„Voi sunteţi mâinile Mele”

În această povestire găsim o lecţie profundă. Când mă gândesc la Salvator, deseori mi-L imaginez cu braţele Sale întinse întinzând mâinile pentru a alina, a tămădui, a binecuvânta şi a iubi. Şi, El întotdeauna vorbea fără a-i umili vreodată pe oameni. El îi iubea pe cei umili şi blânzi şi umbla printre ei, slujindu-i şi oferindu-le speranţă şi salvare.

Aceasta a făcut El în timpul vieţii Sale muritoare; este ceea ce ar fi făcut El, dacă ar fi trăit astăzi printre noi; şi este ceea ce ar trebui să facem noi, în calitate de ucenici ai Săi şi membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.

În această frumoasă dimineaţă de Paşte, gândurile şi inimile noastre se îndreaptă spre El – Speranţa lui Israel şi Lumina lumii.

În timp ce căutăm să urmăm exemplul Lui, mâinile noastre pot deveni mâinile Sale; ochii noştri, ochii Lui; inima noastră, inima Sa.

Sunt profund impresionat de modul în care membrii Bisericii noastre slujesc altora. Când auzim de sacrificiul dumneavoastră altruist şi de compasiunea dumneavoastră copleşitoare, ni se umple inima de recunoştinţă şi de bucurie. Sunteţi o lumină strălucitoare pentru lume şi sunteţi cunoscuţi pentru bunătatea şi compasiunea dumneavoastră pe tot globul.

Din păcate, din timp în timp, noi auzim, de asemenea, de membri ai Bisericii care încep să se descurajeze şi, după aceea, încetează să mai vină şi să mai participe la adunările Bisericii, deoarece gândesc că nu este locul potrivit pentru ei.

Când eram tânăr băiat, în perioada grea de după cel de-al Doilea Război Mondial, Germania era distrusă şi ruinată. Mulţi oameni erau înfometaţi, bolnavi şi mureau. Mi-amintesc bine de încărcăturile umanitare cu alimente şi îmbrăcăminte care veneau de la Biserica din oraşul Salt Lake. Până astăzi, pot să-mi amintesc mirosul hainelor şi încă simt gustul dulce al piersicilor din conserve.

Erau unii care s-au alăturat Bisericii datorită bunurilor pe care le primeau în acel timp. Unii membri priveau cu dispreţ la aceşti noi convertiţi. Ei chiar îi numeau în mod ofensiv: Büchsen Mormonen sau „mormoni care mănâncă din conserve”. Ei au aveau resentimente faţă de noii membri, deoarece credeau că odată ce nevoile lor temporale vor fi rezolvate, ei urmau să se îndepărteze.

În timp ce unii au plecat, mulţi au rămas – ei au venit la Biserică, au gustat din dulceaţa Evangheliei şi au simţit îmbrăţişarea caldă a surorilor şi a fraţilor plini de grijă. Ei au descoperit „căminul”. Şi acum, după trei sau patru generaţii, calitatea de membri ai Bisericii în cazul multor familii se trage de la aceşti convertiţi.

Eu sper că noi îi primim cu bucurie şi dragoste pe toţi copiii lui Dumnezeu, inclusiv pe cei care ar putea să se îmbrace, să arate, să vorbească sau doar să facă unele lucruri în mod diferit. Nu este bine să-i faci pe alţii să se simtă ca şi când ar avea defecte. Noi trebuie să-i ridicăm pe cei din jurul nostru. Să le întindem o mână de bun venit. Să revărsăm asupra fraţilor şi surorilor noastre din Biserică sentimente speciale de omenie, compasiune şi caritate, astfel încât ei să simtă că, în cele din urmă, şi-au găsit un cămin.

Când suntem tentaţi să judecăm, să ne gândim la Salvator, care „[iubea] lumea, chiar într-atât, încât Şi-a jertfit propria viaţă pentru ca să poată să-i tragă pe toţi oamenii la El…

[Şi] El spune: Veniţi la Mine, voi, toate marginile pământului… [pentru că] toţi oamenii sunt privilegiaţi, unul la fel ca altul şi nimeni nu este oprit”¹.

Când citesc scripturile, se pare că cei care primesc cea mai puternică mustrare a Salvatorului sunt, deseori, cei care, ei singuri, se stimează foarte mult datorită bogăţiei şi influenţei lor sau neprihănirii percepute de ei.

Odată, Salvatorul a spus pilda celor doi oameni care s-au dus la templu să se roage. Unul, fariseu respectat s-a rugat: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele“.

Celălalt om, un vameş care era urât de oameni, stătea „departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”

Şi Isus a spus: „Eu vă spun vouă că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt”².

Într-adevăr, noi „toţi [am] păcătuit şi [suntem] lipsiţi de slava lui Dumnezeu”³. Noi, toţi, avem nevoie de îndurare. În ultima zi, când suntem chemaţi în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, nu sperăm ca imperfecţiunile noastre să fie iertate? Nu tânjim să simţim îmbrăţişarea Salvatorului?

Pare drept şi corect să extindem către alţii ceea ce noi dorim cu atâta nerăbdare pentru noi înşine.

Nu sugerez să acceptăm păcatul sau să trecem cu vederea ceea ce este rău în viaţa noastră personală sau în lume. Cu toate acestea, în zelul nostru, uneori, confundăm păcatul cu păcătosul şi condamnăm prea repede şi cu prea puţină compasiune. Noi ştim din revelaţia modernă că „valoarea sufletelor este mare înaintea lui Dumnezeu”⁴. Noi nu putem determina valoarea unui alt suflet, precum nici nu putem măsura dimensiunea universului. Fiecare persoană pe care o întâlnim este foarte importantă pentru Tatăl Ceresc. Odată ce înţelegem aceasta, putem să începem să înţelegem cum trebuie să-i tratăm pe fraţii noştri.

O femeie care avusese ani de zile încercări şi supărări a spus printre lacrimi: „Am ajuns să înţeleg că sunt ca o hârtie veche de 20 de dolari – mototolită, ruptă, murdară, folosită excesiv şi însemnată. Dar sunt totuşi o hârtie de 20 de dolari. Valorez ceva. Deşi poate nu mai arăt bine, şi cu toate că sunt uzată şi folosită, eu totuşi valorez cei 20 de dolari”.

Având aceste lucruri în mintea noastră, să ne deschidem inimile şi să întindem mâinile cu compasiune către alţii, pentru că fiecare are de parcurs propriul său drum dificil. Ca ucenici ai lui Isus Hristos, Învăţătorul nostru, noi suntem chemaţi să sprijinim şi să vindecăm, nu să condamnăm. Nouă ni s-a poruncit „să jelim cu cei care jelesc şi să-i mângâiem pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi”⁵.

Este nedemn pentru noi, în calitate de creştini, să gândim că cei care suferă merită suferinţa lor. Duminica de Paşte este o zi potrivită pentru a ne aminti că Salvatorul nostru a luat de bună voie asupra Lui durerea şi boala şi suferinţa de la noi, toţi – chiar de la cei dintre noi care păreau că îşi merită suferinţa⁶.

În cartea Proverbelor, citim că „prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate”⁷. Să iubim şi noi tot timpul. Şi, în special, să fim acolo pentru fraţii şi surorile noastre în vremurile grele de adversitate.

O veche legendă evreiască povesteşte despre doi fraţi, Abram şi Zimri, care aveau în proprietate un teren pe care îl lucrau împreună. Ei au fost de acord să împartă atât munca, precum şi recolta în părţi egale. Într-o noapte, când recoltarea era pe sfârşite, Zimri nu a putut să doarmă, pentru că nu i se părea corect ca Abram, care avea o soţie şi şapte fii de hrănit, să primească doar jumătate din recoltă, în timp ce el, care era singur, să aibă atât de mult.

Aşa că, Zimri s-a îmbrăcat şi, încet, s-a dus pe câmp, unde a luat o treime din recolta lui şi a pus-o în grămada fratelui său. Apoi, el s-a întors în patul său, satisfăcut că a făcut ce era drept.

În acelaşi timp, Abram nu putea nici el să doarmă. El se gândea la săracul său frate Zimri, care era singur şi nu avea fii care să-l ajute la muncă. Nu i se părea corect ca Zimri, care a lucrat din greu singur, să obţină numai jumătate din recoltă. Cu siguranţă, acest lucru nu era plăcut lui Dumnezeu. Aşa că, Zimri s-a îmbrăcat şi, încet, s-a dus pe câmp, unde a luat o treime din recolta lui şi a pus-o în grămada fratelui său.

În dimineaţa următoare, fraţii s-au dus la câmp şi, amândoi, au fost surprinşi că grămezile arătau a fi, încă, de aceeaşi mărime. În acea noapte, amândoi fraţii s-au strecurat din casele lor şi au repetat eforturile lor din noaptea precedentă. Dar de data aceasta ei s-au descoperit unul pe altul şi, când au realizat acest lucru, au plâns şi s-au îmbrăţişat. Nici unul dintre ei n-a putut vorbi, pentru că inimile lor erau copleşite de dragoste şi recunoştinţă⁸.

Acesta este spiritul de compasiune: să-i iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine⁹, să căutăm fericirea lor şi să le facem lor la fel cum sperăm că ne vor face ei nouă¹⁰.

Adevărata dragoste cere actiune. Putem vorbi de dragoste cât este ziua de lungă – putem scrie comentarii sau poezii care o proclamă, putem cânta cântece care o preamăresc şi putem ţine predici care o încurajează – dar până ce nu manifestăm acea dragoste prin acţiune, cuvintele noastre nu sunt nimic decât „o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor”¹¹.

Hristos nu doar a vorbit despre dragoste; El a arătat-o în fiecare zi din viaţa Sa. El nu S-a îndepărtat de oameni. Fiind printre oameni, Isus a întins mâna fiecăruia. El i-a salvat pe cei pierduţi. El nu doar a predicat unei clase despre manifestarea dragostei şi apoi să delege munca altora. El nu ne-a învăţat doar, ci ne-a arătat cum să „[să-i ajutăm] pe slabi, [să înălţăm] mâinile obosite şi [să întărim] genunchii care se clatină”¹².

Hristos ştie cum se slujeşte celorlalţi într-un mod perfect. Când Salvatorul întinde mâinile Sale, cei pe care îi atinge sunt înălţaţi şi devin mai nobili, mai puternici şi oameni mai buni.

Dacă noi suntem mâinile Sale, n-ar trebui să facem şi noi la fel?

Salvatorul a revelat priorităţile perfecte pentru vieţile noastre, căminele noastre, episcopiile noastre şi comunităţile noastre şi naţiunile noastre atunci când El a vorbit despre dragoste ca fiind marea poruncă în care „se cuprinde toată legea şi proorocii”¹³. Noi ne putem petrece timpul meditând la detaliile cele mai fine ale vieţii, la lege şi la lungi liste de lucruri pe care să le facem; dar, dacă neglijăm marile porunci, totul este în zadar şi noi suntem nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi şi pomi fără rod¹⁴.

Fără această dragoste pentru Dumnezeu, Tatăl, şi pentru aproapele nostru suntem numai de formă ucenicii Săi şi ai Bisericii Sale, fără substanţă. Cât este de folositoare învăţătura noastră fără dragoste? Cât este de folositoare munca misionară, munca în templu sau munca pentru bună stare fără dragoste?

Dragostea este cea care L-a inspirat pe Tatăl Ceresc să creeze spiritele noastre; este cea care L-a dus pe Salvator în grădina Ghetsimani pentru a răscumpăra păcatele noastre. Dragostea este motivul principal al planului salvării; este sursa fericirii, este veşnica reînnoire a primăverii vindecătoare şi fântâna preţioasă a speranţei.

Când ne întindem mâinile şi ne deschidem inimile către alţii în dragoste creştinească, ceva minunat ni se întâmplă. Propriul nostru spirit se vindecă, devine mai rafinat şi mai puternic. Noi devenim mai fericiţi, mai liniştiţi şi mai receptivi la şoaptele Sfântului Spirit.

Cu toată inima mea şi din tot sufletul meu aduc mulţumiri Tatălui nostru Ceresc pentru dragostea Sa pentru noi, pentru darul Fiului Său, pentru viaţa şi exemplul lui Isus Hristos şi pentru sacrificiul Său fără de păcat şi lipsit de egoism. Mă bucur de faptul că Hristos nu este mort, ci a înviat din mormânt! El trăieşte şi S-a întors pe pământ pentru a restaura autoritatea Sa şi Evanghelia Sa pentru oameni. El ne-a dat exemplul perfect al felului de oameni care trebuie să fim.

În această Duminică de Paşte, şi în fiecare zi, când contemplăm cu respect şi veneraţie cum ne îmbrăţişează, ne alină şi ne vindecă Salvatorul nostru, să ne angajăm să devenim mâinile Sale, astfel încât prin noi, alţii să poată simţi îmbrăţişarea Sa drăgăstoasă. În numele lui Isus Hristos, amin.