Principiul doctrinar al apartenenței

Doresc să vorbesc despre ceea ce eu numesc principiul doctrinar al apartenenței în Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Acest principiu doctrinar are trei părți: 1) rolul apartenenței în adunarea poporului de legământ al Domnului, 2) importanța slujirii și a sacrificiului în apartenență și 3) rolul central al lui Isus Hristos în apartenență.

La începuturile sale, Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă era formată, în cea mai mare parte, din sfinți nord-americani și nord-europeni și o mână de americani indigeni, americani africani și polinezieni. Acum, după opt ani de la sărbătorirea a 200 de ani de la întemeiere, Biserica a crescut considerabil din punct de vedere numeric și al diversității în America de Nord și chiar mai mult în restul lumii.

Pentru că ritmul demult profețitei adunări în ultimele zile a poporului de legământ al Domnului crește, Biserica va fi, cu adevărat, formată din membri din fiecare națiune, neam, limbă și popor.¹ Aceasta nu este o diversitate calculată sau forțată, ci un fenomen care are loc în mod natural, la care ne așteptăm, înțelegând că năvodul Evangheliei adună oameni din fiecare națiune și fiecare popor.

Cât de binecuvântați suntem să vedem ziua în care Sionul este întemeiat simultan pe fiecare continent și chiar în vecinătatea noastră. Așa cum a spus profetul Joseph Smith, poporul lui Dumnezeu din fiecare epocă a așteptat cu nerăbdare și bucurie această zi și „noi suntem cei favorizați pe care Dumnezeu i-a ales pentru a aduce slava zilei din urmă”².

Pentru că ni s-a dat acest privilegiu, noi nu putem permite rasismului, prejudecăților tribale sau altor motive de dezbinare să existe în Biserica din zilele din urmă a lui Hristos. Domnul ne poruncește: „Fiți [una]; și dacă nu sunteți [una], nu sunteți ai Mei”³. Trebuie să fim sârguincioși în smulgerea rădăcinilor prejudecății și discriminării din Biserică, din căminele noastre și, înainte de toate, din inimile noastre. Pe măsură ce populația din Biserica noastră devine tot mai diversă, salutul nostru de bun-venit trebuie să devină tot mai spontan și mai călduros. Avem nevoie unul de celălalt.⁴

În prima epistolă către corinteni, Pavel declară că toți cei care sunt botezați în Biserică sunt una în trupul lui Hristos.

„Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos.

Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh…

pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.

Și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el”⁵.

Sentimentul de apartenență este important pentru buna noastră stare fizică, mintală și spirituală. Totuși, este foarte posibil ca, uneori, fiecare dintre noi să simtă că nu acela este locul nostru. În momentele de descurajare, putem simți că nu ne vom ridica niciodată la înălțimea standardelor Domnului sau așteptărilor altora.⁶ Fără să ne dăm seama, am putea avea așteptări, din partea altora – sau chiar a noastră – care nu sunt așteptările Domnului. Am putea transmite, în moduri subtile, că valoarea sufletului depinde de anumite realizări sau chemări, dar acestea nu sunt etalonul pentru stabilirea valorii noastre în ochii Domnului. „Domnul Se uită la inimă.”⁷ Lui îi pasă de dorințele și năzuințele noastre și de ceea ce devenim.⁸

Sora Jodi King a scris despre experiența trăită în ultimii ani.

„Nu avusesem niciodată, la biserică, sentimentul că nu aparțin acelui loc, până când soțul meu, Cameron, și cu mine nu am început să ne luptăm cu infertilitatea. Copiii și familiile care, de obicei, îmi aduceau bucurie când îi vedeam la biserică au început să-mi provoace mâhnire și durere.

Mă simțeam fără rost fără un copil în brațe sau o pungă cu scutece în mână…

Cea mai grea duminică a fost prima petrecută într-o episcopie nouă. Pentru că nu aveam copii, am fost întrebați dacă eram proaspăt căsătoriți și când planificam să ne formăm o familie. Devenisem foarte bună la a răspunde acestor întrebări fără a le lăsa să mă afecteze – știam că nu erau spuse pentru a ne răni.

Totuși, în acea duminică, a fost deosebit de dureros să răspund acelor întrebări. Tocmai aflasem, după ce avusesem o speranță, că nu eram – încă o dată – însărcinată.

Am început adunarea de împărtășanie simțind că nu mai era nicio speranță pentru mine și mi-a fost greu să răspund la acele întrebări tipice pentru «a face cunoștință»…

Dar ce mi-a frânt, cu adevărat, inima a fost Școala de duminica. Lecția – menită să discute despre rolul divin al mamelor – și-a schimbat brusc direcția și a devenit o sesiune despre frustrările provocate de calitatea de mamă. Inima mi s-a frânt și lacrimile mi-au curs în tăcere pe obraji în timp ce auzeam femeile plângându-se de o binecuvântare pentru care eu aș fi dat orice.

Am ieșit în fugă din biserică. Întâi, nu am vrut să mă mai întorc. Nu voiam să trăiesc din nou acel sentiment de izolare. Dar, în acea seară, după ce am discutat cu soțul meu, noi am știut că vom continua să ne ducem la biserică, nu numai pentru că așa ne-a cerut Domnul, ci și pentru că amândoi știam că bucuria pe care ne-o aduc reînnoirea legămintelor și faptul că simțeam Spiritul la biserică întrecea tristețea pe care o simțisem în acea zi…

În Biserică, sunt membri văduvi, divorțați și necăsătoriți; cei cu membri ai familiei care s-au îndepărtat de Evanghelie; persoane cu boli cronice sau probleme financiare; membri care sunt atrași de persoane de același sex; membri care se străduiesc să biruiască dependența sau îndoielile; recent convertiți; nou veniți în congregații; părinți ai căror copii nu mai locuiesc cu ei; și lista continuă.

Salvatorul ne invită să venim la El – oricare ar fi circumstanțele noastre. Venim la biserică să ne reînnoim legămintele, să ne mărim credința, să găsim pace și să facem ceea ce El a făcut perfect în timpul vieții Sale – să slujim altora care simt că nu aparțin.”⁹

Pavel a explicat că Biserica și oficianții ei este dată și sunt dați de Dumnezeu „pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,

până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”¹⁰.

Este o ironie tristă că, atunci când cineva simte că nu atinge idealul sub toate aspectele vieții, trage concluzia că nu aparține tocmai de organizația dată de Dumnezeu pentru a ne ajuta să progresăm spre ideal.

Să lăsăm judecata în mâinile Domnului și a celor pe care El i-a împuternicit și să ne mulțumim să ne iubim și să ne tratăm unul pe altul cât mai bine putem! Fie ca noi să-L rugăm să ne arate calea, zi de zi, pentru „[a-i aduce] aici pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi”¹¹ – adică pe toți – la marea cină a Domnului!

A doua fațetă a principiului doctrinar al apartenenței se referă la contribuția noastră. Deși noi ne gândim rar la aceasta, o mare parte din sentimentul nostru de apartenență derivă din slujirea noastră și sacrificiile pe care le facem pentru alții și pentru Domnul. Concentrarea excesivă asupra nevoilor personale sau confortului nostru poate îndepărta acel sentiment de apartenență.

Noi ne străduim să urmăm principiul doctrinar al Salvatorului:

„Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru…

Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți”¹².

Avem parte de apartenență nu atunci când așteptăm ca ea să vină, ci când acționăm și ne ajutăm unul pe altul.

Astăzi, din nefericire, a te consacra unei cauze sau a sacrifica orice pentru oricine altcineva devine o deviere de la norma socială predominantă. Într-un articol pentru Deseret Magazine de anul trecut, autorul Rod Dreher a relatat o conversație cu o tânără mamă din Budapesta:

„Mă aflu într-un tramvai în Budapesta împreună cu… o prietenă având puțin peste 30 de ani – să-i spunem Kristina – în drum spre o femeie [creștină] în vârstă pe care urmează să o intervievăm și care, împreună cu soțul ei decedat, a rezistat persecuției statului comunist. În timp ce tramvaiul ne zgâlțâie de-a lungul străzilor orașului, Kristina vorbește despre cât de greu este să fie onestă cu prietenele de vârsta ei când vorbește despre dificultățile cu care se confruntă ca soție și mamă a unor copii mici.

Dificultățile Kristinei sunt total obișnuite în cazul unei femei tinere care învață cum să fie mamă și soție – totuși atitudinea predominantă printre cei din generația ei este că dificultățile vieții sunt o amenințare pentru buna stare a cuiva și trebuie să fie refuzate. Se ceartă ea și soțul ei câteodată? Atunci, ea trebuie să-l părăsească, spun ele. O supără copiii ei? Atunci, ea trebuie să-i trimită la grădiniță.

Pe Kristina o îngrijorează că prietenele ei nu înțeleg că încercările și chiar suferința sunt o parte normală a vieții – și poate chiar o parte a unei vieți bune – dacă acea suferință ne învață cum să fim răbdători, buni și iubitori…

Christian Smith, un sociolog specializat în sociologie religioasă din cadrul Universității Notre Dame, a constatat, în cadrul unui studiu la care au participat adulți [în vârstă] de 18 până la 23 de ani, că majoritatea acestora cred că societatea nu este nimic mai mult decât «o serie de persoane independente al căror singur scop este să se bucure de viață»”¹³.

Potrivit acestei filosofii, orice este considerat de cineva dificil „este o formă de opresiune”¹⁴.

La polul opus, strămoșii noștri pionieri au dezvoltat un profund sentiment de apartenență, unitate și speranță în Hristos prin sacrificiile pe care le-au făcut pentru a sluji în misiuni, a clădi temple, a renunța la căminele lor confortabile când au fost amenințați și a o lua de la capăt și prin a-și consacra viața și mijloacele, printr-o multitudine de alte moduri, cauzei Sionului. Ei erau pregătiți să-și sacrifice chiar și viața dacă era necesar. Noi, toți, suntem beneficiarii rezistenței lor. La fel se întâmplă în cazul multora din zilele noastre, care poate au pierdut legătura cu familia și prietenii, au renunțat la locuri de muncă bune sau au fost victime ale discriminării sau abuzului ca urmare a faptului că au fost botezați. Răsplata lor este, totuși, un puternic sentiment de apartenență la poporul de legământ. Orice sacrificiu pe care îl facem pentru cauza Domnului ajută la confirmarea locului nostru alături de El, Cel care Și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți.

Ultimul și cel mai important element al principiului doctrinar al apartenenței este rolul central al lui Isus Hristos. Noi nu ne alăturăm Bisericii doar pentru a ne înfrăți, oricât de importantă ar fi înfrățirea. Ne alăturăm ei pentru mântuirea prin dragostea și harul lui Isus Hristos. Ne alăturăm pentru a ne asigura rânduielile necesare salvării și exaltării pentru noi și cei pe care îi iubim de ambele părți ale vălului. Ne alăturăm pentru a participa la un proiect măreț pentru întemeierea Sionului ca pregătire pentru întoarcerea Domnului.

Biserica este custodele legămintelor salvării și exaltării pe care Dumnezeu ni le oferă prin rânduielile preoției sfinte.¹⁵ Doar prin ținerea acestor legăminte putem obține cel mai înalt și profund sentiment de apartenență. Președintele Russell M. Nelson a scris recent:

„Odată ce dumneavoastră și cu mine am făcut un legământ cu Dumnezeu, relația noastră cu El devine mult mai apropiată decât înainte de legământul nostru. Acum suntem legați împreună. Datorită legământului nostru cu Dumnezeu, El nu va obosi niciodată în eforturile Sale de a ne ajuta și nu Își va epuiza niciodată răbdarea Sa plină de milă față de noi. Fiecare dintre noi are un loc special în inima lui Dumnezeu…

Isus Hristos este garantul acestor legăminte (vedeți Evrei 7:22; 8:6)”¹⁶.

Dacă ne vom aminti acest lucru, speranțele înalte ale Domnului ne vor inspira, nu descuraja.

Putem simți bucurie pe măsură ce căutăm, individual și în comunitate, să ajungem „la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”¹⁷. În pofida dezamăgirilor și piedicilor de pe cale, această viață este o călătorie măreață. Ne ridicăm și încurajăm unul pe altul în a urma cărarea care duce în sus, știind că indiferent de zbuciumul și indiferent de întârzierile în împlinirea binecuvântărilor promise, noi putem „[îndrăzni], [căci Isus a] biruit lumea”¹⁸ și noi suntem cu El. Să fim una cu Tatăl, cu Fiul și cu Spiritul Sfânt este, fără îndoială, nivelul suprem în ce privește apartenența.¹⁹

Astfel, principiul doctrinar al apartenenței se rezumă în felul următor – fiecare dintre noi poate afirma: Isus Hristos a murit pentru mine; m-a considerat demn de sângele Său. El mă iubește și îmi poate schimba total viața. Pe măsură ce mă pocăiesc, harul Său mă va transforma. Eu sunt una cu El în legământul Evangheliei; apartenența mea este la Biserica și împărăția Sa; și apartenența mea este la cauza Sa, de a aduce mântuirea tuturor copiilor lui Dumnezeu.

Depun mărturie despre această apartenență a dumneavoastră, în numele lui Isus Hristos, amin.