2010
Binecuvântările pe care ni le aduc scripturile
mai 2010


Binecuvântările pe care ni le aduc scripturile

Scopul central al tuturor scripturilor este să ne umple sufletele cu credinţă în Dumnezeu, Tatăl, şi în Fiul Său, Isus Hristos.

Imagine
Elder D. Todd Christofferson

În ziua de 6 octombrie a anului 1536, o persoană vrednică de milă era scoasă dintr-o temniţă a castelului Vilvorde, de lângă Bruxelles, Belgia. Timp de aproape un an şi jumătate, omul fusese ţinut izolat într-o celulă umedă şi întunecată. Acum, aflat în afara zidurilor castelului, prizonierul era legat de un ţăruş. A avut timp să-şi rostească cu glas tare ultima rugăciune: „Doamne! Deschide ochii regelui Angliei”, şi, apoi, a fost strangulat. Trupul lui a fost imediat ars lângă ţăruş. Cine a fost acest om şi care a fost delictul pentru care atât autorităţile politice, cât şi cele ecleziastice l-au condamnat? Numele lui a fost William Tyndale şi crima sa a fost că a tradus şi a publicat Biblia în limba engleză.

Tyndale, născut în Anglia în, aproximativ, perioada în care Columb naviga spre lumea nouă, a fost educat la Oxford şi Cambridge şi a devenit apoi membru al clerului catolic. Vorbea fluent opt limbi, inclusiv greaca, ebraica şi latina. Tyndale a fost un cercetător devotat al Bibliei, iar ignoranţa răspândită în ceea ce privea scripturile, pe care a constat-o atât în rândul preoţilor, cât şi al laicilor, l-a îndurerat profund. Într-o dispută aprinsă cu un cleric, care se opunea punerii scripturilor la îndemâna omului de rând, Tyndale a promis: „Dacă Dumnezeu îmi va cruţa viaţa, nu vor trece mulţi ani şi voi face ca băiatul care împinge plugul să cunoască scripturile mai bine decât tine!”.

El a căutat să obţină aprobarea autorităţilor bisericii pentru a pregăti o traducere a Bibliei în limba engleză pentru ca toţi să poată citi şi să aplice cuvântul lui Dumnezeu. Cererea sa a fost respinsă pentru că opinia generală era că accesul direct la scripturi al altor persoane în afara membrilor clerului ameninţa autoritatea bisericii şi echivala cu a „[arunca] mărgăritarele… înaintea porcilor” (Matei 7:6).

Cu toate acestea, Tyndale a început dificila muncă de traducere. În anul 1524, el a plecat în Germania, sub un alt nume, unde a trăit cea mai mare parte a timpului ascunzându-se din cauza pericolului permanent de a fi arestat. Cu ajutorul unor prieteni credincioşi, Tyndale a putut să publice traducerile în limba engleză a Noului Testament şi, mai târziu, a Vechiului Testament. Bibliile au fost introduse, pe ascuns, în Anglia unde erau foarte căutate şi mult preţuite de cei care le puteau obţine. Ele au fost împărţite unui număr mare de oameni, dar în secret. Autorităţile au ars toate exemplarele pe care le-au putut găsi. Cu toate acestea, la mai puţin de trei ani de la moartea lui Tyndale, Dumnezeu a deschis ochii regelui Henry al VIII-lea şi, ca urmare a publicării a ceea ce a fost numit „Marea Biblie”, scripturile în limba engleză au început să fie disponibile publicului larg. Lucrarea lui Tyndale a devenit baza a aproape tuturor traducerilor viitoare ale Bibliei în limba engleză, mai ales a versiunii King James1.

William Tyndale nu a fost primul şi nici ultimul dintre aceia care, în multe ţări şi multe limbi, au făcut sacrificii mari, sacrificându-şi chiar şi viaţa, pentru a scoate cuvântul lui Dumnezeu din obscuritate. Le suntem foarte recunoscători. Datorăm o recunoştinţă şi mai mare acelora care au consemnat şi au păstrat cu credinţă cuvântul de-a lungul timpurilor, deseori cu muncă asiduă şi cu sacrificii – Moise, Isaia, Avraam, Ioan, Pavel, Nefi, Mormon, Joseph Smith şi mulţi alţii. Ce lucru au ştiut ei despre importanţa scripturilor pe care şi noi trebuie să-l ştim? Ce lucru au înţeles oamenii din Anglia secolului al XVI-lea, care plăteau sume enorme de bani şi îşi asumau mari riscuri personale pentru a putea să folosească o Biblie, pe care trebuie să-l înţelegem şi noi?

Cu puţin timp înainte de moartea sa, profetul Alma i-a încredinţat fiului său, Helaman, cronicile sacre ale poporului. El i-a reamintit lui Helaman că scripturile „au lărgit memoria acestui popor, da, şi i-au convins pe mulţi de greşeala căilor lor şi i-au adus pe ei la cunoaşterea Dumnezeului lor, pentru salvarea sufletelor lor” (Alma 37:8). El i-a poruncit lui Helaman să păstreze cronicile, astfel încât, prin ele, Dumnezeu „să-Şi arate puterea către generaţiile viitoare” (Alma 37:14).

Prin scripturi, Dumnezeu cu adevărat Îşi „arată puterea” de a-i salva şi exalta pe copiii Săi. Prin cuvântul Său, aşa cum a spus Alma, El ne lărgeşte memoria, revarsă lumină asupra lucrurilor false şi greşelilor şi ne duce la pocăinţă şi bucurie în Isus Hristos, Mântuitorul nostru.

Scripturile ne lărgesc memoria

Scripturile ne lărgesc memoria, ajutându-ne întotdeauna să ne aducem aminte de Domnul şi de relaţia noastră cu El şi cu Tatăl. Ele ne aduc aminte ceea ce ştiam în viaţa noastră premuritoare. Ele ne lărgesc memoria şi în alt sens, învăţându-ne despre epoci, oameni şi evenimente prin care nu am trecut personal. Niciunul dintre noi nu a fost prezent să vadă Marea Roşie despărţindu-se şi să treacă, alături de Moise, printre pereţii de apă de cealaltă parte. Nu am fost acolo să ascultăm Cuvântarea de pe munte, să-l vedem pe Lazăr înviat din morţi, să vedem suferinţa Salvatorului în Ghetsimani şi pe cruce şi nu am auzit, împreună cu Maria, pe cei doi îngeri mărturisind, la mormântul gol, că Isus a înviat din morţi. Dumneavoastră şi cu mine nu am înaintat, unul câte unul, alături de mulţimea din ţara Abundenţa, la invitaţia Salvatorului înviat, pentru a pipăi urmele cuielor şi nu I-am spălat picioarele cu lacrimile noastre. Nu am îngenuncheat alături de Joseph Smith în dumbrava sacră şi nu I-am privit acolo pe Tatăl şi pe Fiul. Totuşi noi ştim toate lucrurile acestea şi mult, mult mai multe pentru că noi avem consemnările scripturale pentru a ne lărgi memoria, pentru a ne învăţa ceea ce nu ştiam. Şi, când aceste lucruri pătrund în mintea şi în inima noastră, credinţa noastră în Dumnezeu şi Fiul Său Preaiubit prinde rădăcini.

Scripturile ne lărgesc, de asemenea, memoria, ajutându-ne să nu uităm ce am învăţat noi şi generaţiile de dinaintea noastră. Aceia care nu au sau care ignoră cuvântul consemnat al lui Dumnezeu încetează, în cele din urmă, să creadă în El şi uită scopul existenţei lor. Vă veţi aduce aminte cât de important a fost pentru poporul lui Lehi să ia plăcile de aramă cu ei când au părăsit Ierusalimul. Aceste scripturi au fost pentru ei cheia cunoaşterii lui Dumnezeu şi a mântuirii viitoare a oamenilor de către Hristos. Celălalt grup, care „a plecat din Ierusalim” la scurt timp după Lehi, nu a avut scripturi şi, când urmaşii lui Lehi l-au întâlnit trei sau patru sute de ani mai târziu, este consemnat că „vorbirea lor devenise stâlcită; … şi negau existenţa Creatorului lor” (Omni 1:15, 17).

În zilele lui Tyndale, necunoaşterea scripturilor era larg răspândită pentru că oamenii nu aveau acces la Biblie, mai ales într-o limbă pe care s-o poată înţelege. Astăzi, Biblia şi alte scripturi sunt la îndemână şi, totuşi, analfabetismul scriptural creşte pentru că oamenii nu vor să deschidă cărţile. Ca urmare, ei au uitat lucruri pe care bunicii lor le ştiau.

Scripturile sunt standardul care ne ajută să facem diferenţa dintre adevăr şi eroare

Dumnezeu foloseşte scripturile pentru a corecta concepţiile greşite, tradiţiile false şi pentru a demasca păcatul cu efectele lui devastatoare. El este un părinte grijuliu care doreşte să ne cruţe de suferinţa şi durerea inutile şi, în acelaşi timp, să ne ajute să ne realizăm potenţialul divin. Scripturile, de exemplu, discreditează o veche filozofie care este din nou populară în zilele noastre – filozofia lui Corihor că nu există standarde morale absolute, că „fiecare om [prosperă] după geniul său şi fiecare om [cucereşte] după puterea sa; şi orice [face] un om în viaţa lui nu este nicio crimă” şi că atunci „când un om este mort, acesta [este] sfârşitul a toate cele” (Alma 30:17-18). Alma, care îl cunoscuse pe Corihor, nu l-a lăsat pe propriul său fiu, Corianton, să se îndoiască de realitatea şi conţinutul unui cod moral divin. Corianton se făcuse vinovat de păcat sexual şi tatăl său i-a vorbit cu dragoste, dar limpede: „Nu ştii tu, fiul meu, că aceste lucruri sunt abominabile în ochii Domnului; da, mai odioase decât orice alte păcate, în afară de vărsarea de sânge nevinovat sau de tăgăduirea Duhului Sfânt?” (Alma 39:5).

În totală opoziţie cu ceea ce gândeau oamenii cu un secol în urmă, multe persoane din zilele noastre ar intra în dispută cu Alma cu privire la gravitatea actelor imorale. Alţii ar spune că totul este relativ sau că dragostea lui Dumnezeu le permite. Dacă există Dumnezeu, spun ei, El iartă toate păcatele şi faptele rele datorită dragostei Lui pentru noi – nu este nevoie de pocăinţă. Sau, cel mult, o simplă mărturisire va fi suficientă. Ei îşi imaginează un Isus care doreşte ca oamenii să acţioneze pentru dreptate socială, dar care nu le impune nicio condiţie în ceea ce priveşte viaţa şi comportamentul lor personal.2 Dar un Dumnezeu al dragostei nu ne lasă să învăţăm din experienţe triste că „ticăloşia niciodată nu a fost fericire” (Alma 41:10; vezi, de asemenea, Helaman 13:38). Poruncile Sale dau glas realităţii şi ne protejează împotriva durerii autoprovocate. Scripturile sunt instrumentul de măsurare a corectitudinii şi adevărului şi ele spun clar că adevărata fericire nu constă în negarea dreptăţii lui Dumnezeu sau în încercarea de a evita consecinţele păcatului, ci în pocăinţă şi iertare prin slava ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu (vezi Alma 42).

Scripturile ne învaţă principii şi valori morale esenţiale pentru menţinerea societăţii civile, printre care integritatea, responsabilitatea, altruismul, loialitatea şi caritatea. În scripturi, găsim descrieri clare ale binecuvântărilor care rezultă din onorarea principiilor adevărate, precum şi ale tragediilor care se produc când indivizi sau civilizaţii le nesocotesc. Când adevărurile scripturale sunt ignorate sau abandonate, temelia morală esenţială a societăţii se dezintegrează şi rezultatul este decăderea. Cu timpul, nu mai rămâne nimic din ce ar putea susţine instituţiile care susţin societatea.

Scripturile ne aduc la Hristos, Mântuitorul nostru

În cele din urmă, scopul central al tuturor scripturilor este să ne umple sufletele cu credinţă în Dumnezeu, Tatăl, şi în Fiul Său, Isus Hristos – credinţă că Ei există, credinţă în planul Tatălui cu privire la nemurirea şi viaţă noastră veşnică, credinţă în ispăşirea şi învierea lui Isus Hristos care fac posibil acest plan al fericirii, credinţă pentru a face din Evanghelia lui Isus Hristos drumul nostru în viaţă şi credinţă pentru a ajunge să cunoaştem „pe singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care [L-a] trimis [El]” (Ioan 17:3).

Cuvântul lui Dumnezeu este, aşa cum a spus Alma, ca o sămânţă plantată în inimile noastre care produce credinţă pe măsură ce creşte în noi (vezi Alma 32:27-43; vezi, de asemenea, Romani 10:13-17). Credinţa nu va veni prin studiul textelor străvechi într-un mod pur academic. Nu va veni datorită săpăturilor şi descoperirilor arheologice. Nu va veni prin experimente ştiinţifice. Nu va veni nici chiar dacă oamenii sunt martorii unor miracole. Aceste lucruri pot confirma credinţa sau, uneori, o pot provoca, dar ele nu creează credinţă. Credinţa vine prin mărturia făcută de Duhul Sfânt sufletelor noastre, de la Spirit la spirit, când ascultăm sau citim cuvântul lui Dumnezeu. Şi credinţa creşte pe măsură ce continuăm să ne ospătăm din cuvânt.

Relatările scripturale despre credinţa altora ajută la întărirea credinţei noastre. Ne amintim credinţa unui sutaş care i-a dat posibilitatea lui Hristos să-l vindece pe robul acestuia fără să-l vadă (vezi Matei 8:5-13) şi vindecarea fiicei unei femei dintre neamuri pentru că acea mamă umilă ar fi acceptat, figurativ vorbind, chiar şi firimiturile de la masa Învăţătorului (vezi Matei 15:22-28; Marcu 7:25-30). Auzim strigătul lui Iov cel în suferinţă: „Deşi El mă ucide, eu mă voi încrede în El” (Iov 13:15), declarând: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ; … [şi] în trup voi vedea totuşi pe Dumnezeu” (Iov 19:25-26). Ascultăm şi suntem încurajaţi de hotărârea unui băiat-profet, urât şi amarnic persecutat de nenumăraţi adulţi: „Avusesem o viziune; ştiam aceasta şi ştiam că Dumnezeu ştia aceasta şi n-am putut să o neg, nici să îndrăznesc să fac acest lucru” (Joseph Smith – Istorie 1:25).

Pentru că ele expun doctrina lui Hristos, scripturile sunt însoţite de Duhul Sfânt al Cărui rol este să depună mărturie despre Tatăl şi Fiul (vezi 3 Nefi 11:32). Ca urmare, citirea scripturilor este un mod în care noi primim Duhul Sfânt. Desigur, de la început, scriptura este dată prin Duhul Sfânt (vezi 2 Petru 1:21; D&L 20:26-27; 68:4) şi acelaşi Spirit ne poate atesta, dumneavoastră şi mie, adevărul ei. Studiaţi scripturile cu atenţie, din proprie voinţă. Meditaţi asupra lor şi rugaţi-vă. Scripturile sunt revelaţie şi ele vor aduce mai multă revelaţie.

Gândiţi-vă la însemnătatea binecuvântării noastre de a avea sfânta Biblie şi alte aproximativ 900 de pagini de scriptură, incluzând Cartea lui Mormon, Doctrină şi legăminte şi Perla de mare preţ. Gândiţi-vă apoi că, pe lângă acestea, cuvintele profeţilor, rostite aşa cum sunt inspiraţi de Duhul Sfânt în situaţii ca aceasta şi pe care Domnul le numeşte scriptură (vezi D&L 68:2-4), curg spre noi aproape permanent prin intermediul televiziunii, radioului, Internetului, satelitului, CD-urilor, DVD-urilor şi în formă tipărită. Presupun că niciodată în istorie un popor nu a fost binecuvântat cu o cantitate atât de mare de scrieri sfinte. Şi, chiar mai mult, fiecare bărbat, femeie şi copil poate deţine şi studia propriul exemplar cu aceste texte sacre, de cele mai multe ori în propria limbă. Cât de incredibil ar fi părut un astfel de lucru oamenilor din timpul lui William Tyndale şi sfinţilor din primele dispensaţii! Prin această binecuvântare, Domnul ne spune, cu siguranţă, că noi avem mai mare nevoie să folosim scripturile decât au avut oamenii din trecut. Fie ca noi să ne ospătăm permanent din cuvintele lui Hristos, care ne vor spune toate lucrurile pe care trebuie să le facem (vezi 2 Nefi 32:3). Eu am studiat scripturile, am meditat asupra lor şi, în această perioadă a Paştelui, vă depun mărturie despre Tatăl şi despre Fiul aşa cum sunt prezentaţi în scripturile sfinte, în numele lui Isus Hristos, amin.

NOTE

  1. Următoarele surse au fost consultate pentru a obţine informaţii despre William Tyndale: David Daniell, The Bible in English (2003), p. 140-157; Lenet Hadley Read, How We Got the Bible (1985), p. 67-74; S. Michael Wilcox, Fire in the Bones: William Tyndale – Martyr, Father of the English Bible (2004); John Foxe, The New Foxe’s Book of Martyrs (1997), p. 121-133; William Tyndale, http://en.wikipedia.org/wiki/ William_Tyndale, accesat 28 februarie 2010; Bible Dictionary, „Bible, English”.

  2. Vezi interviul cu Richard Neitzel Holzapfel din cartea lui Michael De Groote, „Questioning the Alternative Jesus“, Deseret News, 29 noiembrie 2009, M5.