Dacă aceste ziduri vechi ar putea vorbi

Imagine

Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus într-o conferinţă de presă din luna octombrie 2004: „Respect această clădire. Îndrăgesc această clădire. Cinstesc această clădire. Doresc ca ea să fie păstrată… Doresc ca vechiul Tabernacol original, cu încheieturile sale slabe, să fie reparat şi întărit, iar frumuseţea sa naturală şi desăvârşită să fie păstrată”. Apoi, a privit spre mine şi a spus: „Nu faceţi nimic din ce nu ar trebui să faceţi şi orice faceţi, faceţi bine şi drept”.¹

Cu aceste cuvinte emoţionante, dar care intimidează, a fost încredinţată misiunea de a conserva, întări şi readuce vechiul Tabernacol original din Salt Lake la forma originală, revitalizat şi pregătit pentru o altă perioadă de slujire distinsă.

Astăzi, stimate domnule preşedinte, prezentăm această clădire veche cu finisaje noi, bine încadrate în eleganţa ei istorică – şi este puţin mai confortabilă. Episcopatul Prezidenţial, împreună cu peste 2.000 de meşteşugari, returnează, cu mândrie, „vechiul Tabernacol original” împreună cu o garanţie de 100 de ani.

Cererea preşedintelui Hinckley de a readuce la starea iniţială „vechiul Tabernacol original” a devenit baza pentru luarea dificilelor decizii privind arhitectura şi construcţia. Expresia a fost folosită pentru a exprima esenţa şi obiectivul acestui proiect. Aceasta a servit ca un echivalent al drapelului libertăţii al căpitanului Moroni prin aceea că a fost, de fapt, „ridicat pe fiecare turn” şi înălţat „în orice loc” ² a fost necesar.

Dacă aceste ziduri vechi ar putea vorbi, ele ni s-ar alătura în mulţumirile sincere pe care le aducem firmelor FFKR Architects, Jacobsen Construction Company şi, ceea ce este mai important, întregii echipe a Bisericii care s-a ocupat de acest proiect, precum şi multor altora a căror pricepere a făcut posibilă această acţiune complexă. Un membru experimentat al echipei a spus: „În timp ce ne sfătuiam, Domnul a putut să ne dea o capacitate ce depăşea puterile noastre naturale”.

Membrii proiectului au simţit o mare recunoştinţă pentru frumuseţea Tabernacolului, pentru constructorii lui iniţiali şi pentru calitatea muncii lor. Ei s-au minunat că, timp de peste un secol, cuvintele profeţilor, văzătorilor şi revelatorilor din zilele din urmă au pornit de pe acest podium către lume.

Dacă aceste ziduri vechi ar putea vorbi, sunt convins că ar mulţumi pentru fundaţia lor nouă, puternică. Aceste ziduri vechi şi-ar exprima încântarea pentru noile benzi de oţel care le ţin drepte şi înalte. Aceste ziduri vechi ar mulţumi pentru că 14 straturi de vopsea au fost îndepărtate de pe plafon, pentru ca apoi acesta să fie tencuit şi acoperit cu o frumoasă vopsea nouă.

Aceste ziduri vechi şi-ar exprima recunoştinţa pentru protecţia şi frumuseţea noului acoperiş strălucitor din aluminiu şi, împreună cu băncile, s-ar bucura de feţele zâmbitoare ale membrilor care constată că scaunele au fost puţin modificate şi că au mai mult spaţiu pentru genunchi.

Aceste ziduri vechi ar saluta şi mulţumi pentru noile instalaţii care fac să se audă mai bine sunetele muzicii inspirate.

Nu putem decât să ne imaginăm ce şi-ar putea aminti aceste ziduri vechi despre multele predici pe care le-au ascultat cu atenţie de-a lungul anilor.

Dacă ar putea vorbi, aceste ziduri vechi ar striga: „Am fost aici!” când preşedintele Joseph F. Smith s-a ridicat, din patul în care boala îl ţinuse timp îndelungat, pentru a participa la o sesiune a Conferinţei Generale din octombrie 1918. La sesiunea de deschidere, cu un glas plin de emoţie, el a spus: „Nu voi încerca, nu îndrăznesc să încerc să vorbesc despre multe lucruri pe care le am în minte în această dimineaţă şi voi amâna până la o dată viitoare, cu voia Domnului, încercarea mea de a vă spune unele lucruri pe care le am în minte şi care îmi sălăşluiesc în inimă”. El a spus în continuare: „Eu nu am fost singur în aceste cinci luni. Am sălăşluit în spiritul rugăciunii, al chinului, al credinţei şi al hotărârii; şi am comunicat permanent cu Spiritul Domnului”.³ Ulterior, am aflat că, în ziua de dinaintea începerii conferinţei, preşedintele Smith a primit o manifestare consemnată ca viziunea mântuirii morţilor, care a devenit, mai târziu, secţiunea 138 din Doctrina şi legămintele.

Dacă aceste ziduri vechi ar putea vorbi, ne-ar aminti de zilele întunecate, lipsite de speranţă ale marii crize economice. Ne-ar aminti de Conferinţa Generală din aprilie 1936, când preşedintele Heber J. Grant a anunţat că Biserica va iniţia un plan de securitate a Bisericii, cunoscut mai târziu ca planul pentru bunăstare al Bisericii. Şase luni mai târziu, el a explicat: „Scopul nostru principal era să creăm… un sistem prin care blestemul leneviei să fie ridicat, relele datului de pomană să fie eradicate şi independenţa, hărnicia, prosperitatea şi respectul de sine să existe din nou printre oameni. Scopul Bisericii este să-i ajute pe oameni să se descurce singuri. Munca este reîntronată ca principiu călăuzitor al vieţilor membrilor Bisericii noastre”.⁴

În octombrie 1964, fiind desemnat de preşedintele David O. McKay, vârstnicul Harold B. Lee a vorbit despre responsabilităţile părinţilor. Aceste ziduri vechi şi-l amintesc pe vârstnicul Lee spunând că va citi dintr-o scrisoare din 1915 destinată membrilor Bisericii şi semnată de Prima Preşedinţie. Dar, înainte de a începe, el a remarcat: „Cred că se aseamănă cu ceea ce a spus Mark Twain despre vreme: ‘Vorbim mult despre vreme, dar se pare că nu facem nimic în această direcţie.’” Vârstnicul Lee a citit apoi din scrisoarea veche de 50 de ani:

„Noi sfătuim şi îndemnăm să se iniţieze ‘seara de familie’ în întreaga Biserică, seara în care tatăl şi mama să-şi adune băieţii şi fetele în jurul lor în cămin şi să-i înveţe cuvântul Domnului”.

Şi, apoi, această promisiune:

„Dacă sfinţii ascultă sfatul acesta, noi promitem că vor veni mari binecuvântări. Dragostea în casă şi supunerea faţă de părinţi vor creşte. Credinţa se va dezvolta în inimile tinerilor lui Israel şi ei vor dobândi putere ca să lupte împotriva influenţelor rele şi ispitelor care îi vor asalta”.⁵

Aceste ziduri vechi îşi amintesc liniştea profundă care s-a aşternut în Tabernacol, în anul 1985, când s-a anunţat că vârstnicul Bruce R. McConkie se va adresa conferinţei. Aceste ziduri vechi au simţit spiritul profund de pioşenie când vârstnicul McConkie şi-a încheiat cuvântarea cu aceste cuvinte vibrante:

„Şi acum, referitor la ispăşirea Sa perfectă, făcută prin vărsarea sângelui lui Dumnezeu –eu depun mărturie că a avut loc în Ghetsimani şi pe Golgota, iar referitor la Isus Hristos, eu depun mărturie că El este Fiul Dumnezeului Cel Viu şi a fost răstignit pentru păcatele lumii. El este Domnul nostru, Dumnezeul nostru şi Regele nostru. Aceasta o ştiu eu însumi, independent de orice altă persoană.

Eu sunt unul dintre martorii Săi şi, într-o zi viitoare, eu voi simţi urmele cuielor din mâinile Sale şi din picioarele Sale şi Îi voi uda picioarele cu lacrimile mele.

Dar nu voi şti mai bine atunci decât ştiu acum că El este Fiul Atotputernic al lui Dumnezeu, că El este Salvatorul şi Mântuitorul nostru şi că salvarea vine în şi prin sângele Său ispăşitor şi în niciun alt mod”.⁶

În anul 1995, preşedintele Gordon B. Hinckley a spus femeilor Bisericii: „În faţa atâtor sofisme care sunt luate drept adevăr, în faţa atâtor înşelăciuni cu privire la standarde şi valori, în faţa atâtor atracţii şi ispite care aduc corupţia lumii, noi am simţit că trebuie să vă avertizăm şi să vă prevenim”. El a citit apoi:

„Noi, Prima Preşedinţie şi Consiliul celor Doisprezece Apostoli ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, declarăm cu solemnitate căsătoria dintre un bărbat şi o femeie ca fiind rânduită de Dumnezeu, familia fiind esenţială pentru planul Creatorului cu privire la destinul etern al copiilor Lui…

Soţul şi soţia au o responsabilitate sacră, aceea de a se iubi şi de a se îngriji unul de celălalt şi de copiii lor. ‘Fiii sunt o moştenire de la Domnul’ (Psalmii 127:3). Părinţii au datoria sacră de a-şi creşte copiii în dragoste şi dreptate, de a le satisface nevoile fizice şi spirituale, de a-i învăţa să se iubească şi să se slujească unul pe altul, să respecte poruncile lui Dumnezeu şi să respecte legile ţării în care sunt cetăţeni, oriunde ar trăi. Soţii şi soţiile – mamele şi taţii – vor fi făcuţi răspunzători în faţa lui Dumnezeu pentru neîmplinirea acestor responsabilităţi”.⁷

Sunt recunoscător pentru această clădire extraordinară. Ea reprezintă un monument sacru înălţat pentru trecutul nostru şi un drapel magnific simbolizând speranţa în viitor. Eu depun mărturie despre divinitatea Tatălui nostru din Cer şi despre dragostea imensă a Salvatorului nostru pentru fiecare dintre noi. Noi suntem mult binecuvântaţi să fim conduşi de un profet al lui Dumnezeu. În numele lui Isus Hristos, amin.