Divorţul

Trăim într-o lume în care întreaga idee a căsătoriei este ameninţată şi în care divorţul este ceva obişnuit.

Ideea că societatea are un interes puternic de a proteja căsnicia atât pentru binele celorlalţi cât şi pentru binele cuplului şi al copiilor acestora a fost înlocuită pentru mulţi cu ideea că o căsătorie este doar o relaţie personală între doi adulţi care-şi dau consimţământul şi care se poate încheia atunci când oricare dintre aceştia doreşte.¹

Ţările care nu au avut nici o lege care să permită divorţul au adoptat una, iar majoritatea ţărilor în care divorţul este permis au făcut ca acesta să fie mai uşor de obţinut. Din nefericire, sub legile în care divorţul este pronunţat fără a exista vreun vinovat, se poate să se pună capăt mai uşor unei căsnicii cu un partener nedorit decât unei relaţii de muncă avută cu un angajat nedorit. Unii, chiar se referă la prima căsătorie ca la „căsătoria de început”, ca la o casă mică pe care cineva o foloseşte pentru un timp înainte de a se muta mai departe.

Slăbirea ideii că o căsătorie este permanentă şi valoroasă are consecinţe pe termen lung. Fiind influenţaţi de divorţul propriilor lor părinţi sau de mentalitatea populară că o căsătorie este ca un lanţ cu bilă de fier care te opreşte să te realizezi personal, unii tineri evită căsătoria. Mulţi dintre cei care se căsătoresc fără să se angajeze complet în această instituţie, sunt pregătiţi să fugă la prima încercare mai serioasă.

În contrast cu aceasta, profeţii moderni ne-au avertizat că tratarea căsătoriei „ca un simplu contract pe care-l închei atunci când îţi place… şi pe care-l rupi la prima problemă… este un rău care conduce la condamnare”, în special atunci când copiii au de suferit.²

În vremurile străvechi şi chiar sub legile tribale din unele ţări în care acum avem membri, bărbaţii au puterea de a divorţa de soţiile lor pentru orice lucru mărunt. O astfel de asuprire nedreaptă a femeii a fost respinsă de Salvator, care a declarat:

„Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început nu a fost aşa.

Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Matei 19:8-9).

Genul de căsătorie necesar pentru exaltare – veşnică în durată şi asemănătoare cu Dumnezeu în calitate – nu ia în considerare divorţul. În templele Domnului, cuplurile sunt căsătorite pentru toată veşnicia. Însă unele căsătorii nu progresează către acest ideal. Din cauza „împietririi inimilor [noastre]”, Domnul nu insistă acum asupra consecinţelor standardului celestial. El le permite persoanelor divorţate să se căsătorească din nou fără a avea pata imoralităţii specificată în legea mai înaltă. Cu excepţia cazului în care membrul a comis un păcat grav, acesta poate întruni condiţiile pentru o recomandare pentru templu sub aceleaşi standarde de demnitate care sunt valabile şi pentru ceilalţi membri.

Sunt mulţi membri buni ai Bisericii care sunt divorţaţi. Mă adresez lor prima dată. Noi ştim că mulţi dintre dumneavoastră sunteţi victime inocente – membri ai căror foşti parteneri în căsnicie au încălcat continuu legămintele sacre, au abandonat sau au refuzat să-şi îndeplinească responsabilităţile căsătoriei pentru o perioadă lungă de timp. Membrii care au avut parte de un asemenea abuz, cunosc pe propria lor piele că există situaţii mai rele decât divorţul.

Când o căsnicie este moartă şi nu mai are nicio şansă de resuscitare, trebuie să existe un mijloc de a o încheia. Am văzut astfel de exemple în Filipine. La două zile după căsătoria lor în templu, soţul şi-a părăsit tânăra soţie şi nu s-a mai auzit nimic despre el timp de peste zece ani. O femeie căsătorită a fugit şi a obţinut divorţul într-o altă ţară, însă soţul ei, care a rămas în ţară, este căsătorit în continuare, conform legii filipineze. Atât timp cât în acea ţară nu există nicio clauză pentru divorţ, aceste victime nevinovate ale părăsirii nu au nicio modalitate de a-şi încheia căsătoria şi de a-şi continua viaţa.

Ştim că unele persoane se gândesc după aceea la divorţul lor cu regret faţă de vina lor parţială sau principală care a dus la ruptură. Toţi cei care au trecut printr-un divorţ cunosc durerea şi au nevoie de puterea vindecătoare şi de speranţa rezultate din ispăşire. Această putere vindecătoare şi această speranţă sunt aici atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor.

Mă adresez acum membrilor căsătoriţi, în special acelora care se gândesc la divorţ.

Vă îndemn cu tărie pe dumneavoastră şi pe cei care vă sfătuiesc să priviţi realitatea că, în cazul majorităţii problemelor din cadrul căsniciei, remediul nu este divorţul, ci pocăinţa. De cele mai multe ori, cauza nu este incompatibilitatea, ci egoismul. Primul pas nu este separarea, ci schimbarea personală. Divorţul nu este soluţia tuturor lucrurilor şi, deseori dă dureri de cap pe termen lung. Un studiu internaţional aprofundat despre nivelurile de fericire dinainte şi după „evenimentele majore ale vieţii” arată că, în medie, oamenii au mult mai mult succes de a reveni la nivelul lor de fericire după moartea soţului sau soţiei, decât după divorţ.³ Soţul sau soţia care speră că divorţul va rezolva problemele, realizează de cele mai multe ori faptul că acesta le agravează, având în vedere că ceea ce urmează după divorţ – în special atunci când sunt implicaţi şi copii – generează noi probleme.

Gândiţi-vă prima dată la copii. Deoarece divorţul separă interesele copiilor de interesele părinţilor lor, copiii sunt primele sale victime. Cei care studiază viaţa de familie ne spun că motivul cel mai serios pentru declinul curent al bunăstării copiilor este reprezentat de şubrezirea actuală a căsniciei, deoarece instabilitatea familială diminuează preocuparea părinţilor pentru copii.⁴ Ştim că acei copii care sunt crescuţi într-o casă în care există doar un singur părinte după divorţ, sunt mult mai predispuşi la utilizarea drogurilor şi alcoolului, la un comportament sexual imoral, la rezultate şcolare slabe şi la diferite alte tipuri de persecuţii.

Un cuplu care are probleme grave în căsnicie trebuie să se vadă cu episcopul lor. În calitatea sa de judecător al Domnului, el va oferi sfaturi şi poate chiar restricţii disciplinare care vor duce la vindecare.

Episcopii nu-i sfătuiesc pe membri să divorţeze, dar ei îi pot ajuta pe membri cu urmările deciziilor acestora. Sub legea Domnului, căsătoria, asemenea unei vieţi omeneşti, este un lucru valoros, viu. Dacă trupurile noastre sunt bolnave, căutăm să le vindecăm. Nu renunţăm. Atât timp cât există o şansă de viaţă, căutăm să vindecăm, din nou şi din nou. Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul căsniciilor noastre, iar dacă noi Îl căutăm, Domnul ne va ajuta şi ne va vindeca.

Soţii şi soţiile, sfinţi din zilele din urmă, trebuie să facă tot ceea ce pot pentru a-şi proteja căsnicia. Ei trebuie să urmeze sfatul de îmbogăţire a căsniciei din mesajul Primei Preşedinţii din numărul lunii aprilie a anului 2007 al revistei Liahona.⁵ Pentru a evita aşa numita „incompatibilitate”, ei trebuie să fie cei mai buni prieteni, să fie buni şi amabili, atenţi la nevoile unul altuia, căutând întotdeauna să se facă fericiţi unul pe celălalt. Ei trebuie să fie parteneri în ceea ce priveşte finanţele familiei, lucrând împreună pentru a-şi tempera dorinţele pentru lucrurile temporale.

Desigur, pot să existe momente când unul dintre soţi greşeşte, iar celălalt este rănit şi simte durere. Când acest lucru se întâmplă, cel faţă de care se greşeşte trebuie să pună în balanţă dezamăgirile din prezent şi binele din trecut alături de perspectivele mai strălucitoare ale viitorului.

Nu adunaţi lucrurile rele din trecut, nu vă mai gândiţi la ele din nou şi din nou. Într-o căsnicie, măcinarea este destructivă; iertarea este divină (vezi D&L 64:9-10). Cereţi îndrumarea Spiritului Domnului pentru a ierta nedreptăţile (aşa cum preşedintele Faust ne-a învăţat atât de minunat), pentru a depăşi greşelile şi pentru a întări relaţiile.

Dacă vă îndreptaţi deja către statutul de căsătorie doar prin nume, vă rog să vă ţineţi de mâini, îngenuncheaţi împreună şi cereţi prin intermediul rugăciunii, ajutor şi puterea vindecătoare a ispăşirii. Cererile dumneavoastră umile şi unite vă vor aduce mai aproape de Domnul, unul de altul şi vă vor ajuta să reveniţi înapoi la armonia conjugală.

Luaţi în considerare următoarele observaţii făcute de un episcop înţelept care are o experienţă vastă în sfătuirea membrilor care au probleme în căsnicie. Vorbind despre aceia care în cele din urmă au divorţat, el a spus:

„În general, fiecare cuplu sau fiecare persoană a recunoscut că divorţul nu a fost un lucru bun, însă cu toţii au insistat asupra faptului că situaţia lor a fost diferită.

În general, ei s-au concentrat asupra vinei partenerului şi au dat foarte puţin vina pe propriul lor comportament. Comunicarea s-a stins.

În general, priveau în urmă, fără a avea dorinţa de a renunţa la trecut şi de a merge mai departe.

În unele situaţii, era vorba despre păcate grave, însă de cele mai multe ori ei doar „au încetat să se iubească unul pe altul”, spunând: ‘El nu-mi mai satisface deloc nevoile’ sau ‘Ea s-a schimbat’.

Toţi au fost îngrijoraţi de impactul asupra copiilor, însă întotdeauna concluzia a fost: ‘este mai rău pentru ei să ne aibă împreună şi să ne certăm’”.

În contrast cu aceasta, cuplurile care au urmat sfatul acelui episcop au rămas împreună, iar căsniciile lor au devenit mai puternice. Acea perspectivă a început cu angajamentul lor reciproc de a ţine poruncile, de a rămâne activi în frecventarea Bisericii, în citirea scripturilor şi în a se ruga şi de a lucra asupra propriilor lor slăbiciuni. Ei „au înţeles importanţa şi puterea ispăşirii pentru partenerul lor şi pentru ei înşişi” şi „au avut răbdare şi au încercat în mod repetat”. După ce cuplurile pe care el le-a sfătuit au făcut aceste lucruri, pocăindu-se şi lucrând pentru a-şi salva căsnicia, acest episcop a raportat că „vindecarea a fost realizată în procent de 100%”.

Chiar şi cei care cred că partenerul lor este vinovat în totalitate nu trebuie să acţioneze în pripă. Un studiu arată că „nu există nicio dovadă că divorţul sau separarea i-au făcut în mod specific pe adulţi mai fericiţi decât faptul de a rămâne într-o căsnicie nefericită. Doi din trei adulţi căsătoriţi nefericiţi care au evitat divorţul s-au declarat, după cinci ani, fericiţi fiind căsătoriţi”.⁶ O femeie care a continuat o căsnicie dureroasă timp de mulţi ani, până când copiii au crescut, a explicat: „În căsnicia noastră existau trei personaje – soţul meu, eu şi Domnul. Mi-am spus că dacă doi dintre noi vor putea continua, vom putea continua împreună”.

Puterea speranţei exprimată în aceste exemple este recompensată câteodată cu pocăinţă şi cu schimbare, însă din când în când nu este. Circumstanţele personale diferă foarte mult. Noi nu putem controla şi nu răspundem pentru alegerile celorlalţi, chiar şi atunci când influenţa lor este atât de dureroasă. Sunt sigur că Domnul îi iubeşte şi îi binecuvântează pe soţii şi pe soţiile care încearcă să-i ajute cu dragoste pe partenerii care se luptă cu astfel de probleme profunde ca pornografia, ca alte obiceiuri care conduc la dependenţă sau cu efectele pe termen lung al abuzului suferit în timpului copilăriei.

Indiferent de rezultat şi de dificultatea problemelor dumneavoastră, aveţi promisiunea că nu vi se vor lua binecuvântările relaţiilor familiale veşnice dacă Îl iubiţi pe Domnul, dacă ţineţi poruncile Sale şi dacă faceţi doar tot ce puteţi. Când tânărul Iacov a avut parte de „necazuri şi multă întristare”, din cauza faptelor celorlalţi membri ai familiei, tatăl Lehi l-a asigurat: „Tu cunoşti măreţia lui Dumnezeu; iar El va sfinţi suferinţele tale spre binele tău” (2 Nefi 2:1-2). În mod asemănător, apostolul Pavel ne-a asigurat că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).

În încheiere, mă adresez pe scurt celor care se gândesc la căsătorie. Cea mai bună modalitate de a evita divorţul de un partener infidel, abuziv sau care nu este un sprijin este aceea de a evita căsătoria cu o astfel de persoană. Dacă doriţi să aveţi o căsnicie bună, interesaţi-vă bine. Asocieri de genul „petrecerea timpului cu cineva” sau al schimbului de informaţii pe Internet nu constituie o bază suficientă pentru căsătorie. Trebuie să aveţi întâlniri, urmate de o curte atentă, profundă şi temeinică. Trebuie să aveţi ocazii ample de a cunoaşte comportamentul posibilului partener de căsnicie în diverse situaţii. Persoanele logodite trebuie să înveţe tot ceea ce pot despre familiile cu care urmează să se unească în curând prin intermediul căsătoriei. Din toate acestea trebuie să înţelegem că o căsnicie bună nu necesită un bărbat perfect sau o femeie perfectă. Necesită doar un bărbat şi o femeie care şi-au luat angajamentul să se străduiască împreună să atingă perfecţiunea.

Preşedintele Spencer W. Kimball ne-a învăţat: „Două persoane care se apropie de altarul căsătoriei trebuie să-şi dea seama că pentru a ajunge la o căsătorie fericită pe care o speră, trebuie să ştie că mariajul… înseamnă sacrificiu, împărtăşire şi chiar o reducere a unor libertăţi personale. Înseamnă o economie grea şi pe termen îndelungat. Înseamnă copii care aduc cu ei greutăţi financiare, greutăţi de slujire, îngrijire şi îngrijorare; dar înseamnă, de asemenea, sentimentele cele mai adânci şi mai plăcute dintre toate”.⁷

Din propria mea experienţă, mărturisesc despre dulceaţa căsătoriei şi a vieţii de familie pe care declaraţia despre familie o descrie ca fiind fondată pe „responsabilitatea sacră” a soţului şi a soţiei „de a se iubi şi de a se îngriji unul de celălalt şi de copiii lor” şi „pe învăţăturile Domnului Isus Hristos”.⁸ Mărturisesc despre El ca fiind Salvatorul nostru şi mă rog în numele Său pentru toţi cei care năzuiesc la binecuvântările supreme ale unei familii veşnice, în numele lui Isus Hristos, amin.