Predarea, nu este chemare mai mare

Preşedintele Ezra Taft Benson ne-a învăţat: „Care trebuie să fie sursa pentru predarea marelui plan al Dumnezeului Veşnic? Scripturile, bineînţeles - în mod special Cartea lui Mormon. Aceasta trebuie să includă, de asemenea, celelalte revelaţii din zilele moderne. Acestea trebuie să fie folosite alături de cuvintele apostolilor şi profeţilor şi de îndemnurile Spiritului” (în Conference Report, aprilie 1987, p. 107; sau Ensign, mai 1987, p. 85).

Pentru a ne ajuta să predăm din scripturi şi din cuvintele profeţilor din zilele din urmă, Biserica a publicat manuale şi alte materiale. Este nevoie doar de câteva comentarii sau de alte materiale de referinţă. Noi trebuie să studiem temeinic scripturile, învăţăturile profeţilor din zilele din urmă şi materialele de predare pentru a fi siguri că înţelegem corect doctrina înainte de a o preda.

Când Alma a rânduit preoţi pentru a le preda celor pe care el i-a botezat în apele lui Mormon, el „le-a poruncit să nu predice nimic altceva decât ceea ce el i-a învăţat şi care fuseseră spuse de către gura sfinţilor profeţi” (Mosia 18:19). Când cei doisprezece ucenici nefiţi ai Salvatorului au predat poporului, ei „au slujit cu aceleaşi cuvinte pe care Isus le spusese – nimic nefiind diferit de cuvintele pe care Isus le spusese” (3 Nefi 19:8). În timp ce predaţi Evanghelia lui Isus Hristos, trebuie să urmaţi aceste exemple.

Preşedintele Harold B. Lee a afirmat: „Dumneavoastră trebuie să predaţi vechea doctrină, nu atât de clar încât ei doar s-o înţeleagă, ci dumneavoastră trebuie să predaţi doctrinele Bisericii atât de clar, încât nimeni să nu le înţeleagă greşit” („Loyalty”, în Charge to Religious Educators, a doua ediţie, [1982], p. 64).

„În prezentarea unei lecţii sunt multe moduri prin care un învăţător indisciplinat poate să se rătăcească de la calea care-l conduce la obiectivul său. Una dintre cele mai obişnuite ispite este de a face speculaţii asupra lucrurilor despre care Domnul a spus foarte puţin. Învăţătorul disciplinat are curajul să spună ‘Nu ştiu’ şi să lase subiectul în acel stadiu. Aşa cum preşedintele Joseph F. Smith a spus: ‘Nu este o discreditare a inteligenţei sau a integrităţii noastre să spunem sincer în faţa a sute de întrebări speculative: «Nu ştiu»’ [Gospel Doctrine, a cincea ediţie (1939), p. 9]” (Joseph F. McConkie, „The Disciplined Teacher”, Instructor, septembrie 1969, pp. 334-335).

„Învăţătorul disciplinat va fi sigur pe sursele sale şi va face, de asemenea, orice efort pentru a determina dacă o afirmaţie reprezintă într-adevăr doctrina Bisericii sau dacă este doar opinia autorului” (Instructor, septembrie 1969, pp. 334-335).

Noi nu trebuie să le atribuim conducătorilor Bisericii afirmaţii fără a confirma sursa acestora. Când cităm scripturi, trebuie să ne asigurăm că felul în care le folosim corespunde contextului acestora.

„Pasiunile referitoare la unele principii evanghelice - accentuarea specială sau exclusivă a unui anumit principiu al Evangheliei - trebuie să fie evitate, de asemenea, de către învăţători” (Instructor, septembrie 1969, pp. 334-335).

Preşedintele Joseph F. Smith a spus: „Pasiunile le oferă celor care le încurajează o concepţie falsă despre Evanghelia Mântuitorului, ele distorsionează şi înlătură armonia principiilor şi învăţăturilor Sale. Punctul de vedere este nefiresc. Fiecare principiu şi practică dezvăluită de Dumnezeu este esenţială pentru salvarea omului şi a pune pe oricare dintre acestea în faţă pe nedrept, ascunzându-le şi diminuându-le pe toate celelalte, nu este înţelept şi este periculos; ne periclitează salvarea, deoarece ne întunecă mintea şi priceperea” (Gospel Doctrine, pp. 116-117).

„Probabil, cea mai mare ispită a unui învăţător care se chinuie să menţină atenţia clasei este împărtăşirea povestirilor senzaţionale. Există un număr de astfel de povestiri, cu o origine foarte îndoielnică, care circulă continuu în cadrul Bisericii… Acestea nu sunt instrumente de predare: stabilitatea şi mărturia nu sunt clădite pe povestiri senzaţionale. Îndrumările profetului pentru noi sunt distribuite prin canalele adecvate ale preoţiei. O atenţie mărită trebuie acordată mesajelor autorităţilor generale în cadrul conferinţelor de ţăruş şi al celor generale, iar publicaţiile Bisericii trebuie citite regulat. O atenţie mărită va fi acordată învăţătorului care îşi formează o reputaţie de învăţător consacrat şi integru al doctrinei” (Instructor, septembrie 1969, pp. 334-335).

Preşedintele Ezra Taft Benson ne-a avertizat: „Au existat şi continuă să existe încercări de a introduce filozofia [omenească] în istoria propriei noastre Biserici… Scopul este de a minimaliza revelaţia şi intervenţia lui Dumnezeu în evenimentele importante şi de a-i umaniza exagerat pe profeţii lui Dumnezeu, pentru ca slăbiciunile lor omeneşti să devină mai vizibile decât calităţile lor spirituale” („God’s Hand in Our Nation’s History”, în 1976 Devotional Speeches of the Year [1977], p. 310).

Mai târziu, vorbind despre aceste tentative, preşedintele Benson a spus: „Am dori să vă avertizăm pe dumneavoastră, învăţătorii, despre această tendinţă, care pare să fie un efort de a reinterpreta istoria Bisericii, astfel încât aceasta să pară mai atrăgătoare pentru lume” (The Gospel Teacher and His Message [cuvântare adresată educatorilor de religie, 17 septembrie 1976], p. 11).

Preşedintele J. Reuben Clark Jr. a spus: „Numai preşedintele Bisericii, Înaltul Preot care prezidează, este susţinut ca profet, văzător şi revelator pentru Biserică şi numai el are dreptul să primească revelaţii pentru Biserică, fie că aceste revelaţii sunt noi sau complementare, numai el are dreptul să interpreteze cu autoritate scripturile, aceste interpretări fiind singurele folosite de Biserică, şi numai el are dreptul să schimbe în orice fel doctrinele existente ale Bisericii” (în Church News, 31 iulie 1954, p. 10). Nu trebuie să predăm propria noastră interpretare a principiilor Evangheliei sau a scripturilor.

Vârstnicul Spencer W. Kimball a afirmat: „Sunt unii, în ziua de astăzi, care par să se mândrească cu faptul că nu sunt de acord cu învăţăturile convenţionale ale Bisericii şi care-şi prezintă propriile lor opinii care sunt în contradicţie cu adevărul revelat. Unii pot să fie parţial inocenţi în această problemă, alţii îşi hrănesc propriul orgoliu şi alţii par s-o facă intenţionat. Oamenii pot să gândească aşa cum doresc, însă nu au nici un drept să le impună celorlalţi punctele lor de vedere neconvenţionale. Astfel de persoane trebuie să înţeleagă că propriile lor suflete sunt în pericol” (în Conference Report, aprilie 1948, p. 109).