Mâini care ajută, mâini care salvează

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, sunt foarte recunoscător pentru ocazia de a vorbi în cadrul acestei conferinţe. Sunt recunoscător pentru preşedintele Thomas S. Monson şi mărturisesc că el este un profet al Dumnezeului cel Viu. Sunt profund impresionat de exemplul minunat al preşedintelui Monson care şi-a petrecut viaţa folosindu-şi mâinile pentru a-i ajuta şi a-i salva pe alţii.

Trăim într-o perioadă în care mulţi oameni se confruntă cu calamităţi şi au nevoie de ajutor din pricina efectelor devastatoare ale cutremurelor, valurilor ucigătoare, uraganelor şi ale altor dezastre naturale. Biserica întinde o mână de ajutor acestor oameni prin intermediul ajutorului umanitar. Membrii Bisericii oferă cu credinţă donaţii de post generoase în fiecare lună şi îndeplinesc acte de slujire într-un spirit al dragostei. Ei oferă, la propriu, mâini care ajută, în felul Domnului. Ei urmează porunca Domnului de a-şi „[aminti] în toate lucrurile de cei săraci şi de cei nevoiaşi, de cei bolnavi şi de cei chinuiţi, pentru că acela care nu face aceste lucruri nu este ucenicul Meu” (D&L 52:40).

Astăzi aş dori să pun accentul pe mâinile care ajută şi salvează din punct de vedere spiritual. Lucrarea şi slava Domnului este, într-adevăr, de „[a realiza] nemurirea şi viaţa veşnică a omului” (Moise 1:39). Mulţi oameni din jurul nostru au nevoie de ajutor spiritual. Pe măsură ce întindem o mână dornică să salveze membrilor mai puţin activi, celor care sunt singurii membri ai Bisericii din familia lor şi celor de altă credinţă, îi invităm pe toţi să „[vină] la Hristos”¹.

Pe când eram recent convertit în Biserică, am trăit experienţa unei salvări spirituale ce a venit prin mâinile salvatoare ale unei membre credincioase a Bisericii. Am crescut în Matsumoto, Japonia, aproape de Nagano, unde s-au desfăşurat jocurile olimpice de iarnă. Oraşul meu natal arată foarte mult ca oraşul Salt Lake, o vale înconjurată de munţi frumoşi. Când aveam 17 ani, am întâlnit doi misionari americani, pe vârstnicul Carter şi vârstnicul Hayashi. Deşi era o diferenţă de vârstă de doar doi sau trei ani între noi, vârstnicii aveau ceva minunat ce eu nu mai simţisem înainte. Erau sârguincioşi, veseli şi plini de dragoste şi lumină. Am fost profund impresionat de calităţile lor şi voiam să devin ca ei. Am ascultat mesajul lor şi am decis să fiu botezat. Părinţii mei care erau budişti, s-au opus cu vehemenţă botezului meu. Cu ajutorul misionarilor şi al Domnului, am primit permisiunea şi, în mod miraculos, am fost botezat.

În anul ce a urmat am început cursurile la universitatea din Yokohama. Locuind de unul singur, departe de oraşul meu natal şi de oamenii pe care îi cunoşteam, am devenit retras şi m-am îndepărtat de Biserică. Într-o zi, am primit o carte poştală de la o membră a Bisericii din oraşul meu. Ea a scris că auzise de faptul că nu frecventam adunările Bisericii. A citat un verset şi m-a invitat să mă întorc la Biserică. Am fost copleşit de cuvintele versetului. Acest lucru m-a făcut să-mi dau seama că, poate, pierdusem ceva important şi am reflectat şi m-am frământat cu privire la aceasta timp de multe zile. Acest lucru m-a făcut, de asemenea, să-mi amintesc o promisiune pe care misionarii mi-o făcuseră: „Dacă citeşti Cartea lui Mormon şi întrebi în rugăciune fierbinte dacă promisiunea ce se găseşte în cartea lui Moroni este adevărată, vei putea cunoaşte adevărul prin puterea Duhului Sfânt”².

Mi-am dat seama că nu mă rugam din toată inima şi am decis să fac acest lucru. Într-o dimineaţă, m-am trezit devreme, am îngenuncheat în micul meu apartament şi m-am rugat cu sinceritate. Spre surprinderea mea, am primit confirmarea adevărului de către Duhul Sfânt după cum mi se promisese. Inima mea ardea, trupul meu tremura şi am fost plin de bucurie. Prin puterea Duhului Sfânt am învăţat că Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Isus Hristos trăiesc şi că Ei i-au apărut, într-adevăr, lui Joseph Smith. Mi-am luat un angajament în inima mea să mă pocăiesc şi să Îl urmez cu credinţă pe Isus Hristos pentru tot restul vieţii mele.

Această experienţă spirituală mi-a schimbat complet viaţa! Am decis să slujesc într-o misiune din recunoştinţă faţă de Domnul şi faţă de membra Bisericii care m-a salvat. După misiunea mea, am fost pecetluit în templu cu o fată minunată şi am fost binecuvântaţi cu patru copii. Şi nu din coincidenţă, această fată este aceeaşi care m-a salvat, trimiţând o carte poştală către acel apartament din Yokohama unde locuiam singur cu mulţi ani în urmă. Voi rămâne mereu recunoscător pentru mila Domnului şi pentru ajutorul acestei membre a Bisericii care m-a invitat să vin din nou la Hristos³.

Eu ştiu că, în particular, în fiecare zi, întindeţi altora mâinile dumneavoastră pline de dragoste şi dornice să salveze. Aceasta include sora credincioasă de la Societatea de Alinare căreia îi pasă nu numai de surorile care i-au fost desemnate pentru a le vizita ca învăţătoare vizitatoare ci, de asemenea, de oricare surori care sunt bolnave sau care au nevoie de ajutor. Ea face deseori vizite şi timp de mulţi ani a întărit credinţa multora. Mă gândesc la un episcop care vizita adesea văduvele şi văduvii din episcopia sa. Acest tipar de a oferi ajutor a continuat timp de mulţi ani după eliberarea din chemarea sa.

Cunosc un conducător al preoţiei care îşi face timp pentru a sta cu un tânăr băiat care şi-a pierdut tatăl. El i se alătură în activităţi, îi predă Evanghelia şi îi oferă sfaturi la fel cum ar fi făcut tatăl său. O altă familie găseşte bucurie în împărtăşirea Evangheliei. Atât părinţii, cât şi copiii depun mărturie despre Evanghelie celor din jurul lor şi mulţi îi iubesc.

Ca parte dintr-o activitate a Societăţii Primare, nepoţica mea de cinci ani pune o sămânţă de porumb într-o sticlă mare de fiecare dată când face o faptă bună. Ea cântă cu glas tare acest cântec de la Societatea Primară în timp ce caută să facă lucruri bune în fiecare zi: „Urmaţi profetul, urmaţi profetul, urmaţi profetul; ca el păşiţi”⁴.

Nu am timp să vă spun despre toate lucrurile bune pe care văd că le fac membrii Bisericii. Ei urmează sfatul profetului – nu din datorie sau pentru că au o responsabilitate, ci de bună voie, cu bucurie şi în anonimat.

Uneori simţim că suntem slabi şi că ne lipseşte tăria de a-i salva pe alţii, dar Domnul ne aminteşte: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25:40).

Închei, citându-l pe preşedintele Thomas S. Monson: „Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, suntem înconjuraţi de cei care au nevoie de atenţia, încurajarea, sprijinul, alinarea, bunătatea noastră – fie ei membri ai familiei, prieteni, cunoştinţe sau străini. Noi suntem mâinile Domnului aici, pe pământ, având porunca de a-i sluji şi de a-i ridica pe copiii Săi. El se bazează pe fiecare dintre noi”⁵.

Fie ca noi să urmăm sfatul şi exemplul profetului şi să-i căutăm în fiecare zi pe cei nevoiaşi, ca noi să fim mâinile Domnului pentru a-i ajuta şi a-i salva pe copiii Lui, mă rog în numele lui Isus Hristos, amin.