Datoria noastră faţă de Dumnezeu: misiunea părinţilor şi a conducătorilor faţă de generaţia care creşte

În această după amiază, doresc să-i încurajez pe părinţi şi pe toţi cei care sunt chemaţi să conducă şi să slujească tinerilor din această lume. Domnul a revelat lui Joseph Smith faptul că noi avem „o datorie imperioasă faţă de toată generaţia care creşte” (D&L 123:11).

De-a lungul vieţii mele, ca tată şi bunic, am meditat la întrebarea: care este datoria mea faţă de Dumnezeu în raport cu tineretul? Permiteţi-mi să vă împărtăşesc câteva lucruri pe care le-am învăţat prin meditaţie şi mărturie personale.

Pentru noi, toţi, îndeplinirea datoriei noastre faţă de Dumnezeu, ca părinţi şi conducători, începe prin conducerea prin exemplu – constant şi cu sârguinţă trăind, acasă, în conformitate cu principiile Evangheliei. Acest lucru impune hotărâre şi sârguinţă zilnice.

Pentru tineri, nu există nimic care să înlocuiască exemplul trăirii Evangheliei în vieţile noastre, zilnic. Tinerii soldaţi nu trebuiau să se întrebe ce credeau părinţii lor. Ei au spus: „Noi nu ne îndoim că mamele noastre au ştiut aceasta” (vezi Alma 47-48). Ştiu copiii noştri ceea ce ştim noi?

Am un nepot care, odată, mi-a cerut să merg cu el la un film de succes, dar nepotrivit. I-am spus că nu sunt suficient de în vârstă ca să văd acel film. El a fost încurcat, până când bunica lui i-a explicat că sistemul de evaluare după vârstă nu se aplica bunicului. El s-a întors la mine şi a spus: „Acum am înţeles, bunicule, nu vei fi niciodată suficient de în vârstă să vezi acel film, nu-i aşa?”. El avea dreptate!

Pe lângă a le arăta tinerilor, prin exemplu, care este calea de urmat, noi îi conducem înţelegându-le inimile şi mergând alături de ei pe cărarea Evangheliei. Pentru a înţelege cu adevărat inimile lor, trebuie să facem mai mult decât să fim în aceeaşi cameră sau să participăm la aceleaşi activităţi în familie sau la Biserică. Noi trebuie să planificăm şi să ne folosim de momentele de predare care fac o impresie profundă şi durabilă asupra minţilor şi inimilor lor.

De exemplu, conducătorii Bisericii planifică cu regularitate adunări de preoţie şi tabere de cercetaşi – dar îşi îndeplinesc acele activităţi, întotdeauna, scopul lor cel mai important? Am învăţat că ceea ce face ca o activitate a preoţiei sau a cercetaşilor să fie cât mai importantă pentru un băiat nu este doar obţinerea unui premiu, ci faptul de a avea ocazia de a sta şi a discuta cu un conducător care este interesat de el şi de viaţa lui.

În mod similar, dragi mame şi dragi fraţi, când îi duceţi cu maşina sau mergeţi pe jos spre şcoală sau spre alte diferite activităţi de-ale lor, folosiţi timpul pentru a vorbi cu ei despre speranţele, visurile, temerile şi bucuriile lor? Vă faceţi timp pentru a le cere să-şi scoată din urechi căştile de la aparatele lor MP3 Player sau de la toate celelalte aparate electronice, astfel încât să vă poată auzi şi să poată simţi dragostea dumneavoastră? Pe măsură ce trece timpul, recunosc tot mai mult că momentele de instruire din tinereţea mea, în mod special acelea asigurate de părinţii mei, mi-au modelat viaţa şi m-au făcut să fiu cine sunt.

Este imposibil să supraestimezi influenţa părinţilor care înţeleg inimile copiilor lor. Cercetările arată că, în timpul celei mai importante tranziţii a vieţii – inclusiv acele perioade când este foarte probabil ca tinerii să se îndepărteze de Biserică –influenţa cea mai mare nu vine în urma unui interviu cu episcopul sau cu un alt conducător, ci din interacţiunea regulată, caldă, prietenoasă şi plină de grijă cu părinţii.

Având aceste lucruri în minte, când suntem aşezaţi la masă, la cină, este acolo întreaga familie? Mi-amintesc că, tânăr fiind, am cerut permisiunea de a juca baseball în timpul cinei. „Pune-mi, doar, mâncarea în cuptor”, i-am spus mamei mele. Ea a răspuns: „Robert, vreau cu adevărat să iei o pauză, să vii acasă, să fii cu familia la cină şi, apoi, poţi să te duci afară şi să joci baseball până când se întunecă”. Ea ne-a învăţat pe toţi că acolo unde există preocupare pentru mesele în familie, nu mâncarea, ci interacţiunea în cadrul familiei hrăneşte sufletul. Mama mea ne-a învăţat că cea mai mare dragoste pe care o oferim este în cadrul căminelor noastre.

Pentru ca interacţiunile noastre cu tinerii să influenţeze, cu adevărat, inimile lor, noi trebuie să le dăm atenţie la fel cum am da atenţie unui coleg adult sau unui prieten bun în care ne încredem. Cel mai important este să le adresăm întrebări, să-i lăsăm să vorbească şi, apoi, să fim doritori să ascultăm – da, să ascultăm şi să ascultăm ceva mai mult – chiar să ascultăm cu urechi spirituale! Acum câţiva ani, citeam ziarul, când unul dintre nepoţii mei mai mici era ghemuit lângă mine. În timp ce citeam, ascultam cu încântare glasul lui dulce ciripind în surdină. Imaginaţi-vă surpriza mea când, câteva momente mai târziu, s-a împins între mine şi ziar. Luându-mi faţa în mâinile lui şi turtindu-şi nasul pe nasul meu, m-a întrebat: „Bunicule! Eşti aici, cu mine?”

Mamă, tată, sunteţi aici? Bunicule, bunico, sunteţi aici? A fi aici înseamnă să înţelegeţi inimile tinerilor voştri şi să fiţi în legătură cu ei. Şi a fi în legătură cu ei înseamnă nu doar să conversaţi cu ei, ci să şi faceţi unele lucruri cu ei.

Recent, am auzit o mamă povestind cum şi-a ajutat primele trei fiice să-şi completeze cerinţele programului Progresul personal făcând ceea ce se aştepta de la ea – s-a informat şi a semnat proiectele. Apoi, a explicat cu căldură, lacrimile curgându-i pe obraz: „Recent am lucrat cu cea de-a patra mea fiică, făcând, de fapt, proiectele ei împreună cu ea. Aceasta a schimbat complet lucrurile în vieţile noastre şi în relaţia noastră. Dar, o, ce tristeţe simt când realizez ceea ce am pierdut nefăcând aceasta cu celelalte trei fiice ale mele”. Cele mai triste cuvinte rostite sau scrise sunt acelea care spun: „S-ar fi putut să fie!”¹

Membrii adulţi ai Bisericii trebuie să înţeleagă că cerinţele programului Progresul personal şi Datoria faţă de Dumnezeu nu sunt doar liste lungi de articole de bifat. Ele sunt ţeluri stabilite de fiecare tânăr băiat sau tânără fată care îi ajută să devină demni pentru a primi rânduielile din templu, să slujească în misiuni, să realizeze căsătorii eterne şi să se bucure de exaltare. Dar să fie înţeles: încercarea tinerilor băieţi şi a tinerelor fete de a îndeplini singuri aceste ţeluri va fi o mare pierdere şi o tragedie!

Dragi taţi, mame şi conducători ai tineretului, vă îndemn să participaţi la programele Progresul personal şi Datoria faţă de Dumnezeu împreună cu copiii şi tinerii dumneavoastră. Nu vor creşte doar ei, veţi creşte, de asemenea, şi dumneavoastră. Şi, la fel de important, veţi creşte împreună într-o legătură de credinţă şi prietenie care vă va permite să vă întăriţi unii pe ceilalţi şi să staţi pe cărarea Evangheliei pentru totdeauna pentru a fi într- adevăr o familie veşnică.

O parte de egală importanţă în îndeplinirea datoriei noastre de părinţi faţă de Dumnezeu este aceea de a le propovădui Evanghelia copiilor noştri şi de a-i pregăti pentru a participa pe deplin în Biserica restaurată a Salvatorului. Amintiţi-vă lecţia regelui Beniamin către poporul său. Ca rezultat al învăţăturilor sale, mulţi dintre adulţi au avut o puternică schimbare în inimă (vezi Mosia 5:2). Dar apoi, se spune că „erau mulţi din generaţia care se ridica, şi care nu puteau înţelege cuvintele regelui Beniamin, ei fiind copii mici atunci când el a vorbit către poporul său; şi ei nu au crezut… iar inimile lor erau împietrite” (Mosia 26:1, 3).

Este datoria noastră imperioasă de a-i ajuta pe tineri să înţeleagă Evanghelia şi să creadă în ea într-un mod foarte personal. Îi putem învăţa să meargă în lumină, dar acea lumină nu poate fi luată cu împrumut. Ei trebuie s-o dobândească singuri. Ei trebuie să obţină propria lor lumină a mărturiei, direct de la sursa luminii spirituale – Dumnezeu Însuşi – prin rugăciune şi studiu şi cugetare. Ei trebuie să înţeleagă cine sunt şi ce doreşte Tatăl Ceresc ca ei să devină. Cum îi ajutăm?

Când avem o seară în familie, un consiliu de familie sau o discuţie importantă despre Evanghelie cu copiii noştri, noi avem ocazia să ne uităm în ochii lor şi să le spunem că îi iubim şi că Tatăl Ceresc îi iubeşte. În aceste situaţii, îi putem ajuta să înţeleagă adânc în inimile lor, cine sunt şi cât de norocoşi sunt pentru că au venit pe acest pământ şi în casa noastră şi pentru că participă la legămintele pe care noi le-am făcut în temple pentru a fi o familie veşnică. În fiecare interacţiune, noi împărtăşim, noi demonstrăm principiile şi binecuvântările Evangheliei.

În aceste timpuri periculoase, nu este suficient pentru tineri doar să ştie. Ei trebuie să facă ceea ce este drept. Participarea din toată inima la rânduieli, la cvorumuri şi organizaţii auxiliare, la programe inspirate şi la activităţi de întărire îi ajută pe tineri să se îmbrace cu toată armura lui Dumnezeu. Îi vom ajuta noi să se îmbrace cu acea armură, astfel încât să reziste săgeţilor de foc ale duşmanilor? Pentru a căuta cu adevărat calea Domnului, ei trebuie să cunoască acea cale a Sa. Şi pentru a cunoaşte cu adevărat calea Sa, noi trebuie să-i învăţăm să acţioneze, să participe, să facă.

Cea mai importantă muncă misionară pe care o vom face vreodată va fi în cadrul căminelor noastre. Căminele, cvorumurile şi clasele noastre fac parte, de asemenea, din câmpul misiunii. Copiii şi nepoţii noştri sunt simpatizanţii noştri cei mai importanţi.

Cea mai importantă muncă de istorie a familiei pe care o vom face va fi în propriile noastre cămine. În cadrul generaţiei care creşte, pregătirea spirituală a copiilor noştri este cea care, prin supunerea lor, va asigura păstrarea şi perpetuarea eternă a familiilor noastre pentru generaţiile care vor veni.

Cea mai mare salvare, cea mai importantă reactivare va fi în propriile dumneavoastră cămine. Dacă cineva din familia dumneavoastră se rătăceşte pe cărări necunoscute, dumneavoastră sunteţi, de asemenea, un salvator, angajat în cel mai mare efort de salvare pe care Biserica l-a cunoscut vreodată. Mărturisesc din experienţă personală: nu există eşec decât în cazul în care se renunţă. Nu este niciodată prea devreme sau prea târziu pentru a începe. Nu vă îngrijoraţi despre ceea ce s-a întâmplat în trecut. Ridicaţi telefonul. Scrieţi o notiţă. Faceţi o vizită. Transmiteţi invitaţia de a veni acasă. Să nu vă fie teamă şi să nu fiţi stingheriţi. Copilul dumneavoastră este copilul Tatălui Ceresc. Dumneavoastră faceţi lucrarea Sa. El a promis că va aduna copiii Săi şi El este cu dumneavoastră.

Cea mai mare credinţă pe care o avem va fi în cadrul căminelor noastre, dacă rămânem puternici în încercările şi suferinţele noastre ca părinţi.

Preşedintele Monson a spus recent unui grup restrâns de mame: „Uneori ne grăbim prea mult în judecarea efectelor succeselor sau eşecurilor noastre”. Permiteţi-mi să adaug: „Nu vă uitaţi la încercările de astăzi ca şi când ar fi veşnice. Tatăl Ceresc realizează lucrarea Sa pe termen lung. „Multe lucruri sunt încă în viitor”, a spus profetul Joseph Smith. „De aceea… să facem cu voioşie toate lucrurile care stau în puterea noastră; şi atunci, putem sta neclintiţi, cu cea mai mare siguranţă, pentru a vedea salvarea lui Dumnezeu şi braţul Său dezvăluit” (D&L 123:15, 17).

În această duminică de Paşte, sper că noi vom avea ocazia să mărturisim că Dumnezeu trăieşte şi că Isus este Hristosul. Sper că vom depune mărturiile noastre astfel încât copiii noştri să ştie unde sunt inimile noastre şi că îi iubim. Cea mai mare dragoste şi cele mai importante învăţături trebuie să fie în căminele noastre.

Mă rog ca binecuvântările Domnului să fie cu părinţii şi cu tinerii care au crescut în cămine credincioase, astfel încât ei să înţeleagă ce bucurie este să fie într-un cămin şi într-o familie în care ei pot să fie iubiţi, conduşi şi îndrumaţi. Este rugăciunea mea ca noi să putem să avem familii veşnice şi să fim împreună pentru totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său, Isus Hristos.

Îmi depun mărturia mea specială că Isus Hristos trăieşte. El este păstorul oilor pierdute, salvatorul sufletului aflat în nevoie, tămăduitorul inimii rănite, speranţa întregii omeniri. Cu El, ca Învăţător al nostru, să ne îndeplinim datoria noastră faţă de Dumnezeu cu credinţă în El şi în dragostea Sa eternă pentru fiecare dintre noi, mă rog, în numele lui Isus Hristos, amin.