A înviat!

Aceasta a fost o sesiune remarcabilă. Din partea tuturor celor care au participat până acum prin cuvântări sau muzică, în calitate de preşedinte al Bisericii, în acest moment am ales să vă spun doar două cuvinte, cunoscute ca fiind cele mai importante cuvinte din limba engleză. Aceste cuvinte sunt „Vă mulţumesc” pe care le adresez surorii Cheryl Lant şi consilierelor ei, corului, muzicienilor, vorbitorilor.

Cu mulţi ani în urmă, în timp ce eram la Londra, Anglia, am vizitat renumita galerie de artă Tate. Lucrări de Gainsborough, Rembrandt, Constable şi alţi renumiţi artişti erau expuse în numeroase săli. Am admirat frumuseţea lor şi am recunoscut măiestria care fusese necesară pentru a crea aceste capodopere. Cu toate acestea, într-un colţ neobservat de la etajul al treilea, era înghesuită o pictură care, nu numai că mi-a atras atenţia, ci m-a şi uns la inimă. Artistul, Frank Bramley, pictase o căsuţă sărăcăcioasă care era cu faţa îndreptată spre marea agitată de vânt. Două femei, mama şi soţia unui pescar absent, vegheaseră şi aşteptaseră întoarcerea lui pe tot parcursul nopţii. Acum trecuse noaptea şi şi-au dat seama că el dispăruse pe mare şi nu avea să se mai întoarcă. Îngenuncheată lângă soacra ei, cu capul ascuns în poala bătrânei, tânăra soţie plângea cu disperare. Lumânarea arsă de pe pervazul ferestrei arăta cât de mult aşteptaseră în zadar.

Am perceput suferinţa femeii tinere; am simţit amărăciunea ei. Titlul vizibil inscripţionat care nu poate fi uitat uşor, pe care artistul l-a dat lucrării, vorbea de tragicul eveniment. Acesta era: Zori de zi fără speranţă.

O, cât de mult avea nevoie tânăra femeie de alinare, chiar de realitatea din poemul „Requiem” de Robert Louis Stevenson:

Dintre toate elementele vieţii muritoare, niciunul nu este aşa de sigur precum este sfârşitul ei. Moartea nu ocoleşte pe nimeni; ea este „moştenirea noastră universală. Ea poate să-şi ceară victima imediat după naştere sau în perioada adolescenţei, în perioada primei tinereţi sau chemarea ei poate fi amânată până la vârsta părului nins; poate veni ca rezultat al unui accident sau al unei boli, … sau … din cauze naturale; venirea este însă obligatorie”.² Ea reprezintă, inevitabil, o pierdere dureroasă pentru cei dragi, în special la tinereţe, o lovitură zdrobitoare dată visurilor nerealizate, ambiţiilor neîndeplinite şi speranţelor spulberate.

Oare ce fiinţă muritoare, în faţa pierderii unei persoane iubite sau, într-adevăr, stând ea însăşi în pragul eternităţii nu a cugetat la ceea ce se află după vălul care separă cele văzute de cele nevăzute?

Cu secole în urmă, bărbatul Iov – atât de binecuvântat cu toate darurile materiale, s-a trezit năpăstuit grav de tot ceea ce i se poate întâmpla unei fiinţe umane – s-a aşezat cu însoţitorii lui şi a adresat următoarea întrebare veşnică, nepieritoare: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze?”³. Iov a exprimat lucrul la care cugetă fiecare bărbat sau femeie în viaţă.

În această dimineaţă glorioasă de Paşte aş dori să pun în discuţie întrebarea lui Iov: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze?” – şi să ofer răspunsul care nu vine doar în urma unei judecăţi profunde, ci şi din cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Încep cu lucrurile esenţiale.

Dacă există un plan în această lume în care trăim, trebuie să fie şi un Proiectant. Cine poate zări multele minuni ale universului fără să creadă că există un plan pentru toată omenirea? Cine se poate îndoi că există un Proiectant?

În Genesa, aflăm că Marele Proiectant a creat cerul şi pământul. „Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric”.

„Să fie lumină”, a spus Marele Proiectant, „şi a fost lumină”. El a creat cerul. A separat pământul de ape şi a spus: „Să dea pământul verdeaţă… pomi roditori care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ”.

El a creat doi luminători – soarele şi luna. Stelele au apărut conform planului Său. El a făcut vieţuitoarele din apă şi păsările care să zboare deasupra pământului. Şi aşa a fost. A făcut vitele, fiarele şi târâtoarele. Planul era aproape complet.

La urmă, El l-a creat pe om după chipul Său – bărbat şi femeie – să stăpânească peste toate celelalte vieţuitoare.⁴

Doar omul a primit inteligenţă – un creier, o judecată şi un suflet. Doar omul, cu toate aceste calităţi, a avut capacitatea de a avea credinţă şi speranţă, inspiraţie şi ambiţie.

Cine ar putea susţine cu convingere faptul că omul, cea mai nobilă lucrare a Marelui Proiectant, cu stăpânire asupra tuturor vieţuitoarelor, cu creier şi voinţă, cu minte şi suflet, cu inteligenţă şi divinitate, ar trebui să-şi încheie existenţa atunci când spiritul îi părăseşte templul pământean?

Pentru a înţelege rostul morţii, trebuie să apreciem scopul vieţii. Lumina slabă a credinţei trebuie să cedeze soarelui de prânz al revelaţiei, prin care noi cunoaştem că am trăit înainte de a ne naşte în viaţa muritoare. În starea noastră premuritoare, am fost fără îndoială, printre fiii şi fiicele lui Dumnezeu care au strigat de veselie pentru ocazia de a avea această existenţă muritoare provocatoare, dar necesară.⁵ Am ştiut că scopul nostru era să dobândim un trup fizic, să învingem încercările şi să dovedim că vom ţine poruncile lui Dumnezeu. Tatăl nostru a ştiut că, datorită naturii stării muritoare, noi vom fi ispitiţi, vom păcătui şi vom avea lipsuri. Pentru a avea toate şansele de succes, El a prevăzut un Salvator care avea să sufere şi să moară pentru noi. Nu numai că El avea să ispăşească pentru păcatele noastre, ci, ca parte a ispăşirii, El, de asemenea, avea să învingă moartea fizică de care noi urma să avem parte din cauza căderii lui Adam.

Astfel, cu mai mult de 2.000 de ani în urmă, Hristos, Salvatorul nostru, S-a născut în viaţa muritoare într-un staul din Betleem. Mult prezisul Mesia sosise.

S-a scris foarte puţin despre copilăria lui Isus. Îmi place pasajul din Luca: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”.⁶ Şi în Faptele apostolilor, este o propoziţie scurtă referitoare la Salvator care are o imensă însemnătate: „[Isus] umbla din loc în loc, făcea bine”.⁷

El a fost botezat de Ioan în râul Iordan. I-a chemat pe cei doisprezece apostoli. I-a binecuvântat pe cei bolnavi. I-a făcut pe schilozi să umble, pe orbi să vadă, pe surzi să audă. El i-a adus chiar şi pe morţi la viaţă. El a predicat, a mărturisit şi a oferit un exemplu perfect pe care să-l urmăm.

Şi apoi, misiunea pământeană a Salvatorului lumii s-a apropiat de sfârşit. Ultima cină cu apostolii Săi a avut loc într-o odaie de sus. Urma să aibă parte de Ghetsimani şi de crucea de pe dealul „Căpăţâna”.

Nicio persoană muritoare nu poate concepe importanţa deplină a ceea ce a făcut Hristos pentru noi în Ghetsimani. El Însuşi, mai târziu, a descris această experienţă: „Suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por şi să sufăr atât în trup, cât şi în spirit”.⁸

După agonia din Ghetsimani, stors de putere, El a fost luat cu cruzime de mâini dure şi dus înaintea lui Ana, Caiafa, Pilat şi Irod. El a fost acuzat şi înjurat. Lovituri grele I-au slăbit şi mai mult trupul sfâşiat de durere. Sângele Îi curgea pe faţă din cauza unei coroane de spini ascuţiţi care I-a fost pusă pe cap, găurindu-I fruntea. Şi apoi, El a fost dus din nou la Pilat care a cedat strigătelor mulţimii furioase: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”.⁹

A fost biciuit cu un bici cu multiple fâşii de piele întreţesute cu metale ascuţite şi oase. Ridicându-se de sub cruzimea biciuirii, cu paşi împleticiţi, El Şi-a purtat propria cruce până nu a mai putut merge mai departe şi altcineva I-a purtat povara pe umeri.

În cele din urmă, pe un deal numit „Căpăţâna” trupul Lui rănit a fost bătut în cuie pe cruce, în timp ce ucenicii Săi se uitau neajutoraţi. Fără milă, El a fost batjocorit, înjurat şi luat în derîdere. Cu toate acestea, El a strigat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”.¹⁰

Orele de agonie treceau în timp ce viaţa I se scurgea. De pe buzele uscate au ieşit cuvintele: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul! Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul”.¹¹

Când liniştea şi alinarea unei morţi milostive L-au eliberat de durerile vieţii pământene, El S-a întors în prezenţa Tatălui Său.

În ultimul moment, Învăţătorul ar fi putut să se răzgândească. Dar nu a făcut-o. El a îndurat toate lucrurile, ca să poată salva toate lucrurile. Trupul Lui fără viaţă a fost dus în grabă şi pus cu grijă într-un mormânt împrumutat.

Nu există cuvinte în scripturile creştine care să însemne mai mult pentru mine decât cele spuse de înger Mariei Magdalena care plângea şi celeilalte Marii, în prima zi a săptămânii când ele s-au apropiat de mormânt ca să îngrijească trupul Domnului lor. Îngerul a spus:

„Pentru ce căutaţi între morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat”.¹²

Salvatorul nostru trăia din nou. Cel mai glorios, încurajator şi liniştitor eveniment dintre toate evenimentele din istoria omenirii avusese loc – victoria asupra morţii. Durerea şi agonia din Ghetsimani şi de pe Căpăţâna fuseseră şterse. Salvarea omenirii fusese asigurată. Căderea lui Adam fusese răscumpărată.

Mormântul gol din prima dimineaţă de Paşte a fost răspunsul la întrebarea lui Iov: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze?”. Tuturor celor care mă auziţi, vă declar că, dacă un om moare, el va trăi din nou. Cunoaştem acest lucru pentru că avem lumina adevărului revelat.

„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor.

Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”.¹³

Am citit – şi cred – în mărturiile celor care au trăit sentimente de durere la răstignirea lui Hristos şi de bucurie la învierea Sa. Am citit – şi cred – în mărturiile celor din Lumea Nouă care au fost vizitaţi de acelaşi Domn înviat.

Cred în mărturia celui care, în această dispensaţie, a vorbit cu Tatăl şi cu Fiul într-o dumbravă acum numită sacră şi care şi-a dat viaţa, pecetluind acea mărturie cu sângele său. El a declarat:

„Şi acum, după numeroasele mărturii care au fost date despre El, aceasta este mărturia, ultima dintre toate, pe care o dăm despre El: Că El trăieşte!

Pentru că L-am văzut, chiar la dreapta lui Dumnezeu; şi I-am auzit glasul depunând mărturie că El este Singurul Născut al Tatălui”.¹⁴

Întunericul morţii poate fi întotdeauna risipit de lumina adevărului revelat. „ Eu sunt învierea şi viaţa”¹⁵, a spus Învăţătorul. „Vă las pacea, vă dau pacea Mea”.¹⁶

De-a lungul anilor, am auzit şi am citit mărturii mult prea numeroase ca să le pot număra, care mi-au fost împărtăşite de oameni care mărturisesc despre adevărul învierii şi care au primit în momentele lor de mare nevoie pacea şi alinarea promise de Salvator.

Voi menţiona doar un fragment dintr-o astfel de relatare. Cu două săptămâni în urmă, am primit o scrisoare emoţionantă de la un tată a şapte copii care mi-a scris despre familia sa şi, în special, despre fiul său, Jason, care se îmbolnăvise la vârsta de 11 ani. În următorii ani, boala lui Jason a revenit de câteva ori. Acest tată vorbea despre atitudinea pozitivă a lui Jason şi de starea lui veselă, în ciuda încercărilor de sănătate. Jason a primit Preoţia aaronică la vârsta de 12 ani şi „întotdeauna şi-a îndeplinit cu credinţă şi sârguinţă responsabilităţile, într-un mod excelent, indiferent dacă s-a simţit bine sau nu”. El a primit medalia Eagle Scout (medalia cercetaşilor „Vulturul”) la vârsta de 14 ani.

Vara trecută, nu cu mult timp după ce a împlinit 15 ani, Jason a fost internat din nou în spital. Într-una din vizitele sale la Jason, tatăl lui l-a găsit cu ochii închişi. Neştiind dacă Jason dormea sau era treaz, el a început să-i vorbească încetişor. „Jason”, i-a spus, „ştiu că tu ai trecut prin multe în viaţa ta scurtă şi că starea ta actuală este grea. Chiar dacă ai o luptă uriaşă înainte, nu vreau să-ţi pierzi niciodată credinţa în Isus Hristos”. El a spus că a fost surprins când Jason şi-a deschis ochii imediat şi a spus cu o voce clară, hotărâtă: „Niciodată!”. Apoi, Jason şi-a închis ochii şi nu a mai spus nimic.

Tatăl lui a scris: „În această declaraţie simplă, Jason a exprimat una dintre cele mai puternice şi pure mărturii despre Isus Hristos pe care le-am auzit vreodată…. Pe măsură ce declaraţia lui „Niciodată!” mi se întipărea în suflet în ziua aceea, inima mi s-a umplut de bucurie că Tatăl Ceresc mă binecuvântase să fiu tatăl unui asemenea băiat minunat şi nobil… A fost ultima dată când l-am auzit declarându-şi mărturia despre Hristos”.

Deşi familia lui se aştepta ca această spitalizare să fie una dintre spitalizările de rutină, Jason a murit la mai puţin de două săptămâni după aceea. Un frate şi o soră mai mari slujeau în momentul respectiv ca misionari cu timp deplin. Un alt frate, Kyle, tocmai îşi primise chemarea în misiune. De fapt, chemarea venise mai devreme decât se aşteptase şi, pe 5 august, chiar cu o săptămână înainte de moartea lui Jason, familia s-a adunat în camera lui de spital pentru ca scrisoarea cu chemarea lui Kyle în misiune să poată fi deschisă acolo şi împărtăşită de întreaga familie.

În scrisoarea lui către mine, acest tată a inclus o fotografie cu Jason pe patul de spital, cu fratele lui mai mare, Kyle, stând în picioare lângă pat, ţinând în mână chemarea sa în misiune. Acest lucru era scris dedesubtul fotografiei: „Chemaţi să slujească împreună în misiunile lor – de ambele părţi ale vălului”.

Fratele lui Jason şi sora care slujeau deja în misiunile lor au trimis acasă scrisori frumoase, mângâietoare pentru a fi împărtăşite la înmormântarea lui Jason. Sora lui, care slujea în misiunea Argentina, Buenos Aires Vest, a scris printre altele: „Ştiu că Isus Hristos trăieşte şi pentru că El trăieşte, noi, toţi, inclusiv iubitul nostru Jason, va trăi, de asemenea, din nou…. Putem găsi alinare în cunoaşterea cu certitudine că am fost pecetluiţi împreună ca o familie eternă…. Dacă ne vom strădui să ne supunem şi să ne perfecţionăm în această viaţă, îl vom vedea [din nou]”. Ea a continuat: „[O] scriptură care îmi place de multă vreme are acum o nouă semnificaţie şi importanţă în acest moment … [Din] Apocalipsa, capitolul 21, versetul 4: «El [Dumnezeu] va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»”.

Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, în momentul nostru de cea mai profundă tristeţe, putem primi pacea profundă din cuvintele îngerului din prima dimineaţă de Paşte: „Nu este aici, ci a înviat”.¹⁷

Ca unul dintre martorii Lui speciali de pe pământ, în zilele noastre, în această glorioasă duminică de Paşte, vă declar că acest lucru este adevărat, în numele Său sfânt – chiar numele lui Isus Hristos, Salvatorul nostru – amin.