Ajutaţi-i să străbată drumul către casă

Stimaţi fraţi şi stimate surori, Tatăl nostru Ceresc doreşte şi are nevoie de ajutorul nostru pentru a-Şi aduce copiii de spirit din nou acasă. Mă adresez, astăzi, tinerilor care fac parte deja din Biserica Sa adevărată şi, ca urmare, au început deja să meargă pe calea strâmtă şi îngustă pentru a se întoarce la căminul lor ceresc. El doreşte ca ei să dobândească la vârstă fragedă tărie spirituală pentru a rămâne pe cale. Şi El are nevoie de ajutorul nostru pentru a-i readuce repede pe cale, dacă încep să se rătăcească.

Eram un episcop tânăr atunci când am început să înţeleg bine motivul pentru care Domnul doreşte ca noi să-i întărim pe copii când sunt la vârste fragede şi să-i salvăm repede. Vă voi spune o povestire despre o persoană tânără care îi reprezintă pe mulţi dintre cei pe care am încercat să-i ajut de-a lungul anilor.

Ea stătea de cealaltă parte a biroului meu de episcop. Mi-a vorbit despre viaţa ei. Fusese botezată şi confirmată membră a Bisericii la vârsta de opt ani. Nu au fost lacrimi în ochii ei în timp ce mi-a povestit cei peste 20 de ani care au urmat, dar a fost tristeţe în glasul ei. Ea a spus că spirala coborâtoare a început cu alegerile pe care le-a făcut de a se asocia cu ceea ce credea ea că sunt oameni impresionanţi. A început să încalce ceea ce i s-au părut, la început, porunci mai puţin importante.

La început, a simţit puţină tristeţe şi a avut puţine remuşcări. Dar asocierea ei cu prietenii noi îi aducea un sentiment nou, de a fi plăcută, şi, astfel, hotărârile ei ocazionale de a se pocăi i s-au părut din ce în ce mai puţin importante. Pe măsură ce creştea importanţa poruncilor pe care le încălca, visul unui cămin veşnic fericit părea să dispară.

Ea stătea în faţa mea în ceea ce ea a numit stare de suferinţă. Ea voia ca eu s-o salvez din capcana păcatului de care era încătuşată. Dar singura cale de a scăpa era ca ea să-şi exercite credinţa în Isus Hristos, să aibă o inimă frântă, să se pocăiască şi astfel să fie curăţită, schimbată şi întărită prin ispăşirea Domnului. Mi-am depus mărturia în faţa ei că acest lucru era încă posibil. Şi a fost, dar cu mult mai greu decât dacă şi-ar fi exercitat credinţa mai devreme în viaţa ei, în călătoria spre acasă, la Dumnezeu, şi când a început prima oară să se rătăcească.

Deci, noi îi ajutăm cel mai bine pe copiii lui Dumnezeu când le oferim căi de a-şi clădi credinţa în Isus Hristos şi în Evanghelia Sa restaurată atunci când sunt la o vârstă fragedă. Şi, atunci, trebuie să ajutăm la reaprinderea rapidă a acelei credinţe înainte ca ea să se stingă în timp ce ei rătăcesc de la calea dreaptă.

Astfel, dumneavoastră şi cu mine putem aştepta prilejul aproape permanent de a-i ajuta pe călătorii, copii ai lui Dumnezeu. Salvatorul ne-a spus de ce vom avea acest prilej când a descris călătoria către casă periculoasă pentru toţi copiii de spirit ai lui Dumnezeu prin negurile pe care păcatul şi Satana le creează:

„Intraţi prin poarta cea strâmtă; căci largă este poarta şi lată este calea care duce la distrugere; şi mulţi vor fi aceia care se vor duce într-acolo.

Căci strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă; şi puţini vor fi aceia care o găsesc”¹.

Prevăzând nevoile copiilor Săi, Tatăl Ceresc iubitor a plasat îndrumări şi salvatori de-a lungul căii lor. El Şi-a trimis Fiul, pe Isus Hristos, pentru a face ca ea să poată fi uşor de văzut şi parcurgerea ei în siguranţă să fie posibilă. El l-a chemat ca profet al Său în aceste timpuri pe preşedintele Thomas S. Monson. Din tinereţea sa, preşedintele Monson ne-a învăţat nu numai cum să stăm pe cale, ci şi cum să-i salvăm pe aceia care au fost duşi spre nefericire.

Tatăl Ceresc ne-a încredinţat multe responsabilităţi pentru a-i întări şi, când este nevoie, pentru a-i conduce pe călători spre locuri sigure. Însărcinările noastre cele mai importante şi însemnate sunt cele din cadrul familiei. Ele sunt importante pentru că familia are prilejul să ajute un copil ca, la început de viaţă, să păşească ferm pe calea care duce la căminul ceresc. Părinţii, fraţii şi surorile, bunicii, mătuşile şi unchii devin ghizi şi salvatori mai puternici datorită legăturilor de iubire care fac parte din însăşi natura unei familii.

Familia are un avantaj în primii opt ani din viaţa unui copil. În acei ani protejaţi, datorită ispăşirii lui Isus Hristos, puterea lui Satana de a folosi negurile întunericului pentru a ascunde calea de întoarcere acasă este blocată. În acei ani preţioşi, Domnul ajută familiile chemându-i pe cei care slujesc în cadrul Societăţii Primare să ajute la întărirea spirituală a copiilor. El asigură, de asemenea, deţinători ai Preoţiei aaronice care oferă împărtăşania. În acele rugăciuni de împărtăşanie, copiii aud promisiunea că ei pot să primească, într-o zi, Spiritul Sfânt pentru a le fi ghid dacă se supun poruncilor lui Dumnezeu. Ca rezultat, ei sunt întăriţi să reziste ispitei atunci când vine şi, apoi, cândva în viitor, să meargă să-i salveze pe alţii.

Mulţi episcopi din Biserică sunt inspiraţi să cheme pe cei mai puternici oameni din episcopie pentru a sluji fiecărui copil din Societatea Primară. Ei înţeleg că, dacă aceşti copii sunt întăriţi, cu credinţă şi mărturie, va fi mai puţin probabil ca ei să aibă nevoie să fie salvaţi la vârsta adolescenţei. Ei înţeleg că o temelie spirituală puternică poate fi de ajutor întreaga viaţă.

Noi, toţi, putem ajuta. Bunicile, bunicii şi toţi membrii care cunosc un copil pot ajuta. Nu este nevoie de o chemare oficială în cadrul Societăţii Primare. Nici nu există limită de vârstă. O astfel de femeie, pe când era mai tânără, a făcut parte din Comitetul general al Societăţii Primare care a ajutat la crearea motto-ului Alege ce-i drept.

Niciodată nu oboseşte slujind copiilor. Ea a predat la Societatea Primară din episcopia sa, la cerere ei, până când a avut aproape 90 de ani. Copiii mici puteau simţi dragostea ei faţă de ei. Ei au văzut exemplul ei. Ei au învăţat de la ea principiile simple ale Evangheliei lui Isus Hristos. Şi, mai presus de orice, datorită exemplului ei, ei au învăţat să simtă şi să recunoască Duhul Sfânt. Şi, când au făcut acest lucru, ei au început să obţină credinţa de care aveau nevoie pentru a rezista ispitei. Este mai puţin probabil ca ei să aibă nevoie să fie salvaţi şi mai probabil ca ei să fie pregătiţi pentru a merge să-i salveze pe alţii.

Am învăţat despre puterea credinţei simple în rugăciune şi în Duhul Sfânt când copiii noştri erau foarte mici. Cel mai mare fiu al nostru nu era încă botezat. Părinţii lui, învăţătoarele de la Societatea Primară şi conducători ai preoţiei încercaseră să-l ajute să simtă şi să recunoască Spiritul şi să ştie cum să primească ajutorul Său.

Într-o după-amiază, soţia mea îl dusese acasă la o femeie care îl învăţa să citească. Planul nostru era ca eu să-l iau când mă întorceam acasă de la muncă.

Lecţia lui s-a terminat mai repede decât ne-am aşteptat. El a fost convins că ştia drumul spre casă. Aşa că a pornit. Mai târziu, el a spus că avusese încredere deplină şi că îi plăcuse ideea de a se deplasa singur. După ce a parcurs aproape un kilometru, afară începuse să se întunece. El a început să simtă că era încă foarte departe de casă.

Încă îşi aminteşte că luminile maşinilor care treceau pe lângă el erau neclare din cauza lacrimilor care îi curgeau. S-a simţit ca un mic copil, nu ca băiatul încrezător care începuse să meargă singur spre casă. A înţeles că avea nevoie de ajutor. Apoi, şi-a adus aminte de ceva. Ştia că trebuia să se roage. Şi, astfel, a părăsit drumul şi s-a îndreptat spre nişte copaci pe care îi vedea cu greu în întuneric. A găsit un loc în care putea să îngenuncheze.

Printre arbuşti, a auzit glasuri ale unor oameni care veneau spre el. Doi tineri îl auziseră plângând. Când au ajuns lângă el, l-au întrebat: „Te putem ajuta?”. Printre lacrimi, el le-a spus că se pierduse şi că dorea să meargă acasă. L-au întrebat dacă ştia numărul de telefon sau adresa de acasă. Nu le ştia. L-au întrebat dacă ştia cum îl cheamă. Ştia. L-au condus la o casă din apropiere, în care locuiau. Au găsit numele familiei noastre în cartea de telefon.

Când am primit apelul telefonic, m-am grăbit să-l salvez, recunoscător că oameni buni fuseseră puşi pe drumul lui către casă. Şi, am fost întotdeauna recunoscător că el a fost învăţat să se roage cu credinţă că ajutorul avea să vină când se rătăcea. Acea credinţă l-a condus spre locul sigur şi i-a adus mai mulţi salvatori de mai multe ori decât poate număra.

Domnul a stabilit un model de salvare şi salvatori în împărăţia Sa. În înţelepciunea Sa, Domnul i-a inspirat pe slujitorii Săi să creeze unele dintre cele mai puternice modalităţi pentru a ne întări şi i-a desemnat pe cei mai buni salvatori pentru a ne ajuta atunci când trecem prin anii adolescenţei.

Cunoaşteţi cele două programe puternice asigurate de Domnul. Unul, pentru tinerele fete, se numeşte Progresul personal. Celălalt, pentru deţinătorii Preoţiei aaronice, se numeşte Datoria faţă de Dumnezeu. Îi îndemnăm pe tinerii din generaţia care se ridică să înţeleagă potenţialul pe care îl au de a clădi o mare tărie spirituală. Şi îi rugăm pe aceia care se îngrijesc de aceşti tineri să facă tot ce ne cere Domnul să facem pentru a-i ajuta. Şi, pentru că viitorul Bisericii depinde de ei, noi, toţi, trebuie să ne îngrijim de ei.

Cele două programe au fost perfecţionate, dar scopul lor rămâne neschimbat. Preşedintele Monson l-a exprimat în acest fel: noi trebuie „să învăţăm ceea ce trebuie să învăţăm, să facem ceea ce trebuie să facem şi să fim cine trebuie să fim”².

În broşura Progresul personal pentru tinerele fete, scopul le este explicat clar: „Programul Progresul personal foloseşte cele opt valori ale Tinerelor Fete pentru a te ajuta să înţelegi mai bine cine eşti, de ce te afli aici, pe pământ, şi ce trebuie să faci ca fiică a lui Dumnezeu pentru a te pregăti pentru ziua în care vei merge la templu pentru a face legăminte sacre”.

În continuare, se spune că tinerele fete îşi vor „[lua] angajamente, [le vor duce] la îndeplinire şi [vor raporta] progresul [lor] unui părinte sau unui conducător”. În aceasta, se promite, de asemenea, că: „Deprinderile pe care ţi le formezi în timp ce lucrezi la Progresul personal – cum ar fi rugăciunea, studiul scripturilor, slujirea şi ţinerea unui jurnal – vor deveni obiceiuri personale zilnice. Aceste obiceiuri îţi vor întări mărturia şi te vor ajuta să înveţi şi să te perfecţionezi de-a lungul întregii vieţi”³.

Programul Datoria faţă de Dumnezeu pentru tinerii băieţi deţinători ai Preoţiei aaronice a fost îmbunătăţit şi simplificat. Va exista o singură carte simplă pentru toate cele trei oficii ale Preoţiei aaronice. Tinerii băieţi şi conducătorii lor vor primi un exemplar al acestei noi cărţi. Este un instrument puternic. Programul va întări mărturiile tinerilor băieţi şi relaţia lor cu Dumnezeu. Îi va ajuta să-şi înveţe şi să dorească să-şi îndeplinească îndatoririle preoţiei. Va întări relaţia lor cu părinţii şi conducătorii lor şi relaţia dintre membrii cvorumurilor.

Ambele programe pun un accent deosebit pe eforturile făcute chiar de tineri înşişi. Ei sunt invitaţi să înveţe şi să facă lucruri care sunt grele pentru oricine. Când mă gândesc la propria mea tinereţe, nu-mi amintesc să fi avut încercări atât de grele. În câteva ocazii, am fost invitat să realizez lucruri atât de dificile, dar numai din când în când. Aceste programe impun perseverenţă, eforturi mari şi acumularea de învăţături şi experienţă spirituală de-a lungul anilor.

Dacă mă gândesc, îmi dau seama că cuprinsul fiecăreia dintre aceste broşuri este o reprezentare fizică a încrederii Domnului în generaţia care se ridică şi în noi, toţi cei care îi iubim. Şi am văzut dovada faptului că încrederea este bine plasată.

În timpul vizitelor, am urmărit cvorumurile Preoţiei aaronice în acţiune. Am văzut tineri băieţi urmând modele de învăţare, întocmind planuri pentru a face ceea ce doreşte Dumnezeu ca ei să facă, apoi, plecând să facă ceea ce şi-au luat angajamentul să facă şi împărtăşind altora felul în care ei au fost schimbaţi spiritual. Şi, în timp ce i-am urmărit şi ascultat, a devenit limpede faptul că taţii, mamele, conducătorii, prietenii şi chiar vecinii dintr-o congregaţie au fost atinşi de Spirit în timp ce au ascultat tinerii depunând mărturie despre modul în care au fost întăriţi. Tinerii au crescut spiritual în timp ce şi-au depus mărturiile şi la fel s-a întâmplat şi cu cei care încercau să-i ajute să facă acest lucru.

Programul Tinerelor Fete are în el acelaşi model puternic de a dezvolta tărie spirituală în tinerele fete şi de a ne oferi nouă prilejul de a le ajuta. Progresul personal le ajută pe tinerele fete să se pregătească pentru a primi rânduielile din templu. Ele sunt ajutate de exemplul mamelor, bunicilor lor şi al fiecărei femei neprihănite din jurul lor în Biserică. Văd cum părinţii ajută o fiică să-şi realizeze obiectivele şi visurile remarcând şi apreciind toate lucrurile bune pe care ea le face.

Cu numai câteva zile în urmă, am privit o mamă stând alături de tânăra ei fiică în timp ce ele primeau recunoaşterea pentru că deveniseră, împreună, exemple remarcabile de femeie şi tânără fată. Şi, în timp ce-mi împărtăşeau ce însemna aceasta pentru ele, am simţit aprobarea şi încurajarea pe care Domnul ni le dă nouă, tuturor.

Din tot ajutorul pe care îl putem da acestor tineri, cel mai mare va fi să-i lăsăm să simtă încrederea pe care o avem că ei se află pe calea care duce acasă, la Dumnezeu, şi că ei pot face acest lucru. Şi facem cel mai bine aceasta păşind alături de ei. Calea este abruptă şi denivelată uneori şi, de aceea, din când în când, ei se vor simţi descurajaţi şi chiar se vor împiedica. S-ar putea ca, uneori, să nu-şi mai ştie foarte bine destinaţia şi să rătăcească urmărind obiective cu o importanţă eternă mai mică. Aceste programe inspirate fac ca acest lucru să fie mai puţin probabil pentru că ele îl vor conduce pe tânăr spre a invita şi a primi tovărăşia Duhului Sfânt.

Cel mai bun sfat pe care noi îl putem da tinerilor este acela că ei pot ajunge înapoi la Tatăl Ceresc numai dacă sunt îndrumaţi şi corectaţi de către Spiritul lui Dumnezeu. Deci, dacă vom fi înţelepţi, îi vom încuraja, lăuda şi le vom da exemple de tot ceea ce invită tovărăşia Duhului Sfânt. Când ei ne împărtăşesc ce fac şi ce simt, noi înşine trebuie să fim demni de tovărăşia Spiritului. Atunci, ei vor simţi în lauda şi zâmbetele noastre aprobarea lui Dumnezeu. Şi, dacă noi vom simţi că este nevoie să le dăm sfaturi corective, ei vor simţi dragostea noastră şi dragostea lui Dumnezeu în ele, nu dojană şi respingere care pot permite lui Satana să-i ducă şi mai mult în rătăcire.

Exemplul de care au cea mai mare nevoie de la noi este acela care le arată să facă ceea ce trebuie să facă. Noi trebuie să ne rugăm pentru darurile Spiritului. Noi trebuie să medităm asupra scripturilor şi cuvintelor profeţilor în viaţă. Trebuie să ne facem planuri care să nu fie numai dorinţe, ci legăminte. Şi, atunci, trebuie să ne respectăm promisiunile făcute Domnului. Şi trebuie să-i înălţăm spiritual pe alţii împărtăşindu-le binecuvântările ispăşirii pe care le avem în viaţa noastră.

Şi propriile noastre vieţi trebuie să fie exemple de credinţă fermă şi continuă pe care Domnul o aşteaptă din partea lor. Făcând aceste lucruri, noi îi vom ajuta să simtă din partea Spiritului asigurarea că, dacă vor persista, ei vor auzi cuvintele rostite de un Salvator şi Tată Ceresc iubitori: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău”⁴. Şi, noi, cei care îi ajutăm pe drumul lor, vom asculta cu bucurie aceste cuvinte.

Depun mărturie că Domnul vă iubeşte pe voi şi pe fiecare copil al lui Dumnezeu. Aceasta este împărăţia Sa restaurată cu cheile preoţiei prin profetul Joseph Smith. Thomas S. Monson este profetul Domnului astăzi. Vă promit fiecăruia dintre voi că, dacă veţi urma îndrumarea inspirată din această Biserică, ce este Biserica adevărată a lui Isus Hristos, tinerii noştri şi noi, cei care îi ajutăm şi îi iubim, putem fi duşi în siguranţă acasă, la Tatăl Ceresc şi la Salvator, pentru a trăi în familii şi în bucurie pentru totdeauna. În numele lui Isus Hristos, amin