşi iubea cu adevărat familia. Să lase singuri acasă, timp de doi ani, şapte copii şi o soţie însărcinată, cum putea fi aceasta dragoste adevărată?

Dar tatăl meu avea o viziune mai largă despre dragoste. El ştia că «toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu» (Romani 8:28). El ştia că cel mai bun lucru pe care putea să-l facă pentru familia sa era să se supună lui Dumnezeu.

Deşi i-am dus foarte mult dorul în acei ani şi, deşi absenţa lui a adus multe încercări familiei noastre, acordul său s-a dovedit a fi un dar al carităţii. Tata a plecat în misiunea sa, lăsând-o pe mama acasă cu şapte copii. (Cel de-al optulea s-a născut la patru luni după ce el ajunsese în câmpul misiunii.) În schimb, în acea casă, a intrat un spirit al muncii misionare care nu a mai plecat niciodată. Acest lucru nu s-a întâmplat fără sacrificii. Tata a trebuit să vândă vechea noastră fermă aridă pentru a-şi putea finanţa misiunea. A trebuit să mute un cuplu într-o parte a casei noastre pentru ca ei să aibă grijă de recolte şi a lăsat în grija fiilor săi şi a soţiei sale responsabilitatea de a avea grijă de pământul cu fân, de păşune şi de mica turmă de vaci de lapte.

Scrisorile tatălui erau într-adevăr o binecuvântare pentru familia noastră. Pentru noi, copiii, acestea parcă veneau din cealaltă jumătate a lumii, dar ele veneau din Springfield, Massachusetts; şi din Chicago, Illinois; şi din Cedar Rapids şi Marshalltown, Iowa. Da, în casa noastră, datorită misiunii tatălui nostru, a intrat un spirit al muncii misionare care nu a mai plecat niciodată.

Mai târziu, familia s-a mărit la unsprezece copii – şapte fii şi patru fiice. Toţi cei şapte fii au slujit în misiuni, unii dintre ei în două sau trei. Ulterior, două dintre fiice şi soţii lor au slujit în misiuni cu timp deplin. Celelalte două surori, amândouă văduve – una, mamă a opt copii şi cealaltă, mamă a zece copii – au slujit ca misionare în Birmingham, Anglia.

Este o moştenire care continuă să binecuvânteze familia Benson chiar şi în a treia şi a patra generaţie. Nu a fost aceasta cu adevărat un dar al dragostei?”.⁵

Inspirat de exemplul părinţilor săi şi motivat de propria dorinţă de a ajuta la clădirea împărăţiei Domnului pe pământ, Ezra Taft Benson a acceptat cu entuziasm chemări de a sluji. Când avea 19 ani, episcopul său, care era şi bunicul său, l-a rugat să slujească în calitate de unul dintre conducătorii adulţi a 24 de tineri băieţi din episcopie. Tinerii băieţi au participat la activităţile organizate de Cercetaşii Americii, iar Ezra a slujit ca asistent al cercetaşului şef.

În această chemare, una dintre multele responsabilităţi ale lui Ezra era de a-i ajuta pe tinerii băieţi să cânte în cor. Sub îndrumarea sa, tinerii băieţi au câştigat un concurs la care au participat coruri din alte episcopii ale ţăruşului lor şi, astfel, s-au calificat în faza regională a competiţiei. Pentru a-i motiva să exerseze şi să cânte cât mai bine, Ezra le-a promis că, dacă vor câştiga competiţia regională, el îi va duce într-o drumeţie de 56 de kilometri prin munţi, până la un lac. Planul a funcţionat – tinerii băieţi din Whitney au câştigat.

„Am început să ne planificăm drumeţia”, a relatat preşedintele Benson, „şi, în timpul adunării, un băiat de 12 ani a ridicat mâna şi a spus foarte oficial: «Aş dori să propun o moţiune»”… Am spus: «În regulă, ce moţiune?». El a spus: «Aş dori să propun moţiunea ca, pentru a nu fi deranjaţi de piepteni şi perii în această excursie, să ne tundem foarte scurt»”.

În cele din urmă, toţi tinerii băieţi au fost de acord să se tundă foarte scurt pentru acea drumeţie. Ei au devenit şi mai entuziasmaţi în legătură cu această idee când unul dintre ei a sugerat ca şi cercetaşii şefi să se tundă. Preşedintele Benson a continuat:

„Doi cercetaşi şefi s-au aşezat pe scaunele frizerului, iar acesta i-a tuns cu veselie pe cei doi folosind maşina de tuns. Când aproape şi-a terminat treaba, el a spus: «Dacă mă lăsaţi să vă rad pe cap, voi face acest lucru pe gratis». Şi aşa ne-am început drumeţia – 24 de băieţi tunşi scurt şi doi cercetaşi şefi cu capetele rase”.

Gândindu-se la experienţele sale cu tinerii băieţi din episcopia sa, preşedintele Benson a spus: „Una dintre bucuriile de a lucra cu tineri băieţi este că îţi primeşti răsplata pe parcurs. Ai ocazia de a observa rezultatele conducerii pe care o oferi în fiecare zi, în timp ce lucrezi cu ei de-a lungul anilor şi priveşti cum devin bărbaţi credincioşi, acceptând cu nerăbdare provocările şi responsabilităţile unui bărbat. O astfel de satisfacţie nu are preţ; ea trebuie câştigată prin slujire şi devotament. Ce lucru glorios este să ai chiar şi un mic rol în a ajuta la modelarea tinerilor băieţi în bărbaţi adevăraţi”.⁶

Preşedintele Benson nu i-a uitat niciodată pe acei tineri băieţi şi a depus eforturi pentru a păstra legătura cu ei. După mulţi ani de la acea drumeţie de 56 de kilometri, el a vizitat Episcopia Whitney ca membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli şi a vorbit cu o parte dintre acei băieţi. Ei au putut să-i spună că 22 din cei 24 rămăseseră credincioşi în Biserică. Pierduseră legătura cu ceilalţi doi. În cele din urmă, preşedintele Benson i-a găsit pe cei doi, i-a ajutat să redevină activi în Biserică şi a realizat pecetluirile lor în templu.⁷

În toamna anului 1920, Ezra a mers la Logan, Utah, care se afla la circa 40 de kilometri de Whitney, pentru a se înscrie la Facultatea de Agronomie din Utah (astăzi Universitatea de Stat din Utah). El era cu nişte prieteni când, o tânără, i-a atras atenţia. Mai târziu, el a spus:

„Eram afară, lângă grajdurile lăptăriei, când o tânără – foarte atrăgătoare şi frumoasă – a venit cu maşina ei mică la lăptărie pentru a cumpăra lapte. Când băieţii i-au făcut cu mâna, le-a făcut şi ea cu mâna. Am spus: «Cine este această fată?». Ei au spus: «Este Flora Amussen».

Le-am spus: «Ştiţi, tocmai am simţit că o să mă căsătoresc cu ea»”.

Prietenii lui Ezra au râs de afirmaţia lui, spunând: „Este prea populară pentru un băiat de la fermă”. Dar el nu a şovăit. „Acest lucru face totul şi mai interesant”, a răspuns el.

Imagine

Flora Smith Amussen at college graduation Mrs. Ezra Taft Benson

Nu la mult timp după această discuţie, Flora şi Ezra s-au întâlnit pentru prima dată în Whitney, unde ea fusese invitată să stea la una dintre verişoarele lui Ezra. Şi, curând după aceea, Ezra a invitat-o la un bal. Ea a acceptat, iar celelalte întâlniri au dus la ceea ce ei au numit mai târziu „o curtare minunată”. Dar curtarea lor a fost întreruptă – şi, în multe privinţe, întărită – când Ezra a primit chemarea de a sluji în misiune cu timp deplin în Misiunea Britanică.

Ca parte a pregătirii lui Ezra pentru misiunea lui, el şi Flora au discutat despre relaţia lor. Ei doreau ca prietenia lor să continue, dar, de asemenea, au fost amândoi de acord că Ezra trebuia să fie un misionar devotat. El a spus: „Înainte de a pleca, eu şi Flora am decis să ne scriem [scrisori] doar o dată pe lună”. „De asemenea, am decis ca scrisorile noastre să conţină încurajări, confidenţe şi noutăţi. Am făcut întocmai acest lucru.”⁸

Misiunea Britanică, ce fusese un loc atât de prolific pentru primii misionari sfinţi din zilele din urmă, a fost diferită pentru vârstnicul Benson şi colegii săi. Opozanţii Bisericii din Insulele Britanice, inclusiv anumiţi clerici, au încurajat răspândirea urii împotriva sfinţilor din zilele din urmă, publicând articole, romane, piese de teatru anti-mormone şi făcând filme anti-mormone. Vârstnicul Benson a fost, cu siguranţă, întristat de sentimentele amare ale oamenilor faţă de Evanghelia restaurată, dar nu a permis unor astfel de încercări să-i slăbească credinţa. De fapt, el a scris în jurnalul său despre tinerii de acolo care îi tachinau pe el şi pe colegii săi strigând: „Mormonii!”. Răspunsul său nerostit a fost: „Slavă Domnului că sunt”.⁹

Pe lângă faptul că a împărtăşit Evanghelia persoanelor care nu erau membre ale Bisericii, vârstnicul Benson a slujit în calitate de conducător al preoţiei şi de funcţionar printre sfinţii din zilele din urmă din Marea Britanie. Aceste ocazii de a sluji în diferite domenii i-au adus experienţe plăcute, care aduceau şi mai multă bucurie având în vederea dificultăţile pe care le avea deseori de înfruntat. Vârstnicul Benson a botezat şi confirmat câteva persoane şi a ajutat mult mai mulţi să se apropie de Domnul. De exemplu, el a povestit că odată în cadrul unei adunări speciale organizate de membri credincioşi ai Bisericii, a fost îndrumat de Spirit să vorbească într-un mod care i-a ajutat pe prietenii membrilor să primească o mărturie că Joseph Smith a fost un profet al lui Dumnezeu.¹⁰ A consemnat că el şi colegul său au dat odată o binecuvântare a preoţiei unei femei foarte bolnave care şi-a revenit 10 minute mai târziu.¹¹ S-a bucurat atunci când, funcţionar fiind, a găsit sfinţi ale căror nume se aflau în înregistrările Bisericii, dar pe care conducătorii locali nu le mai ştiau.¹² Şi-a desăvârşit instruirea de conducător slujind sub îndrumarea a doi preşedinţi de misiune care, de asemenea, erau membri ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli: vârstnicii Orson F. Whitney şi David O. McKay.

Vârstnicul Benson a fost recunoscător pentru protecţia pe care Domnul i-a oferit-o când a propovăduit Evanghelia. Într-o seară, el şi colegul său au fost înconjuraţi de o mulţime furioasă de oameni care ameninţau că îi vor arunca în râu. El s-a rugat în gând pentru ajutor. Apoi, aşa cum a povestit mai târziu, „o persoană străină, mare şi musculoasă, şi-a făcut loc prin mulţime până la mine. S-a uitat direct în ochii mei şi a spus cu o voce puternică şi clară: «Tinere, am crezut în fiecare cuvânt pe care l-ai spus în această seară». În timp ce vorbea, o mică zonă din jurul meu s-a eliberat. Pentru mine, acest lucru a fost un răspuns direct la rugăciunea mea. Apoi, a apărut un copoi britanic [poliţist]”.¹³

Când vârstnicul Benson nu slujea altora în mod activ, el „îşi continua progresul” «devorând Cartea lui Mormon», mai ales partea despre experienţele din misiune ale fiilor lui Mosia”.¹⁴ De asemenea, el a primit alinare şi sprijin prin intermediul scrisorilor primite de acasă, despre care el a spus că „le citea foarte des”. Privind în urmă la misiunea sa, el a spus: „Mama şi tata şi-au revărsat sufletele în scrisori şi ele au reprezentat o adevărată sursă de tărie pentru mine ca tânăr. [Scrisorile] Florei erau pline de lucruri spirituale şi încurajări, niciodată de lucruri sentimentale. Cred că acest lucru a mărit, mai mult decât orice, dragostea şi aprecierea mea pentru ea”.¹⁵

Vârstnicul Benson a fost eliberat din slujirea sa ca misionar cu timp deplin la data de 2 noiembrie 1923. Nu i-a fost uşor să plece, spunând că, atunci când şi-a luat rămas bun de la „sfinţii dragi şi buni” din Marea Britanie, a fost „cea mai grea parte a misiunii [sale]”.¹⁶ Totuşi, era fericit la gândul că se va reuni cu familia sa şi abia aştepta să o vadă pe Flora.

De asemenea, Flora abia aştepta să-l vadă pe Ezra. Dar ea a făcut mai mult decât să anticipeze posibilitatea imediată de a petrece timp cu el. Ea chiar a privit înainte – la viitorul şi potenţialul lui. Încă din vremea adolescenţei, ea le-a spus oamenilor că i-ar plăcea „să se mărite cu un fermier”¹⁷ şi era fericită cu aparenta dorinţă a lui Ezra de a se stabili la ferma familiei din Whitney, Idaho. Totuşi, ea a simţit că el trebuia să-şi termine studiile mai întâi. Ea a spus mai târziu: „M-am rugat şi am postit pentru ca Domnul să mă ajute să ştiu cum îl pot ajuta pe el să fie de mare ajutor semenilor săi. Mi-am dat seama că, dacă episcopul credea că sunt demnă, [el mă va] chema într-o misiune. Pentru Ezra, Biserica era pe primul plan, aşa că am ştiut că nu va avea nimic împotriva acestui lucru”.¹⁸

Ezra a fost surprins când, după ce el şi Flora şi-au reluat întâlnirile, ea i-a spus că a acceptat chemarea de a sluji în misiune în Insulele Hawaii. Ea a fost pusă deoparte în data de 25 august 1924 şi a plecat în ziua următoare. Imediat după ce ea a plecat, Ezra a scris în jurnalul său: „Eram amândoi fericiţi, deoarece simţeam că viitorul avea să ne rezerve multe lucruri şi că aveam să primim o compensaţie pentru această despărţire. Este dificil, totuşi, să vezi cum speranţele cuiva se năruiesc. Dar, deşi uneori plângeam din cauza acestui lucru, primeam o asigurare de la El, care ne spunea că totul va fi spre binele nostru”.¹⁹

Într-adevăr, totul a fost spre binele nostru. Flora a fost, conform cuvintelor preşedintelui ei de misiune, „o misionară foarte bună şi entuziastă”²⁰, care şi-a oferit „inima şi sufletul, timpul şi talentele pentru lucrarea Domnului”.²¹ Ea a coordonat Societatea Primară în anumite zone ale misiunii, a predat copiilor la o şcoală elementară, a slujit în templu şi a ajutat în eforturile de întărire a sfinţilor zilelor din urmă din zonă. Ea a slujit o perioadă fiind colega mamei ei văduve, Barbara Amussen, care a fost chemată într-o misiune cu termen scurt. Împreună, această echipă formată din mamă şi fiică a întâlnit un bărbat care se alăturase Bisericii cu ani în urmă în Statele Unite datorită eforturilor tatălui Florei, Carl Amussen. De atunci, convertitul se îndepărtase de Biserică, dar Flora şi mama ei l-au ajutat să redevină activ în Biserică.²²

Cât timp Flora a fost plecată, Ezra a fost ocupat. El şi fratele său, Orval, au cumpărat ferma familiei şi şi-au continuat educaţia. O perioadă, Ezra a mers la Universitatea Brigham Young din Provo, Utah, iar Orval a rămas în Whitney pentru a avea grijă de fermă. Ei s-au înţeles ca, după ce Ezra îşi va fi terminat şcoala, el să se întoarcă la fermă, iar Orval să slujească în misiune şi să-şi termine studiile. Fiind hotărât să absolvească repede UBY, Ezra a urmat un orar îndrăzneţ. De asemenea, a participat la evenimentele sociale ale universităţii, inclusiv seri de dans, petreceri şi piese de teatru.

Imagine

President Ezra Taft Benson in cap and gown, graduation

Deşi Ezra a fost votat „Cel mai popular bărbat tânăr de la UBY” în ultimul său an şcolar, nimeni nu a putut să-i distragă atenţia de la Flora. Mai târziu, el a spus că, atunci când ea şi-a încheiat misiunea, în luna iunie a anului 1926, era „nerăbdător” să o vadă, deşi el insistase că nu „aşteptase” după ea.²³ A absolvit cu onoruri cu câteva luni înainte ca ea să se întoarcă.

La o lună după ce Flora s-a întors din misiune, ea şi Ezra au anunţat logodna lor. Unele persoane au continuat să pună la îndoială judecata Florei. Ele nu au înţeles de ce cineva atât de împlinit, înstărit şi popular s-ar mulţumi cu un fermier. Dar ea a continuat să spună că „şi-a dorit mereu să se mărite cu un fermier”.²⁴ Ea a spus că Ezra „era practic, sensibil şi puternic”. Şi, a observat ea, „era atent cu părinţii lui şi ştiam că, dacă îi respecta pe ei, mă va respecta şi pe mine”.²⁵ Ea a recunoscut că el era „un diamant neşlefuit” şi a spus: „Voi face tot ce îmi va sta în putere pentru a-l ajuta să fie cunoscut şi considerat un om bun, nu doar în această comunitate mică, ci în întreaga lume”.²⁶

Flora şi Ezra au fost pecetluiţi în data de 10 septembrie 1926 în Templul Salt Lake de către vârstnicul Orson F. Whitney, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. Singura petrecere după căsătoria propriu-zisă a fost un mic dejun organizat pentru membrii familiei şi prieteni. După acel mic dejun, proaspătul cuplu a plecat imediat în camioneta lor Ford, modelul T, spre Ames, Iowa, unde Ezra fusese acceptat la un master în inginerie economică în agricultură în cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Mecanice Iowa (astăzi numită Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie Iowa).

Au călătorit în mare parte pe drumuri prăfuite şi prin regiuni ale ţării puţin populate. Pe drum, ei au petrecut opt nopţi într-un cort cu găuri. Când au ajuns în Ames, au închiriat un apartament situat la o stradă distanţă de campusul universitar. Apartamentul era mic, iar familia Benson a împărţit spaţiul cu o familie mare de gândaci, dar Ezra a spus că „după o scurtă perioadă, arăta ca cea mai confortabilă căsuţă pe care cineva şi-o putea imagina”.²⁷ Din nou, Ezra s-a dedicat studiilor. După mai puţin de un an, după numeroase ore de studiu, de lecturi şi de consemnări, el a obţinut diploma de master. Cuplul, care acum aştepta primul lor copil, s-a întors la ferma familiei Benson din Whitney.

Când familia Benson s-a întors în Whitney, Ezra s-a dedicat total activităţilor zilnice de la fermă, care includeau mulsul vacilor, creşterea porcilor şi a găinilor, cultivarea trestiei de zahăr, cerealelor, lucernei şi a altor cereale. Orval fusese chemat să slujească într-o misiune cu timp deplin în Danemarca.

După mai puţin de doi ani, reprezentanţii locali ai guvernului i-au oferit lui Ezra o slujbă în calitate de agent agricol al ţinutului. Fiind încurajat de Flora, Ezra a acceptat poziţia, chiar dacă acest lucru însemna părăsirea fermei şi mutarea în oraşul din apropiere, numit Preston. El a angajat un fermier local care să se ocupe de fermă până la întoarcerea lui Orval.

Noile responsabilităţi ale lui Ezra includeau consilierea fermierilor locali despre lucrurile care priveau productivitatea. Mai mult decât orice, el a considerat că fermierii aveau nevoie de abilităţi mai bune de comercianţi – lucru care a devenit mult mai important după declanşarea Marii Crize economice şi despre care el, cu educaţia sa din domeniul ingineriei economice în agricultură, putea să-i înveţe. El a încurajat fermierii să se înscrie în asociaţiile cooperativelor de fermieri, care aveau să-i ajute să reducă respectivele costuri şi să obţină cele mai bune preţuri pentru munca lor.²⁸

Abilităţile lui Ezra în calitate de consilier agricol i-au adus alte oportunităţi profesionale. Din anul 1930 până în anul 1939, el a lucrat ca economist şi specialist în agricultură la filiala Universităţii Idaho din oraşul Boise, capitala statului Idaho. Aceste angajamente au fost întrerupte din august 1936 până în iunie 1937, perioadă în care familia Benson s-a mutat în California pentru ca Ezra să poată studia economia agriculturii la Universitatea California din Berkeley.

În pofida responsabilităţilor apăsătoare de la muncă şi de acasă, Ezra şi Flora Benson şi-au făcut timp pentru a sluji în Biserică. În oraşele Whitney, Preston şi Boise, ei au fost chemaţi să le predea tinerilor şi să-i îndrume.²⁹ Ei au primit aceste chemări cu entuziasm, crezând în faptul că „tinerii sunt viitorul nostru”.³⁰ De asemenea, Ezra a avut ocazia de a ajuta munca misionară locală.³¹ În Boise, Ezra a fost chemat să slujească în calitate de consilier în preşedinţia ţăruşului. El a continuat să slujească în acea funcţie chiar şi în perioada când el şi familia sa s-au mutat în California. Ţăruşul Boise a crescut repede şi, în luna noiembrie a anului 1938, vârstnicul Melvin J. Ballard, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a împărţit ţăruşul în trei. Ezra Taft Benson a fost chemat să slujească în calitate de preşedinte al unuia dintre acei ţăruşi.

În luna ianuarie a anului 1939, Ezra a fost surprins când i-a fost oferită poziţia de secretar executiv al Consiliului Naţional al Cooperativelor de Fermieri cu sediul în Washington, D.C. El s-a sfătuit cu Flora în legătură cu această ofertă. Deoarece fusese pus deoparte ca preşedinte de ţăruş cu două luni înainte, el, de asemenea, a contactat Prima Preşedinţie pentru a-i cere sfatul. Membrii acesteia l-au încurajat să accepte poziţia, astfel că el şi familia sa şi-au luat rămas bun de la prietenii lor din Boise, în luna martie a anului 1939, şi s-au mutat în oraşul Bethesda, Maryland, aproape de Washington, D.C. În luna iunie a anului 1940, el a fost chemat din nou să slujească în calitate de preşedinte de ţăruş, de data aceasta în recentul organizat ţăruş Washington din Washington, D.C.

Ezra şi Flora Benson şi-au adus mereu aminte de importanţa eternă a relaţiei dintre ei şi a relaţiei cu copiii lor, cu părinţii lor în vârstă şi cu fraţii lor. Faptul că şi-au concentrat atenţia asupra menţinerii unei familii unite a izvorât nu numai din simţul datoriei; ei s-au iubit cu adevărat unul pe celălalt şi doreau să fie împreună – în această viaţă şi în eternitate.

Multe dintre responsabilităţile chemărilor şi sarcinilor profesionale ale lui Ezra îl duceau deseori departe de casă. Uneori, cuvintele copiilor săi mici subliniau acest lucru. De exemplu, când el a plecat pentru a participa la o adunare de duminica la Biserică, fiica sa Barbara a spus: „La revedere, tati. Şi vino înapoi din nou şi vizitează-ne uneori”.³² A fost o provocare pentru Flora să crească şase copii având un soţ care era plecat frecvent şi a recunoscut că uneori se simţea „însingurată şi un pic descurajată”.³³ Totuşi, în pofida acestor lucruri, ea a preţuit rolul ei de soţie şi mamă şi a fost mulţumită de devotamentul soţului ei faţă de Domnul şi de familie. Într-o scrisoare adresată lui Ezra, ea a scris: „Ca de obicei, zilele par că sunt luni de când ai plecat… Dar, dacă toţi bărbaţii… ar iubi şi ar trăi în acord cu religia lor aşa ca tine, ar fi foarte puţină tristeţe şi suferinţă… Eşti mereu atât de devotat familiei tale şi gata mereu să oferi ajutor celor aflaţi în nevoie”.³⁴

Ezra a arătat devotament ori de câte ori era acasă. Şi-a făcut timp să râdă şi să se joace împreună cu cei şase copii ai săi, să-i asculte, să întrebe ce părere aveau despre lucruri importante, să-i înveţe Evanghelia, să ajute la treburile casei şi să petreacă timp cu fiecare dintre ei. Copiii au găsit alinare şi tărie în dragostea unită a părinţilor pentru ei. (Deoarece familia a fost atât de importantă pentru Ezra Taft Benson, acest manual conţine două capitole cu învăţăturile sale despre acest subiect. Acele capitole, numite „Căsătoria şi familia – rânduite de Dumnezeu” şi „Chemările sacre de tată şi de mamă”, includ amintiri ale copiilor familiei Benson despre căminul plin de dragoste al copilăriei lor.)

În vara anului 1943, Ezra a părăsit Maryland, împreună cu fiul său Reed, pentru a vizita câteva cooperative de fermieri din California ca parte a responsabilităţilor sale din cadrul Consiliului Naţional al Cooperativelor de Fermieri. De asemenea, el a planificat să se întâlnească şi cu respectivii conducători ai Bisericii în oraşul Salt Lake şi să viziteze membri ai familiei din Idaho.

În data de 26 iulie, după ce şi-au îndeplinit obiectivele călătoriei lor, s-au întors în oraşul Salt Lake înainte de a pleca spre casă. Ei au aflat că preşedintele David O. McKay, cu care Ezra se întâlnise cu mai puţin de două săptămâni în urmă, îl căuta. Ezra l-a sunat pe preşedintele McKay, care i-a spus că preşedintele Herber J. Grant, preşedintele de atunci al Bisericii, dorea să-l întâlnească. Ezra şi Reed au fost duşi cu maşina la casa de vară a preşedintelui Grant, aflată la câteva minute distanţă de centrul oraşului Salt Lake. Când au ajuns, „Ezra a fost imediat condus în dormitorul preşedintelui Grant, unde profetul în vârstă se odihnea. La rugămintea preşedintelui, Ezra a închis uşa şi s-a apropiat de acesta, luând loc pe un scaun aflat lângă pat. Preşedintele Grant a cuprins mâna dreaptă a lui Ezra cu mâinile sale şi, cu lacrimi curgând din ochii săi, a spus simplu: «Frate Benson, te felicit din toată inima mea şi mă rog ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine». Ai fost ales să fii cel mai tânăr membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli”.³⁵

Ezra a scris despre această experienţă în jurnalul său:

„Anunţul părea de necrezut şi copleşitor… Timp de câteva minute nu am putut spune decât «O, preşedinte Grant, nu se poate aşa ceva!», lucru pe care l-am spus de câteva ori până am reuşit să îmi adun suficient de mult gândurile pentru a realiza ce se întâmplase… M-a ţinut mult timp de mână, timp în care amândoi am plâns… Am stat singuri împreună mai mult de o oră, timp în care ne-am ţinut de mâini cu căldură. Deşi [el era] slăbit, mintea îi era clară şi alertă, iar eu am fost extrem de impresionat de spiritul său nobil, bun şi umil, în timp ce părea că priveşte în sufletul meu.

M-am simţit atât de slab şi nedemn, încât cuvintele sale de alinare şi asigurare care au urmat au fost mai mult decât apreciate. Printre altele, el a spus: «Domnul are o cale de a-i întări pe oamenii care sunt chemaţi într-o poziţie de conducere». Când, aflat în starea mea de slăbiciune, am putut să afirm că iubesc Biserica, el a spus: «Ştim acest lucru şi Domnul alege bărbaţi care vor da totul pentru realizarea lucrării Sale»”.³⁶

După acest interviu, Ezra şi Reed au fost conduşi la casa preşedintelui McKay. Pe drum, Ezra nu a vorbit deloc despre experienţa avută cu preşedintele Grant, dar nici Reed nu a întrebat nimic. Când au ajuns la casa familiei McKay, preşedintele McKay i-a spus lui Reed ce se întâmplase. Apoi, Ezra şi Reed s-au îmbrăţişat.

Ezra a fost neliniştit în acea noapte când el şi Reed şi-au început călătoria cu trenul spre casă. A doua zi, el a sunat-o pe Flora şi i-a spus despre chemarea de a fi apostol. El şi-a amintit: „Ea a spus cât de minunat era acest lucru şi şi-a exprimat încrederea totală că eu puteam face faţă. Era reconfortant să vorbeşti cu ea. Ea a avut mai multă încredere în mine decât eu însumi”.³⁷

În următoarele câteva săptămâni, Ezra şi Flora au făcut aranjamentele necesare pentru a se muta în Utah şi Ezra a făcut tot ce a putut pentru a oferi o tranziţie uşoară succesorului său de la Consiliul Naţional al Cooperativelor de Fermieri. El şi Spencer W. Kimball au fost susţinuţi ca membri ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli în data de 1 octombrie 1943 şi au fost rânduiţi ca apostoli pe 7 octombrie, vârstnicul Kimball fiind rânduit primul.

Astfel a început slujirea vârstnicului Ezra Taft Benson ca unul dintre „[martorii] speciali ai numelui lui Hristos în toată lumea” (D&L 107:23).

Imagine

Quorum of the Twelve ca. 1950 [Back Row Left to Right: Delbert L. Stapley, Henry D. Moyle, Matthew Cowley, Mark E. Petersen, Harold B. Lee, Ezra Taft Benson, Spencer W. Kimball; Front Row Left to Right: John A. Widtsoe, Stephen L. Richards, David O. McKay, Joseph Fielding Smith, Joseph F. Merrill, A.E. Bowen.

La data de 22 decembrie 1945, preşedintele George Albert Smith, preşedintele de atunci al Bisericii, a convocat o adunare specială a Primei Preşedinţii şi a Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. El a anunţat că membrii Primei Preşedinţii s-au simţit inspiraţi să trimită un apostol pentru a prezida asupra Misiunii Europa şi pentru a coordona eforturile Bisericii de acolo. Cel de-al Doilea Război Mondial se terminase la mijlocul acelui an şi multe naţiuni europene abia începeau să-şi revină după distrugerile copleşitoare provocate de război pe suprafeţe întinse. Ei au simţit că vârstnicul Ezra Taft Benson era omul potrivit pentru a îndeplini această sarcină.

Vestea a venit ca un „mare şoc” pentru vârstnicul Benson, care era cel mai nou şi cel mai tânăr membru al Cvorumului. Ca şi în cazul chemării în misiune a tatălui său cu 34 de ani înainte, această însărcinare necesita ca el să se separe de tânăra sa familie. Membrii Primei Preşedinţii nu au putut preciza cât timp avea să fie plecat. Însă, el i-a asigurat că soţia şi copiii săi îl vor sprijini şi şi-a exprimat întreaga disponibilitate de a sluji.³⁸ Mai târziu, el a vorbit despre însărcinarea pe care a acceptat-o:

„Dimensiunea ei părea copleşitoare. Ei [membrii Primei Preşedinţii] ne-au dat o misiune cu patru obiective: primul, să avem grijă de problemele spirituale ale Bisericii din Europa; al doilea, să muncim pentru a pune la dispoziţie alimente, îmbrăcăminte şi aşternuturi sfinţilor noştri suferinzi din toate părţile Europei; al treilea, să coordonăm reorganizarea diferitelor misiuni din Europa; şi, al patrulea, să pregătim toate cele necesare pentru întoarcerea misionarilor în acele ţări”.³⁹ Dar preşedintele Smith i-a făcut această promisiune încurajatoare: „Nu sunt deloc îngrijorat în ceea ce te priveşte. Vei fi la fel de în siguranţă acolo aşa cum ai fi oriunde în lume dacă vei avea grijă de tine şi vei fi în stare să îndeplineşti o lucrare măreaţă”.⁴⁰

Vârstnicul Benson a descris această experienţă când a împărtăşit această veste soţiei sale şi celorlalţi membri ai familiei: „Într-o discuţie amicală şi impresionantă avută cu soţia mea, sfinţită de lacrimi, Flora şi-a exprimat recunoştinţa plină de dragoste şi m-a asigurat de întregul ei sprijin oferit din toată inima. La cină, le-am spus copiilor, care au fost surprinşi, interesaţi şi complet loiali”.⁴¹

Când vârstnicul Benson şi colegul său, Frederick W. Babbel, au ajuns în Europa, ei s-au întristat din pricina bolilor, sărăciei şi distrugerii pe care le-au văzut în jurul lor. De exemplu, într-o scrisoare trimisă Florei, vârstnicul Benson a scris despre mame care erau recunoscătoare să primească în dar un săpun, ace şi aţă şi o portocală. Nu mai văzuseră astfel de lucruri de ani de zile. Vârstnicul Benson a putut vedea că, date fiind raţiile mici pe care le primiseseră în trecut, ele s-au „înfometat încercând să le ofere mai mult copiilor lor, în acord cu instinctul lor matern”.⁴² El a scris despre adunările Bisericii care se ţineau în „clădiri bombardate” şi „aproape în întuneric”.⁴³ El a scris despre refugiaţi – „suflete nedorite şi sărace… alungate din căminele lor, odată fericite, către destinaţii necunoscute”.⁴⁴ De asemenea, el a scris despre miracolele petrecute în mijlocul urmărilor cumplite ale războiului.

Un anume miracol a fost evident în vieţile sfinţilor din zilele din urmă din întreaga Europă. În drum spre Europa, vârstnicul Benson se întreba cum îl vor primi sfinţii. „Oare inimile lor vor fi pline de amărăciune? Voi găsi ură acolo? Oare s-au întors ei împotriva Bisericii?” El a fost inspirat de ceea ce a văzut:

„Când m-am uitat la chipurile lor trase, palide şi slabe, mulţi dintre aceşti sfinţi fiind îmbrăcaţi în zdrenţe, unii fiind desculţi, am putut vedea lumina credinţei în ochii lor în timp ce şi-au depus mărturia despre divinitatea acestei lucrări măreţe din zilele din urmă şi şi-au exprimat recunoştinţa pentru binecuvântările Domnului…

Am aflat că membrii noştri au mers mai departe într-un mod uimitor. Credinţa lor era puternică, devotamentul lor era şi mai mare, iar loialitatea lor era de neîntrecut. Am găsit foarte puţină sau chiar nicio amărăciune sau deznădejde. Era un spirit al prieteniei şi înfrăţirii care s-a răspândit de la o misiune la alta şi, pe măsură ce călătoream, sfinţii ne-au rugat să transmitem salutările lor fraţilor şi surorilor din alte ţări, deşi naţiunile lor se războiseră cu doar câteva luni în urmă”. Chiar şi refugiaţii „au cântat cântecele Sionului cu… înflăcărare” şi „au îngenuncheat împreună pentru a se ruga seara şi dimineaţa şi şi-au depus mărturiile… despre binecuvântările Evangheliei”.⁴⁵

Un alt miracol l-a reprezentat tăria programului de bunăstare al Bisericii. Acest efort, care începuse cu aproape 10 ani în urmă, a salvat multe vieţi ale sfinţilor din zilele din urmă din Europa. Sfinţii au fost binecuvântaţi, deoarece ei înşişi au pus în practică principiul bunăstării. S-au ajutat unul pe celălalt când aveau nevoie împărţind alimente, haine şi alte provizii şi chiar au cultivat grădini în clădirile bombardate. Ei au fost, de asemenea, binecuvântaţi deoarece sfinţi din zilele din urmă din alte părţi ale lumii au donat bunuri pentru a-i ajuta – aproximativ 2.000 de tone de provizii. Vârstnicul Benson a vorbit despre conducători ai Bisericii care lăcrimau la vederea alimentelor de bază pe care le puteau distribui membrilor locali şi a mai spus că el a stat în faţa unor congregaţii unde peste 80% dintre hainele purtate de membri erau trimise prin programul de bunăstare.⁴⁶ Într-o cuvântare din cadrul unei conferinţe generale, pe care a rostit-o la scurt timp după ce s-a întors acasă, el a spus: „Dragi fraţi şi surori, aveţi nevoie de mai multe dovezi în legătură cu necesitatea acestui program şi cu inspiraţia din spatele acestuia? Vă spun că Dumnezeu conduce acest program. Programul este inspirat!”.⁴⁷

Imagine

Ezra Taft Benson in Bergen, Norway. Caption: "Inspecting welfare supplies with Pres. Petersen in mission office basement." Collection Summary: Black-and-white views taken during Benson's February-December 1946 mission to postwar Europe to meet with Latter-day Saints, direct distribution of welfare supplies, and arrange for resumption of missionary work.

Vârstnicul Benson şi fratele Babbel au fost martorii unui alt miracol în timp ce Domnul le-a deschis calea pentru ca ei să călătorească printre naţiunile distruse de război din Europa. În repetate rânduri, vârstnicul Benson a cerut permisiunea ofiţerilor din armată de a merge în anumite regiuni pentru a se întâlni cu sfinţii şi a le distribui provizii. În repetate rânduri, el a primit practic acelaşi răspuns de la acei conducători şi de la alţii: „Nu-ţi dai seama că aici a avut loc un război? Niciunui călător civil nu îi este permis să intre”. Şi, în repetate rânduri, după ce i-a privit pe acei conducători în ochi şi le-a explicat cu calm misiunea sa, el şi fratele Babbel au primit permisiunea de a călători unde doreau şi de a îndeplini ceea ce Domnul îi trimisese să facă.⁴⁸

După aproape 11 luni, vârstnicul Benson a fost înlocuit de vârstnicul Alma Sonne, un asistent al Celor Doisprezece, care a slujit în Europa alături de soţia sa, Leona. Fratele Babbel a rămas pentru a ajuta familia Sonne. Din momentul în care vârstnicul Benson a părăsit oraşul Salt Lake, în data de 29 ianuarie 1946, şi până în momentul în care s-a întors, în data de 13 decembrie 1946, el a parcurs în total 98.550 de kilometri. Vârstnicul Benson a simţit că misiunea a fost un succes, dar a adăugat repede: „Ştiu care este motivul succesului muncii noastre. Niciodată, în niciun moment, nu am simţit că va fi posibil ca eu sau asociaţii mei să îndeplinim misiunea care ne-a fost încredinţată fără puterea îndrumătoare a Celui Atotputernic”.⁴⁹ Succesul misiunii poate fi văzut în tăria Bisericii din naţiunile europene, recent organizată şi aflată în creştere. Succesul a putut fi, de asemenea, văzut şi în vieţile sfinţilor – persoane precum un bărbat care s-a adresat preşedintelui Thomas S. Monson mulţi ani mai târziu, la o adunare în Zwickau, Germania. El l-a rugat pe preşedintele Monson să îi transmită salutări lui Ezra Taft Benson. Apoi, el a exclamat: „El mi-a salvat viaţa. Mi-a dat hrană pentru a mânca şi haine pentru a le purta. El mi-a oferit speranţă. Dumnezeu să-l binecuvânteze!”.⁵⁰

În timp ce a fost plecat de acasă, vârstnicul Benson şi-a adus aminte de ceva ce a preţuit încă din tinereţe: faptul că era cetăţean al Statelor Unite ale Americii. De la tatăl său, George Taft Benson jr., el a învăţat să-şi iubească ţara şi principiile pe care aceasta a fost fondată. El a învăţat că respectiva constituţie a Statelor Unite – documentul care guvernează legile naţiunii – a fost scrisă de oameni inspiraţi. El preţuia dreptul de a vota şi îşi aducea mereu aminte de conversaţia pe care a avut-o cu tatăl său după anumite alegeri. George a susţinut în mod public un anumit candidat şi chiar s-a rugat pentru acel bărbat în rugăciunile spuse împreună cu familia. După ce George a aflat că acel candidat pierduse alegerile, Ezra l-a auzit rugându-se pentru bărbatul care câştigase. Ezra şi-a întrebat tatăl de ce se roagă pentru candidatul pe care nu l-a ales. „Fiule”, a răspuns George, „cred că el o să aibă nevoie de rugăciunile noastre chiar mai mult decât ar fi avut nevoie candidatul ales de mine”.⁵¹

În luna aprilie a anului 1948, vârstnicul Benson a rostit prima dintre multele cuvântări, ţinute în cadrul conferinţelor generale, despre „misiunea profetică” a Statelor Unite ale Americii şi despre importanţa libertăţii. El a depus mărturie că Domnul a pregătit Statele Unite pentru a fi „un leagăn al libertăţii”, astfel încât Evanghelia să poată fi restaurată acolo.⁵² „Suntem ucenici ai Domnului păcii”, a spus el la sfârşitul discursului său, „şi ar trebui să ne dedicăm din nou vieţile răspândirii adevărului şi neprihănirii şi conservării… libertăţii şi independenţei”.⁵³ În alte discursuri, el a vorbit despre Statele Unite ale Americii ca fiind „baza de operaţiuni a Domnului în aceste zile din urmă”.⁵⁴

Vârstnicul Benson ne-a avertizat despre ameninţările la adresa libertăţii din Statele Unite şi din întreaga lume. El a vorbit deseori cu vehemenţă împotriva „organizaţiilor guvernamentale coercitive făcute de om care contravin principiilor eterne”.⁵⁵ De asemenea, el ne-a avertizat şi în legătură cu alte influenţe care ameninţă libertatea, printre care sunt incluse divertismentul imoral, lipsa de respect faţă de ziua de sabat, mulţumirea de sine şi învăţăturile false.⁵⁶ El i-a încurajat pe sfinţii din zilele din urmă din toată lumea să-şi folosească influenţa pentru a înlesni alegerea oamenilor înţelepţi şi buni în funcţii publice.⁵⁷ El a spus: „Predicarea eficientă a Evangheliei poate progresa doar într-o societate liberă. Da, cu toţii spunem că iubim libertatea. Dar acest lucru nu este suficient. Trebuie să protejăm şi să păzim ceea ce iubim. Trebuie să salvăm libertatea”.⁵⁸

În data de 24 noiembrie 1952, cuvintele puternice, pline de patriotism ale vârstnicului Benson au fost puse la încercare când a primit invitaţia de a-şi sluji ţara. El a mers în oraşul New York la invitaţia lui Dwight D. Eisenhower, care tocmai fusese ales preşedinte al Statelor Unite. Preşedintele ales Eisenhower dorea ca vârstnicul Benson să facă parte din cabinetul său – cu alte cuvinte, să fie unul dintre înalţii săi consilieri – ocupând funcţia de secretar al agriculturii în administraţia ţării. Vârstnicul Benson s-a simţit onorat de această atenţie. „Dar”, a spus el mai târziu, „nu doream această slujbă… Nicio persoană inteligentă, mi-am spus eu, nu ar dori să fie secretar al agriculturii în vremuri ca acestea… Ştiam câte ceva despre ceea ce însemna această poziţie: conflictele distructive, presiunea imensă şi problemele încurcate…

Dar nu mă îngrijorau doar problemele şi presiunea. Cu toţii avem parte de ele. Asemenea multor americani, eram reticent să mă implic în politică în mod activ. Desigur, doream să văd oameni cu idealuri înalte şi cu un caracter bun aleşi şi numiţi să conducă guvernul, dar acest lucru şi implicarea mea erau două lucruri diferite…

Totuşi, mai presus de orice, eram mai mult decât mulţumit de munca pe care deja o făceam ca membru al Consiliului celor Doisprezece… Nu îmi doream şi nici nu intenţionam să fac o schimbare”.⁵⁹

Înainte să se ducă şi să-l întâlnească pe preşedintele ales Eisenhower, vârstnicul Benson a căutat sfatul preşedintelui David O. McKay, preşedintele Bisericii la acea vreme. Preşedintele McKay i-a spus: „Frate Benson, mintea mea este clară în această privinţă. Dacă invitaţia este făcută într-un mod corespunzător, cred că ar trebui s-o accepţi”.⁶⁰ Acest sfat direct, împreună cu dorinţa profundă a vârstnicului Benson de a „lupta, în mod efectiv, pentru crezurile sale în calitate de american”, i-au provocat ceea ce el a numit „o polemică internă”.⁶¹

Când domnul Eisenhower şi vârstnicul Benson s-au întâlnit pentru prima dată, nu i-a luat mult preşedintelui ales să-i ofere vârstnicului Benson funcţia de secretar al agriculturii. Vârstnicul Benson i-a făcut imediat o listă cu motivele pentru care considera că nu ar fi omul potrivit pentru acea slujbă, dar preşedintele ales Eisenhower nu a dat înapoi. El a spus: „Avem o treabă de făcut. Sincer, nu mi-am dorit să fiu preşedinte când a apărut presiunea. Dar nu poţi refuza să slujeşti America. Vreau să faci parte din echipa mea şi nu poţi spune nu”.⁶²

„Aceasta m-a convins”, şi-a amintit vârstnicul Benson. „Condiţiile din sfatul preşedintelui McKay fuseseră îndeplinite. Chiar dacă am simţit că deja am primit de la Biserica mea ceea ce în opinia mea era o onoare mai mare decât putea guvernul să îmi ofere, şi i-am spus acest lucru, am acceptat responsabilitatea de a deveni secretar al agriculturii pentru a ocupa această funcţie nu mai puţin de doi ani – dacă avea nevoie de mine atât timp”.⁶³

Imediat după ce a acceptat această poziţie, vârstnicul Benson l-a însoţit pe preşedintele ales Eisenhower la o conferinţă de presă, unde numirea sa a fost anunţată naţiunii. De îndată ce conferinţa s-a terminat, el s-a întors la hotelul unde era cazat. A sunat-o pe Flora şi i-a spus că preşedintele ales Eisenhower l-a rugat să servească ţara şi că el a acceptat invitaţia.

Ea a răspuns: „Ştiam că va face acest lucru. Şi ştiam că vei accepta”.

El a explicat: „Acest lucru înseamnă o mare responsabilitate – şi multe probleme mari pentru amândoi”.

„Ştiu”, a spus ea, „dar se pare că este voia lui Dumnezeu”.⁶⁴

Imagine

President Ezra Taft Benson being sworn in as the Secretary of Agriculture

Aşa cum vârstnicul Benson s-a aşteptat, activitatea sa de secretar al agriculturii a fost o experienţă tumultoasă pentru el şi familia sa. Dar el a insistat că nu a încercat „să câştige un concurs de popularitate” – ci, pur şi simplu, a dorit „să se pună în slujba agriculturii şi a Americii”⁶⁵ – şi că el a urmat acest angajament personal: „Este o bună strategie să aperi ce este drept, chiar şi dacă acest lucru este nepopular. Poate că ar trebui să spun că este şi mai important mai ales când este nepopular”.⁶⁶ A fost un lucru norocos faptul că el nu era preocupat de popularitate; în timp ce el a rămas ferm şi credincios convingerilor sale, popularitatea sa în rândul politicienilor şi a cetăţenilor a avut mari fluctuaţii. Uneori, oamenii au dorit ca el să fie concediat din poziţia sa de secretar al agriculturii.⁶⁷ Alteori, oamenii au sugerat că el era o bună alegere pentru funcţia de vicepreşedinte al Statelor Unite.⁶⁸

Chiar şi în rolul său de membru al guvernului, vârstnicul Benson a fost deschis cu privire la crezurile sale creştine, mărturia sa despre Evanghelia restaurată şi devotamentul său faţă de Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Ori de câte ori avea o întâlnire cu colegii săi de la Departamentul Agriculturii, întâlnirea începea cu o rugăciune.⁶⁹ El i-a trimis preşedintelui Eisenhower pasaje din Cartea lui Mormon care profeţeau despre destinul Statelor Unite ale Americii şi, mai târziu, preşedintele a spus că le-a citit „cu cel mai mare interes”.⁷⁰ De asemenea, el le-a oferit exemplare ale Cărţii lui Mormon multor altor conducători din lume.⁷¹ În anul 1954, Edward R. Murrow, un cunoscut reporter TV din Statele Unite, l-a întrebat pe vârstnicul Benson dacă ar dori să apară cu familia sa într-o emisiune difuzată vinerea seara numită „Person to Person” („De la om la om”). Vârstnicul şi sora Benson au refuzat iniţial dar, apoi, au acceptat după ce au ascultat de sfatul fiului lor Reed, care a văzut în această invitaţie o mare ocazie de a face muncă misionară. În data de 24 septembrie 1954, oamenii din toată ţara s-au uitat la o seară în familie transmisă în direct şi fără repetiţii în prealabil din casa familiei Benson. Domnul Murrow a primit mai multe scrisori de la fani după acea ediţie a emisiunii decât primise după oricare alta. Oameni din toată ţara şi de religii diferite au scris scrisori pentru a mulţumi membrilor familiei Benson pentru exemplul lor remarcabil.⁷²

Vârstnicul Benson a lucrat ca secretar al agriculturii timp de opt ani, adică toată perioada în care preşedintele Eisenhower a condus Statele Unite. Preşedintele McKay a spus că lucrarea vârstnicului Benson va „rămâne în istorie ca un serviciu făcut Bisericii şi naţiunii”.⁷³ Vârstnicul Benson a meditat asupra anilor în care s-a aflat în lumina reflectoarelor la nivel naţional şi a spus: „Iubesc această ţară măreaţă. A fost o onoare să-i slujesc”.⁷⁴ De asemenea, el a mai spus: „Dacă ar trebui să o fac din nou, aş face din nou acelaşi lucru”.⁷⁵ Privind în viitor, la continuarea slujirii sale în calitate de apostol, el a spus: „Acum îmi dedic timpul singurului lucru pe care îl iubesc mai mult decât agricultura”.⁷⁶

Deşi munca vârstnicului Benson din cadrul guvernului a încetat în anul 1961, dragostea sa pentru ţara sa şi pentru principiul libertăţii au dăinuit. În multe dintre cuvântările sale rostite în cadrul conferinţelor generale, el s-a concentrat asupra acestor subiecte. A făcut referire la Statele Unite ale Americii astfel: „Ţara pe care o iubesc din toată inima”.⁷⁷ El a mai spus: „Preţuiesc patriotismul şi dragostea de ţară în toate ţările”.⁷⁸ Când i-a sfătuit pe toţi sfinţii din zilele din urmă să-şi iubească ţările, el a propovăduit: „Patriotismul înseamnă mai multe decât să fluturi un steag sau să rosteşti cuvinte măreţe. Este modul în care reacţionăm în privinţa problemelor publice. Haideţi să ne consacrăm din nou pe noi înşine ca patrioţi în cel mai adevărat sens al cuvântului”.⁷⁹ „Spre deosebire de politicianul oportunist, adevăratul om de stat preţuieşte principiul mai mult decât popularitatea şi munceşte pentru a face populare acele principii politice care sunt înţelepte şi drepte”.⁸⁰

În calitate de apostol al Domnului Isus Hristos, vârstnicul Ezra Taft Benson s-a supus poruncii de a „[se duce] în toată lumea, şi [a propovădui] Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15) şi de a „[deschide] uşa proclamând Evanghelia lui Isus Hristos” (D&L 107:35). El a slujit în multe părţi ale lumii, vizitând misiuni şi propovăduind oamenilor.

El a preţuit privilegiul de a se întâlni cu sfinţii din zilele din urmă. Într-o cuvântare rostită în cadrul unei conferinţe generale, el a spus: „Uneori, după ce mă întorceam din vizitele făcute în ţăruşi, îi spuneam soţiei mele că nu ştiu exact cum va fi raiul, dar nu aş putea cere acolo ceva mai deosebit decât să am plăcerea şi bucuria de a mă asocia cu felul de bărbaţi şi femei pe care îi întâlnesc în conducerile ţăruşilor şi episcopiilor din Sion şi din misiunile de pe pământ. Într-adevăr, suntem foarte binecuvântaţi”.⁸¹ Într-un alt discurs, el a spus: „Există un adevărat spirit al înfrăţirii şi prieteniei în Biserică. Este ceva foarte puternic, ceva nepalpabil, dar extrem de real. Îl simt, ca şi colegii mei, în timp ce călătorim în cadrul ţăruşilor şi episcopiilor Sionului şi al misiunilor de pe Pământ… Există mereu acel sentiment al prieteniei şi înfrăţirii. Este unul dintre lucrurile plăcute legate de statutul de membru al Bisericii şi al împărăţiei lui Dumnezeu”.⁸²

Vârstnicului Benson i-a plăcut foarte mult, de asemenea, să-şi împărtăşească mărturia despre Salvator persoanelor de alte religii. De exemplu, în anul 1959, el a călătorit împreună cu sora Benson şi cu patru membri ai Departamentului Agriculturii al Statelor Unite în şapte ţări, inclusiv în Uniunea Sovietică. Deşi s-a aflat acolo datorită poziţiei sale ca secretar al agriculturii, mărturia sa apostolică a impresionat inimile multora. El a povestit:

„În ultima noastră noapte în Moscova, în drum spre aeroport, mi-am exprimat… în faţa unuia dintre ghizii noştri, dezamăgirea că nu am avut ocazia de a vizita o biserică din Rusia. El i-a spus câteva cuvinte şoferului, maşina s-a întors în mijlocul străzii şi, în cele din urmă, am oprit în faţa unei clădiri cu decoraţii din stuc, aflată pe o stradă laterală întunecată, îngustă şi cu piatră cubică, care nu era departe de Piaţa Roşie. Aceasta era Biserica Centrală Baptistă.

„Era o noapte de octombrie ploioasă şi neplăcută, cu un frig puternic simţit în aer. Dar, când am intrat în biserică, am găsit-o plină; oamenii stăteau pe hol, la intrare şi chiar pe stradă. Ni s-a spus că, în fiecare duminică, marţi şi joi, se adunau cam tot atât de mulţi oameni.

M-am uitat la feţele oamenilor. Mulţi erau de vârstă medie sau mai în vârstă, dar un număr surprinzător dintre ei erau tineri. Aproximativ patru din cinci erau femei, multe dintre ele purtând un batic pe cap. Am fost conduşi într-un loc aflat lângă amvon…

Oficiantul a spus câteva cuvinte şi, apoi, orga a scos una sau două note şi a început un imn pe care întreaga congregaţie l-a intonat în cor. Să ascult între 1.000 şi 1.500 de glasuri cântând acolo a devenit una dintre cele mai impresionante experienţe din întreaga mea viaţă. Fiind creştini ca şi noi, ei ne-au transmis un mesaj de bun venit care a depăşit toate diferenţele lingvistice, politice şi istorice. Şi, în timp ce încercam să îmi revin după acest şoc emoţional, oficiantul m-a rugat, prin intermediul unui traducător care era acolo, să mă adresez congregaţiei.

Am avut nevoie de o clipă de luptă dificilă pentru a-mi stăpâni sentimentele în suficientă măsură, încât să pot spune că accept. Apoi, am spus, la rândul meu: «Este foarte frumos din partea dumneavoastră să mă rugaţi să vă spun câteva cuvinte.

Vă transmit salutări din partea a milioane şi milioane de oameni care merg la biserică în America şi în întreaga lume». Şi, deodată, mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să le vorbesc acestor fraţi creştini despre cele mai sacre adevăruri cunoscute omului.

«Tatăl nostru Ceresc nu este departe. El poate fi foarte aproape de noi. Dumnezeu trăieşte, eu ştiu că El trăieşte. El este Tatăl nostru. Isus Hristos, Mântuitorul lumii, veghează asupra acestui pământ. El va îndruma totul. Fiţi fără frică, ţineţi poruncile Lui, iubiţi-vă unul pe celălalt, rugaţi-vă pentru pace şi totul va fi bine.»

În timp ce fiecare propoziţie era tradusă pentru congregaţie, am văzut cum femeile îşi luau batistele şi, aşa cum unul dintre cei aflaţi acolo a spus, au început să «le fluture asemenea unei mame care îşi ia rămas bun pentru totdeauna de la singurul ei fiu». Ei dădeau din cap în mod viguros, în timp ce murmurau ja, ja, ja! (da, da, da!). Apoi, am observat pentru prima dată că până şi balconul era plin şi multe alte persoane se înghesuiau lângă pereţi. M-am uitat spre o femeie în vârstă care stătea în faţa mea, având capul acoperit cu un batic vechi simplu, umerii acoperiţi de un şal, iar faţa ei îmbătrânită, plină de riduri avea seninătatea pe care ţi-o dă credinţa. M-am adresat ei direct.

«Această viaţă este doar o parte a eternităţii. Am trăit înainte de a veni aici, în calitate de copii de spirit ai lui Dumnezeu. Vom trăi din nou după ce vom părăsi această viaţă. Hristos a rupt legăturile morţii şi a înviat. Cu toţii vom fi înviaţi.

Cred cu tărie în rugăciune. Ştiu că este posibil să ne întindem şi să accesăm acea putere nevăzută care ne dă tărie şi care este asemenea unei ancore puternice în perioadele de încercare.» La fiecare propoziţie pe care o rosteam, bătrâna încuviinţa din cap. Şi aşa bătrână, plăpândă şi plină de riduri cum era, acea femeie era frumoasă în devotamentul ei.

Nu îmi amintesc tot ce am spus, dar îmi amintesc că mă simţeam înălţat şi inspirat de chipurile captivate ale acestor bărbaţi şi femei, care erau atât de fermi în dovedirea credinţei lor Dumnezeului pe care Îl slujeau şi Îl iubeau.

În încheiere, am spus: «Vă las mărturia mea, dobândită de-a lungul numeroşilor ani în care am fost slujitor al Bisericii, că adevărul va dăinui. Timpul este de partea adevărului. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă protejeze în toate zilele vieţii dumneavoastră, mă rog în numele lui Isus Hristos, amin».

Astfel am încheiat această cuvântare scurtă şi spontană, deoarece nu mai puteam spune nimic, şi am luat loc. Apoi, întreaga congregaţie a început spontan să intoneze un imn favorit al copilăriei mele, numit «Domnul să te aibă-n grija Sa». Am părăsit biserica în timp ce ei cântau şi, în timp ce mergeam de-a lungul culoarului, ei şi-au fluturat batistele în semn de rămas bun – părea că toţi cei 1.500 ne făceau cu mâna în timp ce noi plecam.

A fost privilegiul meu de a vorbi înaintea multor oameni din diferite biserici din toate părţile lumii, dar impactul acelei experienţe este foarte greu de descris. Cât timp voi trăi, nu voi uita niciodată acea seară.

Rareori, poate niciodată, am simţit unitatea omenirii şi dorul de nestins al inimii umane pentru libertate atât de puternice precum le-am simţit în acel moment…

M-am întors acasă hotărât să spun această poveste des – deoarece arată cum spiritul libertăţii, cel al înfrăţirii şi cel al religiei sunt vii mereu, în pofida tuturor eforturilor de a le distruge.”⁸³

La data de 26 decembrie 1973, vârstnicul Benson a primit vestea neaşteptată că preşedintele Bisericii, preşedintele Harold B. Lee, a murit pe neaşteptate. Odată cu decesul preşedintelui Lee, consilierii din Prima Preşedinţie şi-au reluat locurile în Cvorumul celor Doisprezece. Patru zile mai târziu, Spencer W. Kimball a fost pus deoparte ca preşedinte al Bisericii, iar Ezra Taft Benson a fost pus deoparte ca preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Odată cu această responsabilitate, preşedintele Benson a acceptat alte îndatoririi administrative. El a prezidat adunările săptămânale ale Cvorumului şi a coordonat lucrarea fraţilor săi, inclusiv însărcinările lor de a prezida conferinţe de ţăruş, de a vizita misiuni şi de a chema patriarhi ai ţăruşilor. De asemenea, el a avut şi unele responsabilităţi de a coordona alte autorităţi generale. Un personal administrativ avea grijă de sarcinile clericale pentru a-i ajuta pe el şi pe colegii săi să organizeze lucrarea.⁸⁴

În cadrul unei adunări a Cvorumului celor Doisprezece, preşedintele Benson şi-a exprimat gândurile despre slujirea sa în calitate de preşedinte al lor: „Sunt foarte preocupat de această mare responsabilitate – nu am un sentiment de frică, deoarece ştiu că nu putem eşua în această lucrare… dacă dăm tot ce este mai bun în noi. Ştiu că Domnul ne va sprijini, dar mă îngrijorează foarte mult faptul că sunt chemat să conduc un grup de bărbaţi precum voi – martori speciali ai Domnului Isus Hristos”.⁸⁵

Preşedintele Benson a îmbinat această umilinţă cu îndrăzneala caracteristică lui şi cu obişnuinţa sa de a munci din greu. Deseori, el delega responsabilităţi altora pentru ca şi ei să aibă ocazii de a sluji. Aştepta ce era mai bun de la cei pe care îi conducea, tot aşa cum aştepta tot ce era mai bun de la el însuşi. Dar, deşi cerea mult, el era amabil. El asculta părerile fraţilor săi, promovând astfel discuţii libere în cadrul adunărilor cvorumului. Vârstnicii Boyd K. Packer, Russell M. Nelson şi Dallin H. Oaks, care erau membri noi ai Cvorumului celor Doisprezece aflat sub conducerea sa, au spus că el i-a încurajat mereu să-şi împărtăşească punctele de vedere, chiar dacă ideile lor difereau de ale lui.⁸⁶

Membrii Cvorumului celor Doisprezece au învăţat că acest mod de a conduce al preşedintelui Benson era bazat pe principii neschimbătoare. De exemplu, el a spus în mod repetat: „Amintiţi-vă, fraţilor, în această lucrare Spiritul este Cel care contează”.⁸⁷ Şi avea un standard prin care cântărea toate deciziile Cvorumului: el întreba „Ce este cel mai bine pentru împărăţie?”. Vârstnicul Mark E. Petersen, care a slujit alături de el în Cvorumul celor Doisprezece, a spus: „Răspunsul la acea întrebare a reprezentat factorul decizional în fiecare aspect important cu care s-a confruntat preşedintele Ezra Taft Benson de-a lungul vieţii sale”.⁸⁸

Preşedintele Spencer W. Kimball a murit la data de 5 noiembrie 1985, ca urmare a unei boli de durată. Conducerea Bisericii se afla acum pe umerii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, preşedintele Ezra Taft Benson fiind preşedintele şi membrul acestuia cu cea mai mare vechime. După cinci zile, în cadrul unei adunări solemne şi reverențioase a Cvorumului celor Doisprezece în Templul Salt Lake, preşedintele Benson a fost pus deoparte ca preşedinte al Bisericii. El a fost inspirat să-l roage pe preşedintele Gordon B. Hinckley să slujească în calitate de prim consilier al său în Prima Preşedinţie, iar pe preşedintele Thomas S. Monson să slujească în calitate de al doilea consilier al său.

Imagine

Portrait of President Ezra Taft Benson, President Gordon B. Hinckley, and President Thomas S. Monson

Preşedintele Benson ştia de starea de sănătate precară a preşedintelui Kimball şi a sperat că prietenul său îşi va recăpăta tăria fizică. „Aceasta este o zi pe care nu am aşteptat-o”, a spus preşedintele Benson în cadrul unei conferinţe de presă la scurt timp după ce a fost pus deoparte ca preşedinte al Bisericii. „Soţia mea, Flora, şi cu mine ne-am rugat continuu ca viaţa pe acest pământ a preşedintelui Kimball să fie prelungită şi ca o altă minune să fie înfăptuită pentru binele lui. Acum, când Domnul Şi-a făcut cunoscută voinţa, vom face tot ce ne va sta în putinţă, sub îndrumarea Lui, pentru a avansa lucrarea Sa pe pământ”.⁸⁹

La prima sa conferinţă generală în calitate de preşedinte al Bisericii, preşedintele Benson a împărtăşit ceea ce avea să fie principala sa modalitate de a înainta lucrarea Domnului. „În zilele noastre”, a declarat el, „Domnul ne-a revelat nevoia de a scoate în evidenţă din nou Cartea lui Mormon”.⁹⁰

Ca membru al Cvorumului celor Doisprezece, preşedintele Benson a propovăduit în mod repetat despre importanţa Cărţii lui Mormon.⁹¹ În calitate de preşedinte al Bisericii, el a acordat acestui lucru o atenţie şi mai mare. El a declarat că „întreaga Biserică [era] sub condamnare”, deoarece sfinţii din zilele din urmă nu mai studiau suficient de mult Cartea lui Mormon sau nu mai urmau suficient de mult învăţăturile acesteia. El a spus: „Cartea lui Mormon nu a fost şi nici nu este încă în centrul studiului nostru personal, al predării în familie, al propovăduirii şi al muncii misionare. Pentru aceasta trebuie să ne pocăim”.⁹² El a citat deseori declaraţia profetului Joseph Smith că oamenii „[vor ajunge] mai aproape de Dumnezeu supunându-se învăţăturii ei, decât a oricărei alte cărţi”⁹³, şi el a explicat această promisiune. „Există o putere în carte”, a spus el, „care va începe să se reverse în viaţa dumneavoastră în momentul în care veţi începe să studiaţi cu seriozitate cartea”.⁹⁴ El i-a îndemnat pe sfinţii din zilele din urmă să „[umple] pământul şi vieţile [lor] cu Cartea lui Mormon”.⁹⁵

Sfinţii din zilele din urmă din întreaga lume au urmat acest sfat al profetului lor. Ca urmare, ei au fost întăriţi în mod individual şi în mod colectiv.⁹⁶ Preşedintele Howard W. Hunter a spus: „Vor privi oare generaţiile, inclusiv cele care încă nu s-au născut, la conducerea preşedintelui Ezra Taft Benson şi se vor gândi ele imediat la dragostea sa pentru Cartea lui Mormon? Poate că niciun preşedinte al Bisericii de la profetul Joseph Smith încoace nu a făcut mai multe lucruri pentru a propovădui adevărurile din Cartea lui Mormon, pentru ca aceasta să fie studiată zilnic de toţi membrii Bisericii şi pentru a «umple Pământul» cu aceasta”.⁹⁷

În strânsă legătură cu mărturia preşedintelui Benson despre Cartea lui Mormon era mărturia sa despre Isus Hristos. Într-o perioadă când multe persoane negau „divinitatea Salvatorului”, el a susţinut că „această carte inspirată în mod divin este o cheie de boltă în depunerea mărturiei către lume că Isus este Hristosul.”⁹⁸ Încă de la rânduirea sa ca apostol, în anul 1943, preşedintele Benson a slujit cu sârguinţă ca martor al realităţii faptului că Salvatorul trăieşte. În calitate de preşedinte al Bisericii, el a depus mărturie despre Isus Hristos şi ispăşirea Sa cu o vigoare şi o insistenţă mereu noi. El i-a îndemnat pe sfinţi să se lase „conduşi de Hristos”, „să facă voia lui Hristos”⁹⁹ şi să „ducă o viaţă axată pe Hristos”.¹⁰⁰ Vorbind despre Salvator, a spus: „Îl iubesc din tot sufletul meu”.¹⁰¹

Preşedintele Benson a propovăduit şi despre alte subiecte cu aceeaşi insistenţă şi tărie. El ne-a avertizat de pericolul mândriei. A depus mărturie despre importanţa eternă a familiei. El a propovăduit principiile credinţei şi pocăinţei şi a subliniat nevoia muncii misionare făcute cu devotament.

Deşi nu a mai vorbit despre Statele Unite ale Americii atât de des precum o făcuse la începutul slujirii sale, el a marcat cei două sute de ani de la semnarea Constituţiei Statelor Unite vorbind despre acest subiect la Conferinţa Generală a Bisericii din luna octombrie a anului 1987. Şi a continuat să iubească libertatea şi adevăratul patriotism din întreaga lume. La sfârşitul anilor ʼ80 şi începutul anilor ’90, el s-a bucurat la auzul veştii că Zidul Berlinului a căzut şi că oamenii din Rusia şi din estul Europei aveau să aibă parte de mai multă libertate, având guverne care erau mai deschise faţă de preaslăvirea religioasă.¹⁰²

Preşedintele Benson a rostit o serie de cuvântări adresate anumitor grupuri de membri ai Bisericii. Începând cu luna aprilie a anului 1986, el a pregătit cuvântări adresate tinerilor băieţi, tinerelor fete, mamelor, învăţătorilor de acasă, taţilor, bărbaţilor adulţi necăsătoriţi, femeilor adulte necăsătorite, copiilor şi celor în vârstă. Preşedintele Howard W. Hunter a spus: „El vorbea cu toată lumea şi îşi făcea griji pentru toţi. S-a adresat femeilor şi bărbaţilor din Biserică. S-a adresat celor în vârstă. S-a adresat celor necăsătoriţi, celor tineri şi îi plăcea să se adreseze copiilor din Biserică. El a oferit sfaturi minunate şi personale fiecărui membru, indiferent de circumstanţele în care se afla. Acele cuvântări vor continua să ne fie un sprijin şi să ne îndrume în timp ce medităm asupra lor timp de mulţi ani de acum înainte”.¹⁰³

Preşedintele Benson a plâns când a primit o scrisoare de la o familie care a fost influenţată de una dintre aceste cuvântări. În acea scrisoare, un tată tânăr a explicat că el şi soţia lui au urmărit conferinţa generală la televizor. Fiul lor în vârstă de trei ani se juca într-o cameră din apropiere, unde se putea auzi conferinţa la radio. După ce a auzit mesajul preşedintelui Benson adresat copiilor, mama şi tatăl s-au dus în camera în care fiul lor se juca. Băieţelul „a spus entuziasmat că «acel bărbat de la radio a spus că, şi dacă greşim, Tatăl nostru Ceresc continuă să ne iubească». Acea afirmaţie simplă”, a spus tatăl, „a produs o impresie de durată şi considerabilă asupra băieţelului nostru. Îl pot întreba şi astăzi ce a spus preşedintele Benson şi voi primi acelaşi răspuns entuziasmat. Este o mângâiere pentru el să ştie că are un Tată în Cer bun şi iubitor”.¹⁰⁴

La scurt timp după Conferinţa Generală din luna octombrie a anului 1988, preşedintele Benson a suferit un atac cerebral din cauza căruia i-a fost imposibil să mai vorbească în public. O perioadă, el a participat la conferinţele generale şi la alte adunări publice. În conferinţele din anul 1989, consilierii săi au citit cuvântările pregătite de el. Începând cu anul 1990, consilierii săi au transmis dragostea lui faţă de sfinţi şi au citat din cuvântările sale anterioare. Conferinţa din luna aprilie a anului 1991 a fost ultima la care a participat. Din acel moment, tot ce a putut să facă din punct de vedere fizic a fost să urmărească lucrările conferinţei la televizor.¹⁰⁵

Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Aşa cum era de aşteptat, trupul lui a început să cedeze odată cu vârsta. Nu mai putea merge aşa cum mergea odată. Nu mai putea vorbi aşa cum vorbea odată. A fost un declin treptat, dar el era profetul ales al Domnului atât timp cât trăia”.¹⁰⁶ Preşedintele Hinckley şi preşedintele Thomas S. Monson au condus Biserica prin intermediul autorităţii pe care preşedintele Benson le-a delegat-o, dar Biserica nu a întreprins noi iniţiative fără cunoştinţa şi aprobarea preşedintelui Benson.¹⁰⁷

În timp ce preşedintele Benson devenea tot mai slab din punct de vedere fizic, sănătatea Florei s-a deteriorat şi ea a murit în data de 14 august 1992. După mai puţin de doi ani, la data de 30 mai 1994, el i s-a alăturat şi trupul său a fost îngropat alături de al ei în dragul lor oraş Whitney. La înmormântarea preşedintelui Benson, preşedintele Monson a spus: „Odată, el mi-a spus: «Frate Monson, aminteşte-ţi, indiferent de ceea ce ar putea sugera altcineva, eu doresc să fiu îngropat în Whitney, Idaho». Preşedinte Benson, noi îţi îndeplinim acea dorinţă astăzi. Trupul său va fi dus acasă în Whitney, dar spiritul său etern s-a dus acasă la Dumnezeu. Fără îndoială, el se bucură de reîntâlnirea cu familia sa, cu prietenii săi şi cu preaiubita sa Flora…

Fermierul care a devenit profetul lui Dumnezeu s-a dus acasă. Dumnezeu să ne ajute să ne aducem mereu aminte de el”.¹⁰⁸