Vindecarea bolnavilor

Sfinţii din zilele din urmă cred în utilizarea celor mai bune cunoştinţe şi tehnici ştiinţifice de care dispunem. Folosim alimentaţia, mişcarea şi alte practici pentru a ne menţine sănătatea, iar pentru a ne menţine sau a ne recăpăta sănătatea, adăugăm aici ajutorul celor care profesează medicina, cum ar fi doctorii şi chirurgii.

Utilizarea ştiinţei medicale nu este în opoziţie cu rugăciunile noastre oferite cu credinţă şi cu încrederea noastră în binecuvântările preoţiei. Când cineva solicita o binecuvântare a preoţiei, preşedintele Brigham Young întreba: „Ai încercat vreun remediu?”. Celor care au spus nu, pentru că „dorim ca vârstnicii să-şi aşeze mâinile pe capetele noastre şi avem credinţa că vom fi vindecaţi”, preşedintele Young le-a răspuns: „Acest lucru nu este în acord cu credinţa mea. Dacă suntem bolnavi şi Îl rugăm pe Domnul să ne vindece şi să facă pentru noi tot ce este necesar să fie făcut, după înţelegerea mea pe care o am despre Evanghelia salvării, aş putea la fel de bine să Îl rog pe Domnul să facă astfel încât grâul şi porumbul să crească, fără ca eu să ar pământul şi să plantez sămânţa. Mi se pare firesc să folosesc fiecare remediu pe care îl cunosc şi [apoi] să Îl rog pe Tatăl meu din Cer… să sfinţească acea faptă pentru vindecarea trupului meu”¹.

Bineînţeles că nu aşteptăm până când toate celelalte metode sunt epuizate pentru a ne ruga cu credinţă sau a oferi binecuvântări de sănătate cu autoritatea preoţiei. În situaţii de urgenţă, rugăciunile şi binecuvântările au întâietate. Deseori depunem toate eforturile simultan. Acest model urmează învăţăturile din scripturi de a ne „[ruga] întotdeauna” (D&L 90:24) şi de a ne asigura ca toate aceste lucruri să fie făcute în înţelepciune şi ordine².

Ştim că rugăciunea oferită cu credinţă, rostită atunci când suntem singuri sau când suntem în căminele noastre sau în locurile noastre de preaslăvire, poate fi eficientă pentru vindecarea bolnavilor. Multe scripturi se referă la puterea credinţei de a vindeca pe cineva. Apostolul Iacov ne-a învăţat că ar trebui să ne „[rugăm] unii pentru alţii, ca să [fim] vindecaţi”, adăugând că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Când femeia care L-a atins pe Isus s-a vindecat, El i-a spus: „Credinţa ta te-a tămăduit” (Matei 9:22)³. În mod asemănător, Cartea lui Mormon ne învaţă că Domnul „lucrează prin puterea Sa, potrivit cu credinţa copiilor oamenilor” (Moroni 10:7).

Un sondaj naţional recent a relevat faptul că aproape opt din zece americani „cred că în aceste zile încă au loc miracole la fel cum au avut loc în vechime”. O treime din cei intervievaţi au spus că au „trăit sau au fost martori la experienţa unei vindecări divine”⁴. Mulţi sfinţi din zilele din urmă au trăit experienţa puterii credinţei în vindecarea celor bolnavi. Noi, de asemenea, auzim despre exemple ale unei asemenea experienţe în rândul oamenilor credincioşi din alte biserici. Un jurnalist din Texas a descris un asemenea miracol. Când o fată în vârstă de cinci ani a început să respire cu dificultate şi a devenit febrilă, părinţii ei au dus-o degrabă la spital. La momentul în care ea a ajuns acolo, rinichii şi plămânii ei nu mai funcţionau, temperatura corpului ei era de 41,7 grade, iar corpul ei era de un roşu aprins şi era plin de vânătăi. Doctorii au spus că era pe moarte din cauza unui sindrom de şoc toxic a cărui cauză era necunoscută. Pe măsură ce vestea s-a răspândit în rândul familiei şi al prietenilor, oameni temători de Dumnezeu au început să se roage pentru ea şi a fost ţinută o slujbă specială de rugăciune în congregaţia bisericii Protestante din care făceau parte, în Waco, Texas. În mod miraculos, ea şi-a revenit pe neaşteptate de pe patul de moarte şi a fost externată din spital la aproximativ o săptămână după aceea. Bunicul ei a scris: „Ea este o dovadă vie a faptului că Dumnezeu răspunde la rugăciuni şi înfăptuieşte miracole”⁵.

Într-adevăr, după cum ne învaţă Cartea lui Mormon, Dumnezeu „se arată tuturor celor care cred în El prin puterea Duhului Sfânt; da, în faţa fiecărei naţiuni, neam, limbă şi popor, făcând minuni… minunate pentru copiii oamenilor, după credinţa lor” (2 Nefi 26:13).

Pentru acest auditoriu – adulţi care deţin Preoţia lui Melhisedec şi tineri băieţi care vor primi în curând această putere – îmi voi îndrepta remarcile asupra binecuvântărilor de sănătate ce implică puterea preoţiei. Avem această putere a preoţiei şi trebuie să fim pregătiţi cu toţii pentru a o folosi în mod corespunzător. Numărul sporit al dezastrelor naturale actuale şi dificultăţile financiare ne arată că vom avea nevoie de această putere în viitor mai mult decât am avut în trecut.

Multe scripturi ne învaţă că slujitorii Domnului „îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi” (Marcu 16:18)⁶. Atunci când autoritatea preoţiei este folosită pentru a-i binecuvânta pe cei bolnavi, au loc miracole. Am trăit experienţa acestor miracole. Ca băiat şi ca bărbat am văzut vindecări la fel de miraculoase ca cele consemnate în scripturi şi la fel au văzut mulţi dintre dumneavoastră.

În folosirea autorităţii preoţiei pentru a-i binecuvânta pe cei bolnavi sunt cinci părţi: (1) ungerea, (2) pecetluirea ungerii, (3) credinţa, (4) cuvintele de binecuvântare şi (5) voinţa Domnului.

Vechiul Testament menţionează în mod frecvent ungerea cu ulei ca fiind o parte a binecuvântării conferite prin autoritatea preoţiei⁷. Ungerile erau declarate ca având loc pentru sfinţiri⁸, şi probabil că pot fi văzute, de asemenea, ca un simbol al binecuvântărilor ce urmează a fi revărsate din cer ca rezultat al acestei acţiuni sfinte.

În Noul Testament citim că apostolii lui Isus „ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi, şi-i vindecau” (Marcu 6:13). Cartea lui Iacov ne învaţă despre rolul ungerii în relaţie cu celelalte elemente ale binecuvântării de sănătate prin autoritatea preoţiei:

„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.

Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi” (Iacov 5:14-15).

Când cineva a fost uns prin autoritatea Preoţiei lui Melhisedec, ungerea este pecetluită prin aceeaşi autoritate. A pecetlui ceva înseamnă a confirma acel lucru, a-l consacra pentru scopul pentru care este destinat. Când vârstnicii ung o persoană bolnavă şi pecetluiesc ungerea, ei deschid zăgazurile cerului pentru ca Domnul să reverse binecuvântările pe care El le doreşte pentru persoana suferindă.

„Preşedintele Brigham Young ne-a învăţat: Când îmi aşez mâinile pe capul bolnavului, eu mă aştept ca puterea vindecării şi influenţa lui Dumnezeu să treacă prin mine şi să se transmită pacientului, iar boala să se îndepărteze… Când suntem pregătiţi, dacă suntem curaţi înaintea Domnului, o undă de putere de la Cel Atotputernic poate să treacă prin corpul celui care administrează şi să ajungă în corpul pacientului, iar bolnavul să se însănătoşească”⁹.

Deşi cunoaştem multe cazuri în care persoanele binecuvântate prin autoritatea preoţiei au fost vindecate, rareori facem referire în adunările publice la aceste vindecări, deoarece revelaţia din zilele noastre ne atrage atenţia să nu „[ne lăudăm]… cu aceste lucruri, nici să nu [vorbim] înaintea lumii; pentru că aceste lucruri vă sunt date vouă pentru folosul şi salvarea voastră” (D&L 84:73).

Credinţa este esenţială pentru vindecarea prin intermediul puterilor cerului. Chiar şi Cartea lui Mormon ne învaţă că „dacă nu ar fi deloc credinţă printre copiii oamenilor, Dumnezeu nu poate face nicio minune printre ei” (Eter 12:12)¹⁰. Într-o cuvântare notabilă despre administrarea rânduielilor pentru vindecarea celor bolnavi, preşedintele Spencer W. Kimball a spus: „Nevoia de credinţă este adesea subestimată. Cel bolnav şi familia acestuia par să depindă adesea în întregime de puterea preoţiei şi de darul vindecării pe care ei speră să le aibă fraţii care administrează, pe când responsabilitatea mai mare este a aceluia care este binecuvântat… Elementul major este credinţa persoanei, atunci când acea persoană este conştientă şi responsabilă. «Credinţa ta te-a tămăduit» (Matei 9:22) a fost un lucru atât de des repetat de Învăţător, încât aproape a devenit un refren”¹¹.

Preşedintele Kimball a sugerat şi faptul că „administrările prea dese pot fi un semn al lipsei de credinţă sau al faptului că cel bolnav încearcă să transmită vârstnicilor responsabilitatea dezvoltării credinţei în loc să şi-o asume el însuşi”. El a vorbit despre o soră credincioasă care a primit o binecuvântare a preoţiei. Când a fost întrebată în ziua următoare dacă doreşte să i se administreze rânduielile din nou, ea a răspuns: „Nu, am fost unsă cu ulei şi mi s-a administrat şi pecetluirea ungerii. Rânduiala a fost înfăptuită. Acum depinde de mine să obţin binecuvântarea prin credinţa mea”¹².

O altă parte a binecuvântării preoţiei o constituie cuvintele de binecuvântare rostite de vârstnic după ce el pecetluieşte ungerea. Aceste cuvinte pot fi foarte importante, dar conţinutul lor nu este esenţial şi ele nu sunt înregistrate în arhivele Bisericii. În unele binecuvântări ale preoţiei – cum ar fi binecuvântarea patriarhală – cuvintele rostite sunt esenţa binecuvântării. Dar într-o binecuvântare de sănătate, celelalte părţi ale binecuvântării – ungerea, pecetluirea, credinţa şi voinţa Domnului – sunt elementele esenţiale.

Este de dorit ca vârstnicul care oficiază să fie într-o armonie perfectă cu Spiritul Domnului, pentru ca el să ştie şi să declare voinţa Domnului în cuvintele binecuvântării. Brigham Young i-a învăţat pe deţinătorii preoţiei: „Este privilegiul şi datoria dumneavoastră să trăiţi astfel încât să ştiţi când vă este transmis cuvântul Domnului şi când voinţa Domnului vă este revelată”¹³. Când acest lucru se întâmplă, binecuvântarea rostită este îndeplinită literalmente şi în mod miraculos. În anumite ocazii alese, am trăit experienţa acelei siguranţe a inspiraţiei într-o binecuvântare de sănătate şi am ştiut că ceea ce spuneam era voinţa Domnului. Totuşi, ca majoritatea care oficiază în binecuvântări de sănătate, am avut adesea dificultăţi cu privire la certitudinea cuvintelor pe care trebuia să le rostesc. Din diverse motive, fiecare vârstnic trece prin momente de creştere şi descreştere în gradul său de sensibilitate la îndemnurile Spiritului. Fiecare vârstnic care oferă o binecuvântare este expus la acea influenţă în funcţie de ceea ce doreşte pentru persoana suferindă. Fiecare dintre aceste imperfecţiuni şi altele din viaţa muritoare pot influenţa cuvintele pe care le rostim.

Din fericire, cuvintele rostite într-o binecuvântare de sănătate nu sunt esenţiale pentru efectul ei de vindecare. Dacă persoana aflată în suferinţă are suficientă credinţă şi dacă Domnul doreşte, ea va fi vindecată sau binecuvântată, indiferent dacă persoana care oficiază rosteşte sau nu acele cuvinte. În schimb, dacă cel care oficiază cedează dorinţei sau lipsei sale de experienţă şi dă porunci sau oferă cuvinte de binecuvântare în exces, dincolo de ceea ce Domnul vrea să ofere în acord cu credinţa persoanei, acele cuvinte nu vor fi îndeplinite. În consecinţă, dragi fraţi, niciun vârstnic nu ar trebui vreodată să ezite să participe într-o binecuvântare de sănătate de teamă că nu va şti ce să spună. Cuvintele rostite într-o binecuvântare de sănătate pot întări şi revigora credinţa acelora care le aud, dar efectul binecuvântării depinde de credinţă şi de voinţa Domnului, nu de cuvintele rostite de către vârstnicul care a oficiat.

Dragi tineri băieţi şi bărbaţi, vă rog să luaţi seama la ceea ce am să spun acum. În timp ce exercităm puterea de netăgăduit a preoţiei lui Dumnezeu şi în timp ce preţuim promisiunea Sa că El ne va auzi şi ne va răspunde la rugăciunile oferite cu credinţă, trebuie să ne amintim mereu că credinţa şi puterea de vindecare a preoţiei nu pot aduce un rezultat care este în dezacord cu voinţa Sa a Cărui preoţie este. Acest principiu este predat în revelaţia ce îndrumă vârstnicii Bisericii să îşi aşeze mâinile pe cei bolnavi. Promisiunea Domnului este că „acela care are credinţă în Mine pentru a fi vindecat, şi nu este osândit la moarte, va fi vindecat” (D&L 42:48; subliniere adăugată). În mod asemănător, într-o altă revelaţie din zilele noastre, Domnul declară că, atunci când cineva „cere potrivit voinţei lui Dumnezeu… se îndeplineşte întocmai cum cere” (D&L 46:30)¹⁴.

Din toate acestea învăţăm că până şi slujitorii Domnului, în timp ce exercită puterea Sa divină într-o împrejurare în care există suficientă credinţă pentru vindecare, nu pot oferi o binecuvântare a preoţiei care va face ca persoana să fie vindecată, dacă acea vindecare nu este voinţa Domnului.

În calitate de copii ai lui Dumnezeu, cunoscând dragostea Sa măreaţă şi cunoaşterea Sa supremă cu privire la ce este cel mai bine pentru bunăstarea noastră eternă, noi ne încredem în El. Primul principiu al Evangheliei este credinţa în Domnul Isus Hristos, iar credinţa înseamnă încredere. Am simţit acea încredere într-o cuvântare pe care vărul meu a oferit-o la o înmormântare a unei adolescente care a murit din pricina unei boli grave. El a rostit aceste cuvinte care, la început m-au uimit, iar apoi m-au edificat: „Ştiu că a fost voinţa Domnului ca ea să moară. A avut parte de o îngrijire medicală bună. A primit binecuvântări ale preoţiei. Numele ei a fost pe listele de rugăciune din templu. S-au spus sute de rugăciuni pentru ca ea să îşi recapete sănătatea. Şi ştiu că în această familie există suficientă credinţă ca ea să fi fost vindecată dacă nu ar fi fost voinţa Domnului să o ia acasă acum”. Am simţit aceeaşi încredere în cuvintele unui tată al unei alte adolescente speciale care a murit de cancer. El a declarat: „Credinţa familiei noastre este în Isus Hristos şi aceasta nu depinde de rezultate”. Aceste învăţături sunt adevărate. Facem tot ce putem pentru vindecarea unei persoane dragi nouă, iar apoi ne încredem în Domnul pentru a obţine un rezultat.

Mărturisesc despre puterea preoţiei lui Dumnezeu, despre puterea rugăciunii oferită cu credinţă şi despre adevărul acestor principii. Mai presus de toate, depun mărturie despre Isus Hristos ai cărui slujitori suntem, a cărui înviere ne oferă siguranţa nemuririi şi a cărui ispăşire ne oferă ocazia de avea viaţă veşnică, cel mai mare dar dintre toate darurile lui Dumnezeu, în numele lui Isus Hristos, amin.