Drumul datoriei noastre
Datoria nu impune perfecţiune, însă impune sârguinţă. Nu ceea ce este voie este simplu, ci ceea ce este virtuos.
Aceasta este o lume tulbure. Dezacordul şi dezastrul sunt pretutindeni. Pare-se câteodată că, parcă, însăşi omenirea este ameninţată.
Prevestind zilele noastre, Domnul a spus: „Cerurile se vor cutremura, şi, de asemenea, pământul; şi suferinţă mare va fi printre copiii oamenilor, dar Eu Îmi voi apăra poporul Meu”1. Trebuie să fim foarte liniştiţi datorită acestei promisiuni.
Deşi dezastrele distrug în totalitate „rutina vieţilor noastre”2, ele nu trebuie să ne lase vieţile zdruncinate pentru totdeauna. Ele pot să „[ne] aţâţe… amintirea”3, „să [ne trezească] simţul datoriei [noastre] faţă de Dumnezeu”4, şi să ne menţină „pe drumul datoriei [noastre]”5.
În Olanda, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, familia Casper ten Boom îşi folosea casa ca ascunzătoare pentru cei urmăriţi de nazişti. Acesta era modul lor de a trăi conform credinţei lor creştine. Patru membri ai familiei şi-au pierdut viaţa pentru că au oferit acest refugiu. Corrie ten Boom şi sora ei, Betsie, au petrecut luni groaznice în degradantul lagăr de concentrare Ravensbrück. Betsie a murit acolo – Corrie a supravieţuit.
În Ravensbrück, Corrie şi Betsie au învăţat că Dumnezeu ne ajută să iertăm. După război, Corrie era hotărâtă să împărtăşească acest mesaj. Odată, ea tocmai vorbise cu un grup de oameni în Germania care sufereau de pe urma distrugerilor lăsate de război. Mesajul ei era: „Dumnezeu iartă”. În momentul acela, credinţa lui Corrie ten Boom a adus cu sine binecuvântarea.
Un bărbat s-a apropiat de ea. Ea l-a recunoscut ca fiind unul dintre cei mai duri gardieni din lagăr. „Ai menţionat despre Ravensbrück în discuţia ta”, a spus el. „Am fost gardian acolo… Dar, după acea perioadă… am devenit creştin”. El a explicat că a căutat iertare de la Dumnezeu pentru lucrurile nemiloase ce le făcuse. El a întins mâna şi a întrebat: „Vrei să mă ierţi?”.
Apoi, Corrie ten Boom a spus:
„Nu au trecut multe secunde cât a stat el acolo – cu mâna întinsă – dar mie mi-au părut a fi ore, confruntându-mă cu cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată[…]
Mesajul că Dumnezeu iartă are o… condiţie: ca noi să-i iertăm pe cei care ne-au rănit[…]
Mă rugam, în sinea mea: «Ajută-Mă! Îmi pot ridica mâna. Pot face măcar atât. Tu, Dumnezeule, trebuie să-mi dai sentimentul de a ierta».
Cu o expresie rigidă şi în mod mecanic mi-am întins mâna spre cea care îmi era întinsă. Făcând acest pas, s-a produs un lucru incredibil. Fiorul a început din umărul meu, a trecut prin braţul meu şi s-a împrăştiat în mâinile noastre înfrăţite. Apoi, acea căldură vindecătoare părea că îmi inundă întreaga fiinţă, dându-mi lacrimi în ochi.
«Te iert, frate», am zis plângând, «din toată inima».
O lungă bucată de vreme ne-am strâns mâna, fostul gardian şi fosta prizonieră. Nu ştiusem niciodată că dragostea lui Dumnezeu este aşa de intensă cum am simţit atunci”6.
În cazul celor care evită răul şi duc o viaţă bună, care se străduiesc pentru a avea o zi mai bună şi ţin poruncile lui Dumnezeu, lucrurile se pot îmbunătăţi chiar şi în momente tragice. Salvatorul ne-a arătat calea. Începând cu Ghetsimani, pe cruce şi din mormânt, El S-a ridicat triumfător, aducând viaţă şi speranţă nouă tuturor. El ne porunceşte: „Vino şi urmează-Mă”7.
Preşedintele Thomas S. Monson ne-a sfătuit: „Dacă vrem să mergem cu capul sus, trebuie să ne aducem contribuţia asupra vieţii. Dacă vrem să ne împlinim destinul şi să ne întoarcem să trăim alături de Tatăl nostru din Cer, noi trebuie să ţinem poruncile Sale şi să ne modelăm viaţa după cea a Salvatorului. Făcând astfel, nu numai că ne vom realiza ţelul de a avea viaţa veşnică, dar vom lăsa această lume mai bogată şi mai bună decât ar fi fost dacă nu am fi trăit şi îndeplinit îndatoririle noastre”8.
În Biblie găsim aceste cuvinte inspirate: „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”9.
Ce este acest lucru numit datorie?
Datoria despre care vorbesc este ceea ce se aşteaptă din partea noastră să facem şi să fim. Este un imperativ moral ca persoanele şi comunităţile să pună în valoare ceea ce este drept, adevărat şi onorabil. Datoria nu impune perfecţiune, însă impune sârguinţă. Nu ceea ce este voie este simplu, ci ceea ce este virtuos. Ea nu este rezervată pentru cei puternici sau care deţin poziţii înalte, ci, în schimb, datoria se bazează pe temelia unei responsabilităţi, integrităţi şi a unui curaj personale. A îndeplini datoria faţă de cineva este o manifestare a credinţei cuiva.
Preşedintele Monson a spus despre acest lucru: „Îndrăgesc şi preţuiesc nobilul cuvânt datorie”10. Pentru membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, calea şi datoria noastră este de a ne păstra legămintele în viaţa de zi cu zi.
Faţă de cine şi faţă de ce suntem îndatoraţi?
În primul rând, datoria noastră este faţă de Dumnezeu, Tatăl nostru Veşnic. El este autorul planului salvării, „Creatorul cerului şi al pământului”, Creatorul lui Adam şi al Evei11. El este fântâna adevărului12, personificarea dragostei13 şi motivul pentru care există mântuire datorită lui Hristos14.
Preşedintele Joseph F. Smith a spus: „Tot ce avem provine de la [Dumnezeu]… Noi înşine suntem doar o bucată de lut fără viaţă. Viaţa, inteligenţa, înţelepciunea, judecata, puterea de a gândi, toate sunt darurile lui Dumnezeu pentru copiii Omului. El ne oferă putere fizică, precum şi putere mintală… Trebuie să-L cinstim pe Dumnezeu prin inteligenţa noastră, cu puterea noastră, prin puterea noastră de a înţelege, cu înţelepciunea noastră şi cu toată puterea de care dispunem. Trebuie să căutăm să facem bine în această lume. Aceasta este datoria noastră”15.
O persoană nu îşi poate îndeplini datoria faţă de Dumnezeu Tatăl fără a-şi face datoria faţă de Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos. A venera pe Unul, impune reverenţă faţă de Celălalt, căci Tatăl a spus că Hristos este singurul prin care şi în al cărui singur nume cineva poate să-şi îndeplinească în întregime această datorie16. El este exemplul nostru, Mântuitorul nostru şi Regele nostru.
Când bărbaţii, femeile, băieţii şi fetele îşi fac datoria faţă de Dumnezeu, ei se simt îndemnaţi să-şi facă datoria unul faţă de celălalt, faţă de familiile lor, faţă de Biserica lor şi faţă de ţara lor, faţă de toate lucrurile care le sunt lăsate în grijă. Lor li se cere prin această datorie să-şi îmbunătăţească talentele şi să respecte legea, să fie oameni buni. Ei devin umili, supuşi şi blajini, gata de a răspunde la ruga altora. Cumpătarea învinge indulgenţa, supunerea îndrumă sârguinţa lor. Pacea vine asupra lor. Cetăţenii devin loiali, comunităţile devin binevoitoare, iar vecinii devin prietenoşi. Dumnezeul Cerului este mulţumit, pe pământ este pace, iar această lume devine un loc mai bun17.
Cum ştim noi drumul datoriei noastre pe timp de criză?
Ne rugăm! Aceasta este cea mai sigură cale ca cineva să primească cunoaştere, este legătura vieţii oricui cu divinitatea. Apostolul Petru a spus: „Ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor”18.
Rugăciunea umilă, sinceră şi inspirată pune la dispoziţia fiecăruia dintre noi îndrumarea divină de care avem nevoie urgent. Brigham Young ne-a sfătuit: „În unele momente, oamenii sunt încurcaţi şi plini de griji şi probleme… totuşi, judecata noastră ne învaţă că este de datoria noastră să ne rugăm”19.
Isus ne-a învăţat:
„Trebuie să vegheaţi şi să vă rugaţi întotdeauna, ca să nu fiţi duşi în ispită[…[
De aceea, voi trebuie întotdeauna să vă rugaţi la Tatăl în numele Meu…
Rugaţi-vă în familiile voastre la Tatăl, întotdeauna în numele Meu, pentru ca nevestele şi copiii voştri să poată fi binecuvântaţi”20.
Ca rugăciunile să fie eficace, ele trebuie să fie în armonie cu planul cerului. Rugăciunea cu credinţă dă roade când există o astfel de armonie, iar această armonie există atunci când rugăciunile sunt inspirate de Duhul Sfânt. Spiritul arată cum ar trebui să fie cerinţele noastre21. Fără această îndrumare inspirată, noi avem înclinaţia de a „[cere] rău”22, de a căuta numai voia noastră, nu „voia Lui”23. Este la fel de important să fim îndrumaţi de Duhul Sfânt în timp ce ne rugăm, tot aşa cum este important să fim luminaţi de acelaşi Spirit în timp ce primim un răspuns la rugăciune. O astfel de rugăciune aduce cu sine binecuvântările cerului deoarece Tatăl nostru „ştie de ce [avem] trebuinţă, mai înainte ca să-I [cerem noi]”24 şi El răspunde fiecărei rugăciuni sincere. În cele din urmă, Tatăl şi Fiul promit: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide”25.
Îmi depun mărturia că drumul datoriei noastre este marcat clar printr-o credinţă şi încredere nedespărţite în Dumnezeu, Tatăl Veşnic, şi în Fiul Său, Isus Hristos, şi în puterea rugăciunii. Acest drum trebuie străbătut de toţi copiii lui Dumnezeu care Îl iubesc şi doresc să ţină poruncile Lui. În cazul tinerilor, acest drum duce la realizarea şi pregătirea personală; în cazul adulţilor, duce la o credinţă reînnoită şi la luarea deciziilor; în cazul generaţiei mai în vârstă, duce la speranţă şi îndurare în neprihănire până la sfârşit. Ea îl echipează pe fiecare călător cu puterea Domnului, îl protejează de relele zilnice şi îl înzestrează cu acea cunoastere că „încheierea tuturor învăţăturilor [este de a te teme] de Dumnezeu şi [de a păzi] poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”26. În numele lui Isus Hristos, amin.