Întoarceţi-vă către Domnul

Cu mulţi ani în urmă am fost martorul unei dezamăgiri – care a devenit o tragedie. Un cuplu tânăr se pregătea să întâmpine pe lume primul lor copil. Vieţile lor erau pline de nerăbdare şi entuziasm faţă de această experienţă grandioasă. În timpul naşterii, au apărut complicaţii şi copilul a murit. Dezamăgirea s-a preschimbat în mâhnire, mâhnirea s-a preschimbat în mânie, mânia s-a preschimbat în reproş, iar reproşul s-a preschimbat în răzbunare faţă de doctorul pe care ei îl făceau responsabil pentru ceea ce se întâmplase. Părinţii şi alţi membri ai familiei s-au implicat foarte mult, încercând împreună să distrugă reputaţia şi cariera doctorului. Pe măsură ce săptămânile şi apoi lunile de amărăciune măcinau familia, înverşunarea lor s-a îndreptat asupra Domnului. „Cum de a permis El ca lucrul acesta groaznic să se întâmple?”. Ei au respins eforturile repetate ale conducătorilor şi membrilor Bisericii de a-i alina din punct de vedere spiritual şi emoţional iar, cu timpul, s-au îndepărtat de Biserică. Acum, patru generaţii ale familiei au fost afectate. Acolo unde au existat cândva credinţă şi devotament faţă de Domnul şi Biserica Sa, nu a mai avut loc de zeci de ani nicio activitate spirituală din partea niciunui membru al familiei.

În cele mai dificile situaţii din viaţă, există, adesea, numai o singură sursă de pace. Domnul Păcii, Isus Hristos, ne oferă harul Său alături de invitaţia: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28-29). Mai departe, El ne promite: „Vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27).

Bunicii mei din partea tatălui au avut doi copii, un fiu (tatăl meu) şi o fiică. După ce a slujit într-o misiune şi a servit în armată în Hawaii, tatăl meu s-a întors în insulele Hawaii în 1946 să-şi aleagă o profesie şi să-şi întemeieze o familie. Părinţii săi locuiau în oraşul Salt Lake, la fel ca şi sora lui. Ea s-a căsătorit în 1946, iar patru ani mai târziu aştepta un copil. Este un lucru foarte special pentru părinţi să aştepte cu nerăbdare ca fiica lor (în cazul acesta singura fiică) să nască pentru prima dată. Nimeni nu ştia că în pântecele ei purta gemeni. Din nefericire, ea şi gemenii au murit în timpul naşterii.

Bunicii mei au fost devastaţi. Totuşi, mâhnirea lor i-a îndreptat imediat către Domnul şi ispăşirea Sa. Fără a stărui întrebându-se de ce s-a întâmplat aşa ceva şi cine ar putea fi învinovăţit, ei s-au hotărât să trăiască în neprihănire. Bunicii mei n-au fost niciodată bogaţi; nu au făcut niciodată parte din elita societăţii; nu au avut niciodată vreo chemare mare în Biserică – au fost simpli sfinţi din zilele din urmă devotaţi.

După ce s-au pensionat în 1956, s-au mutat în Hawaii pentru a fi alături de singurii lor urmaşi. În decursul anilor ce-au urmat ei şi-au petrecut timpul iubindu-şi familia, slujind în Biserică şi, mai ales, s-au bucurat să fie, pur şi simplu, împreună. Niciodată nu le-a plăcut să stea despărţiţi şi chiar au vorbit ca indiferent cine va deceda primul să găsească o cale să fie împreună cât mai repede. Aproape de a 90-a aniversare a zilelor lor de naştere şi după 65 de ani de căsătorie, ei au decedat la doar câteva ore diferenţă unul de celălalt, din cauze naturale. Fiind episcopul lor, am condus ceremonia funerară a amândurora.

Credinţa de care au dat dovadă bunicul Art şi bunica Lou, mai ales când au întâmpinat dificultăţi, a influenţat deja patru generaţii după ei. În mod direct şi profund, ea i-a influenţat pe fiul lor (tatăl meu) şi pe mama mea atunci când unica fiică a părinţilor mei, cel mai mic copil al lor, a murit în urma unor complicaţii apărute în momentul naşterii. Ea a decedat la vârsta de 34 de ani, la zece zile după naştere, lăsând în urmă patru copii cu vârste între zece zile şi opt ani. Având exemplul generaţiei dinainte, părinţii mei – fără ezitare – s-au întors către Domnul pentru consolare.

În întreaga lume şi în rândurile membrilor Bisericii, există bucurii şi dureri mari. Amândouă fac parte din plan. Fără una dintre ele, nu putem trăi experienţa celeilalte. Afirmaţiile „oamenii sunt ca să poată avea bucurie” (2 Nefi 2:25) şi „căci trebuie să fie o opoziţie în toate lucrurile” (2 Nefi 2:11) nu sunt contradictorii, ci complementare. Descriind felul în care s-a simţit când s-a întors către Domnul, Alma cel Tânăr a spus: „sufletul meu s-a umplut de o bucurie tot atât de mare cât fusese durerea mea” (Alma 36:20).

Unii sunt copleşiţi de probleme majore; alţii fac din ţânţar, armăsar. Symonds Ryder a fost un conducător al adepţilor lui Campbell (un grup religios numit Discipolii lui Hristos) care a auzit despre Biserică şi a avut o întâlnire cu Joseph Smith. Fiind mişcat de această experienţă, el s-a alăturat Bisericii în iunie 1831. Imediat după aceea, a fost rânduit ca vârstnic şi chemat să slujească în misiune. Totuşi, în scrisoarea primită din partea Primei Preşedinţii şi în desemnarea sa oficială de a predica, o literă din numele său a fost scrisă greşit. Numele i-a fost scris R-i-d-e-r şi nu R-y-d-e-r cum era corect. Acest fapt l-a făcut să pună la îndoială chemarea sa şi pe cei din partea cărora o primise. A ales să nu se ducă în misiune şi a căzut în apostazie, fapt care a dus curând la o ură şi opoziţie înverşunată faţă de Joseph şi faţă de Biserică. În martie 1832, atunci când Joseph Smith şi Sidney Rigdon au fost scoşi afară din casă cu forţa în timpul nopţii de către o gloată înfuriată şi trupurile le-au fost date cu smoală şi pene, s-a auzit o voce care a strigat: „Symonds, Symonds, unde este găleata cu smoală?” (History of the Church, 1:262-263). În mai puţin de 10 luni, Symonds Ryder s-a schimbat dintr-un convertit înflăcărat într-un conducător de gloată, declinul său spiritual începând cu faptul că s-a simţit jignit din pricina numelui ce-i fusese scris greşit – cu o literă. Indiferent de mărimea problemei, felul în care reacţionăm poate schimba cursul vieţii noastre.

Profetul Joseph Smith ne-a oferit un model cu privire la felul în care trebuie să răspundem în faţa tragediei personale şi a opoziţiei. În condiţiile inumane din închisoarea Liberty, i-a fost revelată această îndrumare divină (care, în parte, era o descriere a vieţii lui Joseph până la acel moment şi, de asemenea, o prevenire): Dacă „proştii îşi vor bate joc de tine… dacă eşti chemat să treci prin multă suferinţă… dacă duşmanii tăi te atacă… dacă vei fi aruncat în groapă sau în mâinile criminalilor… şi toate elementele se unesc pentru a ascunde calea; şi, mai mult, chiar dacă fălcile iadului îşi vor deschide larg gura după tine, să ştii, fiul Meu, că toate aceste lucruri îţi vor da experienţă şi vor fi pentru binele tău” (D&L 122:1, 5, 7). Apoi, urmează afirmaţia profundă: „Fiul Omului a coborât sub toate acestea. Eşti tu mai mare decât El?” (versetul 8). Aceasta este urmată de o îndrumare clară şi de promisiuni măreţe: „De aceea, menţine-te pe calea ta şi… nu te teme de ceea ce poate face omul, pentru că Dumnezeu va fi cu tine în vecii vecilor” (versetul 9).

În decursul anilor ce au urmat, Joseph Smith a continuat să îndure în neprihănire o viaţă plină de adversităţi. El a oferit această perspectivă plină de credinţă: „Cu privire la pericolele pe care sunt chemat să le îndur, ele par doar un lucru mic pentru mine… apa adâncă este aceea în care sunt obişnuit să înot… şi… mă bucur în suferinţă; deoarece… [Dumnezeu]… m-a salvat de toate şi mă va salva şi de acum înainte” (D&L 127:2). Încrederea lui Joseph că va depăşi opoziţia de care avea parte în mod constat s-a bazat pe puterea lui de a se întoarce către Domnul în mod continuu.

Dacă simţiţi că aţi fost nedreptăţiţi – de către cineva (un membru al familiei, un prieten, un alt membru al Bisericii, un conducător al Bisericii, un partener de afaceri) sau că vi s-a greşit cu ceva (aţi suferit din pricina morţii unei persoane iubite, aveţi probleme de sănătate, probleme financiare, sunteţi sau aţi fost abuzaţi, sunteţi dependenţi de substanţe sau obiceiuri dăunătoare) – trataţi problema direct şi cu toată tăria de care dispuneţi. „Menţine-te pe calea ta” (D&L 122:9); a renunţa nu este o opţiune. Şi, fără întârziere, întorceţi-vă către Domnul. Exercitaţi-vă toată credinţa pe care o aveţi în El. Daţi-I voie să ducă povara împreună cu dumneavoastră. Permiteţi harului Său să vă uşureze povara. Ni s-a promis că nu vom „[suferi] nici un fel de suferinţe, ci doar [vom fi] absorbiţi în bucuria pentru Hristos” (Alma 31:38). Nu permiteţi niciodată vreunei împrejurări trecătoare să vă oprească să creşteţi spiritual.

Cel mai exemplar act al Său, ispăşirea, a necesitat pentru Isus ca El să coboare „sub toate lucrurile” (D&L 88:6) şi să sufere „durerile tuturor oamenilor” (2 Nefi 9:21). Astfel, înţelegem că ispăşirea are un scop mai mare decât doar acela de a oferi o cale de a birui păcatul. Această realizare, cea mai mare dintre toate pe care le-a săvârşit pe pământ, dă Salvatorului puterea de a îndeplini această promisiune: „Dacă vă veţi întoarce către Domnul cu toată hotărârea inimii şi vă veţi pune nădejdea în El şi-L veţi sluji cu toată sârguinţa… dacă veţi face aceasta atunci El… vă va elibera din sclavie” (Mosia 7:33).

În timp ce sărbătorim această dimineaţă de Paşte, să ne întoarcem către Domnul, „Luceafărul [nostru] strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16). Mărturisesc că El ne va lumina întotdeauna calea, adevărul şi viaţa (vezi Ioan 14:6), în numele lui Isus Hristos, amin.